» » » » BABILONUL ANTIC

ZEII

Ca si in Egipt, zeitatile sumero-akkadiene erau zeitati ale diferitelor orase. Mai tarziu, regele Hammurabi, care a fost si un mare organizator religios, dupa ce a facut unificarea politica, intemeind primul stat independent in Mesopotamia, a izbutit sa unifice si variatele culte locale, dand nastere la o religie unica, religia babiloneana, mostenita si continuata de asirieni si de aceea putand fi numita religia asiro-babiloneana.
Panteonul asiro-babilonean cuprindea un foarte mare numar de zei, legati intre ei uneori genealogic, alteori prin functii. In acest mare numar de zei insa, teologia asiro- babiloneana a introdus o sistematizare, o adevarata clasificare. Astfel, erau zei principali, grupati in triade sau tetrade, zei secundari si zei mai mici, grupati in jurul divinitatilor principale.
Intre zeii principali, primul loc il ocupa marea triada cosmica, formata din Anu, Enlil si Ea.
Anu era personificarea cerului. El locuia in cel mai inalt punct al cerului. I se dadea titlul de “rege al zeilor” sau “tata al zeilor”. Avea ca sotie pe zeita Antu, care reprezenta pamantul, si o multime de fii si fiice, legitimi si nelegitimi, precum si o numeroasa curte de ministri, curieri si servitori. Nu s-au gasit statui ale acestui zeu, ci numai simbolul sau format dintr-un tron cu o coroana deasupra.
Enlil sau, dupa numirea semita, Bel, era zeul pamantului si al oamenilor. Cultul sau era mult mai popular decat al lui Anu. Se credea ca locuieste pe muntii inalti care fac legatura intre pamant si cer. Templul sau principal era la Nippur si se numea “casa muntelui”. Ca zeu al pamantului si al atmosferei, Bel era si zeul vantului si al furtunii, iar ca stapan al oamenilor era cel ce hotara soarta lor si ceasul mortii. Era in acelasi timp zeu binefacator si distrugator, cum erau si alti zei semiti. Emblema sa, tronul cu coroana, era identica aceleia a lui Anu.
Ea (“binefacatorul”) era zeul apelor, al carui oras sfant, Eridu, era aproape de Golful Persic. Ca zeu al apelor, Ea avea o mare importanta in magie, caci apele, venind din adancurile misterioase ale pamantului, cunosc secretele profunzimilor. De aceea cuvantul apa, apsu, inseamna si “casa stiintei”. In consecinta, Ea, stapanul lui apsu, era zeul intelepciunii, protectorul stiintelor si al artelor. El era zeul civilizator prin excelenta, care a modelat cu propriile sale maini pe om si l-a invatat scrisul, stiintele si artele, mai ales arta constructiilor. Tot in calitatea sa de zeu al apelor, Ea era socotit si ca zeu purificator.
Urma triada astrala: Sin, Samas, Istar.
Sin era zeul masculin al lunii. El avea intaietate fata de Samas, zeul soarelui, deoarece la semiti ziua se socotea incepand de la apusul soarelui. Ca zeu al lunii, Sin era si zeul lunilor, stabilind impartirea timpului in zile, luni si ani. Potrivit naturii sale, el era si stapanul diademei, dand sau luand coroana regilor.
Samas, zeul soarelui, era fiul lui Sin, deoarece, dupa conceptia orientala, lumina se naste din intuneric si ziua din noapte. Ca zeu al luminii si al zilei, Samas era zeul dreptatii si judecatorul suprem al oamenilor, intocmai ca Osiris la egipteni. El era de asemenea inspiratorul legilor pe care le dadeau principii si, in general, prietenul zeilor si al oamenilor, protectorul celor slabi, zeul sanatatii si al fericirii. Tot in virtutea naturii sale de zeu al luminii, Samas era si marele zeu al ghicitorilor babilonieni.
Istar, numita in Biblie Astarte, era desigur cea mai populara zeita a panteonului babilonean. Spre deosebire de celelalte zeite babilonene, care erau adorate ca sotii alezeilor, Istar a avut la inceput un cult independent, neavand sot. Era o zeitate foarte complexa, cu numeroase atributii, dintre care cele mai importante erau aceea de zeita a fecunditatii in general si aceea de zeita a razboiului. In prima sa calitate avea un cult foarte desfranat, in special la templul sau din Uruk. In a doua calitate era iubita de razboinicii asirieni, care i-au construit temple la Ninive si in alte orase.
O a treia triada era formata din zei ai naturii: un zeu al focului, altul al fertilitatii si o zeita a vindecarii bolilor.
Pe langa zeii cuprinsi in aceste triade, asiro-babilonenii aveau si alti zei principali locali, zei populari care s-au bucurat de o cinste deosebita. Intre acestia primul loc il ocupa Marduk, care la origine era un zeu solar local al Babilonului. Odata cu ridicarea Babilonului la rangul de capitala si centru religios al primului imperiu caldeean, Marduk a devenit stapanul zeilor, intocmai ca Amon al egiptenilor. Preotii au compus in cinstea sa celebrul Poem al creatiei. Ca rege al zeilor, Marduk era si stapanul regilor, servindu-le acestora ca model in conducerea statului, in razboaie etc.
La asirieni zeul principal era Assur, al carui nume inseamna si “binevoitor”. Tot printre zeii principali locali se numara si Ninib, zeul capitalei sumeriene. Un loc deosebit ocupau in panteonul asiro-babilonean zeul Tammuz si alti zei cu caracter naturistic. Mult venerat de babiloneni, Tammuz era zeu al vegetatiei. Mai amintim dintre numeroasele zeitati asiro-babilonene Tigrul si Eufratul, fluviile divinizate pentru imensa binefacere pe care o revarsau asupra tariii Ninghisida, protectorul medicinei, al carui simbol, sarpele incolacit pe un toiag, s-a pastrat ca simbol al medicinei pana in zilele noastre.
In afara de zeii propriu-zisi, in panteonul asiro-babilonean intrau si o multime de spirite ale cerului si ale pamantului, considerate ca zei minori. Erau ajutoarele zeilor, solii lor catre oameni. Spiritele ar fi fost, dupa cele mai multe documente, in numar de 900.

Viata de apoi in Babilonul antic

Viata de dupa moarte
O soarta speciala, mizerabila, au sufletele celor care au ramas neingropati sau n-au rude care sa ingrijeasca de cele randuite pentru morti. Sufletele celor dintai ratacesc necontenit prin lumea umbrelor si vin printre cei vii, provocandu-le tot felul de neajunsuri si suferinte. Sufletele celor fara rude sunt nevoite sa-si astampere foamea cu ce gasesc prin gunoaie.
Teologia si mitologia asiro-babilonene vin insa cu o serie de precizari, completand aceste credinte populare cu privire la viata viitoare. Astfel, imparatia mortilor, Arali, este o cetate puternica, inconjurata cu sapte ziduri si avand porti mari, pazite strasnic. In aceasta imparatie nu intra nimeni fara invoirea stapanei cetatii, Ereskigal. Cei care sunt primiti trebuie sa-si lase imbracamintea si podoabele la portile cetatii. Totusi, in aceasta sumbra imparatie curge “izvorul vietii”, pe care il cauta zeita Istar pentru Tammuz.
Zeita insasi, ca sa poata iesi din infern, a fost stropita cu apa din “izvorul vietii”. De asemenea, undeva, intr-un loc ascuns al imparatiei mortilor, se afla “pomul vietii” sau al reintineririi”. Ideea de nemurire staruie deci in mitologia si religia babilonenilor. Cu toate acestea, in literatura asiro-babiloneana nu se aminteste nimic in legatura cu vreo reinviere finala, iar de faimoasa “insula a fericitilor” n-au avut parte decat Ut-Napistim si sotia sa.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

Cultul
a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor piramide patrate la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la Khorsabad si la Babilon 91 m si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia acestor extraordinare constructii a ramas nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator astronomic.
Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele constituiau o anexa a resedintei regale.
Edificiile anexe ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.
b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi
implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel puterea politica si cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele a continuat sa implineasca functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.
Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale oficierii cultului. Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si interpretau vointa zeilor. Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii, interpretii viselor si cercetatorii maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice fiecarei categorii preotesti.
Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau arta complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau astronomia si medicina.
Existau si preotese, “surorile zeului”, care erau un fel de vestale, si “femeile sfinte”, care de fapt implineau riturile prostitutiei sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.
c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica a zeilor, carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile extraordinare: la inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari individuale etc. Se aduceau ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau 12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar se intalnesc in ceremoniile funerare.
d) Imnele si rugaciunile. Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului. Lucrul acesta reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele erau rugaciuni rimate, impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni s-au transmis din epoci foarte vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului si al nevoii de curatire de pacate. Sunt asa-numitii “psalmi de pocainta”, care abunda in literatura religioasa asiro-babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.
In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor religioasa publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula “ma rog in toate zilele” revine foarte des.
e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre sarbatorile ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o mare dezvoltare, care dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau destinele oamenilor si le insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci cand un zeu care fusese capturat era eliberat si readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7, 15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la introducerea de noi statui, mobilier si instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in aur, argint, pietre pretioase si obiecte de tot felul.
f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni – mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau plante frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul, incingerea cu sac, taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau pamant pe cap etc.
Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari sicrie de teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme, ornamente, unelte de lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se faceau in casele rudelor lor.
Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii nu s-au preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata pamanteasca lunga. „Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca”. De asemenea cel drept isi asteapta rasplata aici pe pamant.

Sufletul si trupul

Creatia
Tema creatiei este dezvoltata in mai multe referate, dar mai ales in celebrul Poem al creatiei. Poemul incepe printr-o teogonie. La inceput nu exista nimic, nici chiar zeii, ci doar haosul. In acest haos apar principiile cosmice: Apsu, oceanul apelor dulci, ca element masculin, si Tiamat, marea sarata, ca element feminin. Din aceasta pereche primordiala s-au nascut, perechi-perechi, toti zeii. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii babilonieni erau doar forte naturale zeificate Dar Tiamat, ingrijorata de puterea crescanda a zeilor, se hotari sa-si distruga opera si astfel izbucni conflictul dintre zei si haosul din care au iesit. Zeul Anu este trimis de ceilalti zei sa inceapa lupta, dar acesta se sperie de Tiamat si fuge. Marduk primeste sa dea lupta, dar cere in schimb sa i se confere cel mai inalt rang intre zei. In cadrul unui banchet la care zeii se imbata, se confera lui Marduk atotputernicia. Inarmat acesta se lupta cu Tiamat, care este invinsa si taiata in doua. Cele doua parti ale trupului sau formeaza cerul si pamantul. Marduk pune apoi pe cer stelele, planetele, luna si soarele.
In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de devenire, de pranduire a materiei primoriale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat.
In literatura sumeriana se disting doua traditii privind crearea omului. Traditia de la Nippur, in mitul Tarnacopului, considera ca omul a fost creat de Enlil, care loveste pamantul cu tarnacopul; din gaura facuta de el au iesit oamenii. In traditia Eridu, omul a fost creat din lut de zeita Nammu. In relatarea sumeriana a potopului omul este creat de alti zei: An, Enlil si Ninhursaga.
In literatura akkadiana exista mai multe traditii privind crearea omului. De exemplu dupa mitul Atramhasis, primul om a fost creat de zeita mama Mami/Nintu in colaborare cu inca 14 zeite ale nasterii. Numele primului om a fost Widimmu si a fost modelat din lutul pe care Mami/Nintu l-a cerut lui Enki.
Despre natura propriu zisa a omului literatura mesopotamiana nu ne da detalii. Conceptia mesopotamiana despre suflet este strans legata de notiunile ZI si SHI, echivalente ale lui napishtu - ceea ce inseamna viata, mai degraba decat suflet, insa viata deosebita de cea din trup. In gandirea mesopotamiana viata nu era legata direct de notiunea de suflet, ci de posibilitatea sau puterea omului de a se mentine ca fiinta distincta si de a ocupa un loc ca atare in contextul existentei.
Trupul nu juca un rol de seama la mesopotamieni, acest lucru poate fi dedus din faptul ca nu s-au facut incercari de pastrarea a trupurilor prin imbalsamare.

Date istorice
Religia babilonienilor si asirienilor
Preliminarii
Mesopotamia – locul in care intalnim civilizatiile babiloneana si asiriana, este tinutul din Asia de sud-vest cuprins intre fluviile Tigru si Eufrat.
Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i. Hr., regiunea dintre Tigru si Eufrat era locuita de doua popoare: sumerienii, de rasa nesemita, in partea de sud, si akkadienii, semiti, in regiunea muntoasa din nord. Cercetarile arheologice mai noi au dus insa la concluzia ca in Mesopotamia a existat o populatie bastinasa inca mai veche, numita de cercetatori “protosumerieni”, populatie peste care au imigrat sumerienii, venind din regiunile muntoase rasaritene.
Sumerienii erau un popor de agricultori care au izbutit sa creeze o inaintata civilizatie. Ei au construit canaluri, diguri si rezervoare pentru apele celor doua fluvii, care se revarsau periodic. De asemenea au intemeiat orase si au inventat o scriere picto-grafica. Orasele sumeriene formau la inceput state deosebite si aveau in fruntea lor o capetenie, care era in acelasi timp si preotul zeului principal local. Civilizatia sumeriana s-a dezvoltat un timp libera, numarand patru dinastii de regi-preoti. In mileniul al III-lea insa, triburile akkadienilor, care aparusera in nordul Mesopotamiei inca din mileniul al IV-lea i. Hr., au inceput sa coboare spre sud. Un conducator puternic al acestora, Sargon I (2350-2295), a izbutit sa-si intinda stapanirea de la Golful Persic pana la Marea Mediterana, supunand pe sumerieni. Desi invinsi, sumerienii, superiori in cultura fata de invingatori, le-au transmis acestora cultura lor si din acest amestec a iesit civilizatia sumero-akkadiana.
Regatul sumero-akkadian a durat mai mult de doua secole, dupa care a suferit invaziile elamitilor si ale amorritilor. Acestia din urma, popor semit venind din vest, au intemeiat un regat pe Eufratul de mijloc, cu capitala la Mari, si, dupa lupte necontenite, au ajuns, sub marele lor rege Hammurabi (Hammurapi, c. 1728-1686 i. Hr.), sa puna stapanire pe intreaga Mesopotamie, intemeind primul imperiu babilonean.
Dupa o perioada de mare inflorire, in care timp influenta culturii babilonene se intinsese pana la Marea Mediterana, a urmat decaderea, grabita si de invazia hititilor din nord-est si de aceea a kassitilor, a caror stapanire avea sa dureze pana la 1150 i. Hr.
Profitand de aceasta slabire a statului babilonean, s-au ridicat in nord asirienii, popor semit stabilit in regiunea de la izvoarele fluviului Tigru. Acestia intemeiasera cateva cetati, dintre care cele mai importante erau Assur si Ninive. Puterea asirienilor si-a atins apogeul in secolul al VII-lea i. Hr. Este destul sa amintim ca marele lor rege Assurbanipal (668-626 i. Hr.) ajunsese sa stapaneasca un teritoriu imens, care cuprindea aproape intregul Orient antic, de la Golful Persic pana la Marea Caspica si de la granitele de vest ale Persiei pana in Etiopia. In anul 612 i. Hr., orasul Ninive a fost distrus de armatele conduse de Nabopalassar, caldeu de origine, care a intemeiat in Mesopotamia un nou stat babilonean.
Al doilea imperiu babilonean, numit si imperiul babiloneano-caldeean, a cunoscut o noua dar scurta inflorire, indeosebi sub Nabucodonosor al II-lea (605-562 i. Hr.), cand Babilonul a atins o adevarata splendoare. Acest rege a ajuns cu armatele sale pana la granita Egiptului, distrugand in anul 586 Ierusalimul si transportand in Babilon o parte din locuitorii acestui oras. Cirus, regele persilor, a supus pe babiloneni, impunand invinsilor religia persana.
In anul 330 Babilonul a fost cucerit de Alexandru cel Mare, care a facut din el capitala vastului sau imperiu. Dupa moartea lui, Babilonul a cazut pe rand sub stapanirea Seleucizilor, a Arsacizilor si in sfarsit sub aceea a romanilor.
Asiro-babilonenii nu aveau in acest sens o invatatura bine precizata, ca egiptenii. Sunt totusi dovezi de credinta in viata viitoare inca din epoca proto-sumero-akkadiana. Sufletul, care supravietuieste trupului, este numit edimmu. La moarte, trupul se preface in tarana, iar sufletul, “intr-o haina de aripi”, coboara in regiunea intunecoasa subpamanteana Kigallu sau Arali. Inainte insa de a ajunge aici, sufletul este cantarit pe balanta. La cantarire asista zeita Nungalla, care hotaraste soarta celor buni si a celor rai. Omul bun, care si-a implinit datoriile fata de zei, va fi recompensat in Seol, devenind “proprietarul unei gradini de imbelsugare”, fiind imbracat cu haine albe etc. Celui rau “i se va lua imbelsugarea”.


sursa www.paranormal.ro

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply