Unknown
luni, 10 februarie 2014
Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au făcut ca la un moment dat în istorie balanţa să încline de o parte sau de alta. Unele dintre poveştile despre aceste arme s-au dovedit a fi doar legende. Pentru altele, misterul s-a risipit fie în urma unor descoperiri arheologice, fie prin identificarea unor documente care vorbesc despre ele. Între armele care au existat, dar care sunt încă necunoscute, se remarcă una a cărei apariţie poate fi echivalată pentru vremea respectivă cu bomba nucleară: focul grecesc sau focul bizantin.
Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului. Homer, părintele istoriei, aminteşte în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „…şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i…”. Totuşi, dacă în privinţa acestui război există unele semne de întrebare, datele arheologice arată că amestecuri inflamatoare erau folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul IX î.Hr.; aceste amestecuri erau puse pe săgeţi. Lumea greco-romană antică era familiară cu aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum. Mai mult decât atât: istoricul antic Tucidide menţionează că în asediul oraşului Delium, la 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.
Chiar înainte de a fi descoperit terbilul foc grecesc (bizantin), împăratul Atanasie I (491-518) a utilizat un compus chimic pe bază de sulf şi var nestins în bătălia navală dusă în anul 515 împotriva răsculaţilor lui Vitalian. Se pare că acela care l-ar fi sfătuit pe împărat să folosească amestecul cu pricina ar fi fost un filosof atenian numit Proclus.
Invenţia lui Kallinikos sau opera Şcolii de chimie din Alexandria?
Primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.
Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari; focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.
Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.
Această armă apare într-un moment în care zilele Imperiului de Răsărit păreau numărate. După ce ani de zile armatele bizantine se războiseră cu Persia Sasanidă, ele s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru ofensiva arabă. În câţiva ani, imperiul pierduse toate teritoriile estice, iar invadatorii se gaseau deja la porţile Constantinopolelui. Acesta este contextul în care Kallinikos sau altcineva se prezintă la împărat cu invenţia care avea să fie vârful de lance bizantin pentru următorii 500 de ani.
Folosit cu efect devastator împotriva asediilor arabe, focul grecesc a fost întrebuinţat atât în Reconquista bizantină din secolele IX-X, cât şi în asigurarea frontierelor împotriva bulgarilor (970-971), a ruşilor (941, respectiv 1043), dar şi pentru înăbuşirea revoltelor interne.
Împăratul Constantin Porfirogenetul îşi sfătuieşte fiul să nu divulge secretul
Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.
Mărturiile legate de folosirea focului lichid de către bizantini ajung până la sfârşitul secolului al XII-lea. Ultima lui folosire a fost probabil în timpul Cruciadei a IV-a, care a fost deturnată şi s-a încheiat prin cucerirea Constantinopolelui de către armatele venite din Occident. Se pare că în anul 1203 bizantinii au umplut 18 vase de luptă vechi cu materiale inflamabile, probabil cu foc lichid, şi au încercat fără reuşită să incendieze oştirile de soldaţi care navigau pe marea din spre Galata.
De ce şi cum dispare această tehnică de luptă
După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost: 1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea; 2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani; 3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.
Ultima oară când apare ceva asemănător focului grecesc este în secolul al XV-lea, în asediul eşuat al Constantinopolului, la anul 1422, de către sultanul Murat al II-lea, apoi în cursul cuceririi Tesalonicului în anul 1430 şi în timpul cuceririi Constantinopolului în anul 1453 de către sultanul Mohamed al II-lea. Rivalii au folosit un fel de foc lichid care probabil conţinea ca ingredient esenţial praful de puşcă. Pe zidurile Constantinopolului şi în golful Keratios grecii au folosit pentru ultima oară focul lichid în încercarea lor disperată de a se apăra, însă şi-au croit drumul către propria distrugere, pentru că se pare că amestecul nu putea fi controlat ca predecesorul său.
Amestecul, depozitat în amfore din lut şi proiectat prin nişte sifoane; provoca fum şi zgomot „ca de tunet”
Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente: amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.
Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.
Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe: nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane; el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.
Focul lichid ar fi acţionat similar napalmului
Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa; se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tactica de faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.
Focul lichid, proiectat prin capetele de leu şi lup montate pe prova navei
Metodele şi mijloacele prin care se acţiona focul lichid sunt şi acestea cvasi-necunoscute. Există însă o serie de ipoteze care ar putea să ofere o imagine generală asupra acestui mecanism de pulverizare a lichidului inflamabil. Primul care face referire la un dispozitiv de proiectare şi pulverizare este chiar Teofan Confesorul, care spune că bizantinii au folosit focul grecesc proiectându-l printr-un sifon (gr. Σίφωνα) asupra navelor arabe. Se pare însă că autorul face o greşeală asumând că tehnica de luptă ar fi apărut în acelaşi timp cu lichidul inflamabil; acest lucru este frecvent întâlnit la autorii antici şi medievali care scriu la o perioadă lungă de timp după ce au avut loc evenimentele şi care tratează mai multe conflicte armate. Probabil tehnica de luptă cu aceste „sifoane” s-a dezvoltat în timpul celui de-al doilea conflict cu arabii, survenit la vreo 50 de ani distanţă de primul asalt.
Scriitorii medievali fac o descriere a acestui sifon, care scuipa foc lichid şi care era montat pe vasele bizantine. În fond, era un cuptor deasupra căruia se găsea un cazan unde erau amestecate şi fierte sub presiune substanţele. Când supapa era deschisă, printr-un sistem de tuburi, focul lichid era proiectat cu ajutorul unei pompe de aer prin capetele de leu, lup sau alte animele sălbatice montate pe prova fiecărei nave spre inamic. Aşa cum susţin diverşii cercetători, focul lichid se aprindea fie sub presiune în acest cazan, fie datorită încălzirii la care era supus cazanul sau datorită unei explozii controlate.
Pe baza textelor medievale, cercetătorii au încercat şi să experimenteze metoda sifonului grecesc. În loc de foc lichid, a cărui formulă este încă nedescoperită, au pus ulei şi răşini într-un dispozitiv construit după descrierile cronicarilor. Rezultatul i-a uimit: uleiul a fost proiectat cam până la 15 metri, iar temperatura acestuia, precum şi flacăra au atins peste 1.000°C. Pentru a se evita accidentele, autorii antici amintesc faptul că exista un personal specializat care se ocupa de această redutabilă armă; aceştia erau „sifonarii” (σιφωνάριοι).
Focul bizantin reinventat: amestecuri Molotov şi bombe artizanale
Diverşii autori amintesc şi faptul că focul lichid putea fi folosit şi altfel, în funcţie de vasele de luptă inamice, de maşinăriile de luptă ale oştirilor duşmane. Se foloseau astfel catapulte, încărcate cu vase de lut pline cu foc grecesc, sau grenade, adică sfere din sticlă sau din lut, pe care soldaţii le aruncau cu mâinile după ce aprindeau fitilul care ieşea prin singurul orificiu al sferei. Nu e de neglijat nici vechiul procedeu al înmuierii vârfurilor săgeţilor în foc lichid, însă pentru a folosi această armă cât mai bine şi în luptele terestre împăratul Leon al VI-lea a inventat cheirosifones – un fel de sifoane de mână – care sunt precursoarele aruncătoarelor de flăcări. Acestea se dovedeau a fi utile împotriva maşinilor de luptă, a zidurilor, dar şi a trupelor care nu puteau să-şi păstreze formaţia de luptă. În privinţa acestei invenţii cei mai mulţi dintre cei care au studiat focul grecesc sunt de părere că au existat cel puţin două versiuni: una pentru corăbii şi alta pentru cei care foloseau sifoanele de mână.
Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului. Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate. Patru sute de ani mai târziu, în secolele XIX şi XX, vedem că acestea cunosc o nouă perioadă de glorie, atât în timpul celor două războaie mondiale, dar şi mai târziu; amestecurile Molotov, bombele artizanale şi alte dispozitive inflamabile nu sunt altceva decât forme avansate ale focului lichid pe care le foloseau cu atât de mare succes bizantinii în timpul Evului Mediu.
Niciun comentariu: