Ştefan Cel Mare - Drum şi Stat

Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, „drumul mirodeniilor“ trecea prin Moldova. Ştefan cel Mare a fost primul care i-a înţeles importanţa şi l-a exploatat în folosul său. Comerţul a fost una dintre principalele lui raţiuni de stat, pentru care a purtat războaie, a încheiat alianţe şi chiar şi-a ales miresele.

Moldova secolelor XV-XVI era racordată la circuitul economic şi cultural dintre Orient şi Occident, ceea ce i-a adus bani şi faimă. Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, unul dintre cele mai importante drumuri comerciale ale Europei, „drumul mirodeniilor“, trecea prin Moldova, iar Ştefan cel Mare a fost primul care a înţeles deplin importanţa acestui mare avantaj şi l-a exploatat în folosul său. Comerţul a fost una dintre principalele raţiuni de stat ale voievodului, pentru care a purtat războaie ca să îndepărteze concurenţa, a încheiat alianţe ca să încurajeze şi să protejeze traficul de mărfuri şi chiar şi-a ales miresele, pentru mai multă influenţă. O lecţie pentru România de azi, care, de cincisprezece ani, încearcă, fără prea mare succes, să facă din teritoriul ei un spaţiu al marelui tranzit comercial dintre Orient şi Occident. Cu toate demersurile politicienilor, de integrare în NATO şi de aderare, în perspectivă, la UE, marile rute europene – autostrăzi, oleoducuri şi gazoducte – ne ocolesc încă...
Moldova de pe malul apusean al Prutului am cutreierat-o de cîteva ori, copil fiind, pentru că tatăl meu avea mare respect pentru istorie şi pentru cei care fac istoria, Ştefan cel Mare fiind unul dintre ei. Apoi, în 1991, în primul meu an ca jurnalist, am însoţit delegaţia UNESCO venită în Moldova să integreze oficial în patrimoniu mănăstirile Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna şi Voroneţ.
În vara lui 2004, adunînd date pentru articol, am bătut drumuri, căutîndu-l pe Ştefan în ruine de cetăţi, locuri de bătălii şi mănăstiri, am răscolit depozite după peceţi şi documente, am enervat oameni tot încercînd să găsesc alt Ştefan decît cel din cărţile de istorie, în care apăra ţara de turci şi ridica mănăstiri după fiecare bătălie cîştigată. Şi am găsit un Ştefan care, paradoxal, înainte de a avea o gîndire militară, a avut o gîndire economică deosebit de practică şi eficientă. Cum a reuşit Ştefan, în acele vremuri dure, necruţătoare şi în acelaşi timp nesigure, să-şi facă loc, lui şi Moldovei, pe harta şi-n cărţile Europei la mijlocul secolului al XV-lea? Cineva a spus mai demult că omenirea înaintează cînd indivizi ca Napoleon încearcă să-şi facă loc prin lume. Ceea ce îmi aminteşte de ce Napoleon însuşi a spus: „ca să cucereşti lumea, ai nevoie de trei lucruri: bani, bani, bani“.
Ştefan III, Muşatinul, a venit la domnie în 1457, într-o Moldovă dezordonată şi dezbinată, în pragul pierderii identităţii, într-o Moldovă pe care a aşezat-o din temelii. Voievodul i-a zguduit zdravăn pe toţi. A pus ordine între lucruri şi între oameni. Nedemocratic. Şi cam neortodox, în accepţiunea modernă a termenului, dar în spiritul cavaleresc al Europei timpului său, cînd „hiclenii“ şi „trădătorii de ţară“ erau „certaţi“ cu buzduganul. Cum venea asta? Simplu: le zbura capul. Un gest perfect inscriptibil în „sfera drepturilor omului“ de la vremea aceea. Dar cum era, de fapt, vremea aceea?
Europa celei de-a doua jumătăţi a sec. al XV-lea încerca să-şi revină după şocul căderii Constantinopolului. Pericolul otoman creştea vertiginos... Populaţia continentului se confrunta cu valuri de foamete, datorită creşterii demografice, deplasărilor de populaţii, precum şi războaielor, dar şi cu un val de frig – conform paleoclimatologilor, începînd din anii 1400 s-a instalat aşa-numita „mică glaciaţiune“, care, cu variaţiuni semnificative, avea să dureze pînă în anii 1800. Ca urmare, a crescut cererea de alimente – grîne, peşte, sare, vin –, dar şi de alte produse, precum piei, blănuri, lînă etc., intensificîndu-se comerţul. Drumurile erau lungi, transportul depindea de viteza şi rezistenţa cailor sau a măgarilor, iar posibilităţile de conservare a alimentelor erau foarte scăzute. A crescut astfel consumul de sare, dar şi de mirodenii, care se foloseau atît pentru a da gust mîncării, cît şi pentru a estompa izul de alterat, pentru că deseori carnea se consuma şi aşa. Avem de-a face cu o Europă tot mai carnivoră, care începe să lanseze „trenduri“ vestimentare: se poartă blănuri, postavuri grele, catifele şi bumbac, însă de către cei bogaţi.
Drumurile comerciale care legau Marea Neagră de Europa Centrală s-au deschis la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după ce cruciaţii au pierdut controlul asupra Mediteranei orientale, iar mongolii (tătarii) şi-au întins imperiul de la Pacific pînă la Carpaţii Orientali. Marea Neagră a devenit astfel principala cale prin care se putea face legătura cu Orientul.
Iar Ungaria şi Polonia, datorită drumurilor comerciale care le străbăteau teritoriul, au jucat un rol important în comerţul internaţional. Arterele intercontinentale au cuprins inevitabil şi Moldova în schimburile dintre Orient şi Occident, ceea ce a integrat principatul în aria de civilizaţie occidentală. Una dintre ele – care în secolul al XIV-lea începea la Constantinopol, trecea prin Adrianopol, Cetatea Albă şi, traversînd Moldova, ajungea la Lvov (Lemberg, Lwow sau Liov, cum apare în documentele vremii) şi, mai departe, la Baltica – e considerată de istorici, printre care şi Jacques Heers, drept cel mai important drum al mirodeniilor din estul Europei.
http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/9521-stefan-cel-mare-drum-si-stat