» » » » Diane de Poitiers – amanta regelui Henric II

La 7 iulie 1530, o săptămână după întoarcerea în Franţa a celor doi fii ai săi mai mari (care fuseseră ţinuţi ostatici timp de patru ani la Madrid, în schimbul permisiunii lui de a se întoarce liber) Francisc I, văduv după Claudia de Franţa, ratifica o pace fragilă cu Spania, căsătorindu-se a doua oară cu Eleonora de Austria, sora împăratului Carol al V-lea. Turnirul care încunună serbările în onoarea noii regine prilejui pentru prima oară coborârea în arenă a celor doi tineri prinţi. Potrivit uzanţei, ei aveau dreptul să desemneze doamna pe care înţelegeau s-o omagieze. Delfinul, incitat de dorinţa de a-i face pe plac tatălui său, alese să se bată pentru ducesa d’Etampes, amanta oficială a regelui, în vreme ce ducele de Orléans îşi înclină lancea la picioarele Dianei de Poitiers, soţia lui Louis de Brézé, mare seneşal de Normandia, în care o frumuseţe fără seamăn se îmbina cu o virtute fără pată. Al doilea născut al suveranului avea abia unsprezece ani, iar Diane treizeci, şi totuşi, sub valul ritualului cavaleresc se ascundea o autentică declaraţie de dragoste: avea să poarte toată viaţa de acum înainte culorile doamnei omagiate la turnir.
Sentimentul de adoraţie pe care Henric îl încerca pentru Marea Seneşală data, în realitate, încă din ziua în care, la numai şapte ani, plecase în Spania împreună cu fratele lui. În vreme ce atenţia generală a curţii se concentra asupra Delfinului, Diane fusese impresionată de angoasa aşternută pe chipul micului Henric şi îl strânsese în braţe, atingându-i fruntea cu o sărutare. Sărutare fatală, a cărei amintire avea să-l însoţească pe băiat în cei patru ani dureroşi de prizonierat, cristalizându-i pentru totdeauna fanteziile erotice.
Spre deosebire de cavalerul ei introvertit şi romantic, Diane se iubea mai ales pe ea însăşi; era ambiţioasă, avidă, clarvăzătoare şi avea răceala, aroganţa, înclinaţia spre castitate ale zeiţei al cărei nume îl purta. Frumuseţea ei, scria Marguerite Yourcenar, “era atât de absolută, atât de inalterabilă, încât ascundea personalitatea însăşi a celei căreia îi fusese hărăzită“.
Născută într-o familie ilustră, dată drept soţie foarte de tânără unui bărbat cu patruzeci de ani mai în vârstă ca ea, căruia îi revenea foarte importanta sarcină de a-l reprezenta pe rege în Normandia, fusese o soţie şi o mamă exemplară, mulţumită că juca un rol de prim-plan la curte şi că aparţinea uneia dintre familiile cele mai nobile şi mai influente ale ţării. Dar nu se poate exclude posibilitatea ca reţinerea ei riguroasă să fi fost influenţată de amintirea sfârşitului căruia îi căzuse victimă propria ei soacră, ucisă de un soţ gelos.
În 1531, la treizeci şi unu de ani, încă relativ tânără după criteriile epocii, şi de o frumuseţe intactă, Diane rămăsese văduvă şi, hotărâtă să nu se mai recăsătorească niciodată, începu să-şi construiască personajul cu mare artă. Luând-o ca model pe Artemisia, celebra soţie a lui Mausol, regele Halicarnasului, care figura în toate cataloagele de femei ilustre, adoptă culorile doliului – albul şi negrul – adaugă stemei sale torţa răsturnată, simbolul văduviei, şi celebră amintirea soţului, dedicându-i un splendid mausoleu în capela castelului Anet. Înfăşurată în demnitate şi la adăpost de orice insinuare, Marea Seneşală îşi găsi în noua ei condiţie o libertate de acţiune de obicei interzisă femeilor.
Probabil la cererea lui Francisc I însuşi, care conta pe învăţătura ei pentru a-i îmblânzi fiul şi a-l iniţia în comportamentul de curte, Diane consimţi să se lase adorată public de Henric, potrivit schemelor platonismului curtenesc atunci în vogă, şi dobândind asupra lui un ascendent absolut. În ciuda solidei poziţii de care se bucura constant la curte, Marea Seneşală nu subaprecia avantajele derivate din sprijinul necondiţionat al unui principe de sânge regal. Ca urmare, a fost prima care să susţină unirea tânărului prinţ cu descendenta familiei Medici, de vreme ce bunicul matern al Caterinei – Jean de la Tour d’Auvergne – era fratele bunicii paterne a Dianei. Dar când, în 1536 (trei ani după acea căsătorie), moartea neaşteptată a Delfinului făcu din Henric moştenitorul tronului, văduva inaccesibilă coborî de pe piedestal şi se dărui admiratorului ei, continuând să ascundă însă relaţia lor carnală sub aparenţa amorului curtenesc.
Hotărârea de a-şi lua la treizeci şi şase de ani un iubit de şaptesprezece nu era lipsită de semne de întrebare: însemna să-şi rişte reputatia nepătată, să se expună ridicolului, satirei, calomniei şi să înfrunte, mai devreme sau mai târziu, un abandon umilitor. Avea însă altă alegere? Să continue să se refuze unui bărbat tânăr şi cu un temperament focos nu echivala cu a abandona partida? Iar miza nu era prea mare pentru a nu-şi încerca norocul?
Prima lor întâlnire de dragoste avu loc la castelul Ecouen, cu complicitatea conetabilei Anne de Montmorency, prietenă cu amândoi. Pline de nerăbdare şi de graţie, de senzualitate şi de pudoare, versurile scrise de Diane în acea împrejurare ne transmit, în pofida convenţionalismului de limbaj şi de imagini, surpriza unei femei îndrăgostite, căzută pradă pasiunii mai presus de voinţa ei.
“Iată cu adevărat că Amor într-o frumoasă dimineaţă/veni să-mi ofere o mică floare foarte drăgălaşă/ căci, vedeţi, mica floare atât de drăgălaşă /era un băiat proaspăt, atrăgător şi tinerel./ Eu însă, tremurând şi întorcându-mi privirea, „Nu, nu!” spuneam. „Ah, nu fiţi decepţionată!” spuse Amor şi dintr-odată, sub ochii mei/ îmi aşeză un laur minunat! „E mai bine să fii înţeleaptă decât regină” spusei. Dar mă simţii fremătând şi tremurând;/ Diana cedă şi veţi înţelege uşor/ despre ce dimineaţă vreau să vă vorbesc.”
Adevărată ori falsă, aceasta este imaginea pe care Diane avea s-o menţină vie în inima amantului ei, reaprinzând în el, zi după zi, emoţia unei cuceriri pe care o crezuse cu neputinţă. În versurile atribuite lui Henric, amintirea acelei dimineţi apare ca „o adevărată iniţiere, ca un ritual de trecere de la condiţia de adolescent la cea de bărbat, şi totodată ca o învestire în calitatea de cavaler al zeiţei Diana.“
Dacă Henric jura Dianei veşnică supunere, la rândul ei Diane angaja o cursă spectaculoasă împotriva timpului pentru a-şi menţine ascendentul. Băi de gheaţă, exerciţii fizice în aer liber, dietă spartană, renunţarea la cosmetice şi farduri nocive pentru piele erau strategii de absolută avangardă la care Marea Seneşală face apel pentru a-şi conserva, în ciuda anilor, frumuseţea sculpturală. Brantöme, care o cunoscuse pe când avea aproape şaptezeci de ani, îşi amintea “frumuseţea, graţia şi maiestatea ei“ şi, convins că avea să rămână la fel şi la o sută de ani, se plângea că „pământul poate înghiţi asemenea trupuri frumoase”.
Aspectul fizic plăcut nu era totuşi singura ei armă, deoarece era însoţit, la ea, de o artă rafinată a seducţiei şi de un erotism savant. O ştia prea bine Caterina, care, crezând în magie şi dorind să descopere ce fel de vrăji întrebuinţase Diane pentru a-i înlănţui soţul, reuşise să spioneze, printr-o crăpătura în perete, una din întâlnirile lor galante. Şi astfel, povesteşte acelaşi Brantöme, văzu “o femeie superbă, albă, delicată şi proaspată, în cămaşă sau goală, care îşi mângâia amantul în mii de feluri, cu gesturi afectuoase şi alte lucruri plăcute “şi-l văzu, de asemenea, pe el împărtăşindu-i mângâierile şi toate celelalte, astfel încât coborau amândoi din pat şi se culcau şi se îmbrăţişau pe covorul moale aşezat la picioarele patului“.
În faţa unui spectacol atât de diferit de experienţele ei conjugale, Caterina izbucni în lacrimi şi se resemnă în faţa evidenţei: vraja căreia îi fusese martoră nu avea leac şi ascendentul Dianei era destinat să dureze.
Marea Seneşală avu grijă să păstreze misterul asupra naturii raporturilor ei cu Henric, imprimând relaţiilor lor un caracter mitologic şi sacru şi prefăcând văduva exemplară într-o zeiţă din Olimp. Artişti şi literaţi aveau s-o celebreze sub chipul zeiţei vânătorii şi ea însăşi pusese să fie înfăţişată la castelul Anet în splendida ei nuditate, întinsă pe o parte şi îmbrăţişată drăgăstos de un maiestuos cerb regal. A fost un gest de mare importanţă, care depăşea strategiile personale ale amantei regelui şi care, inaugurând un nou gen de arta, era menit să influenţeze orientările culturale ale timpului. Nu se mai întâmplase ca o personalitate istorică să-şi apropieze o divinitate antică până la metamorfoza completă: „aventura unei favorite tenace, avidă şi ambiţioasă, a luat forma unui basm mitologic care a permis, pentru prima data în Franţa, înflorirea unei arte alegorice“. Urcat pe tron în 1547, Henric al II-lea a oficializat mitul Dianei, împletindu-şi initialele cu cele ale femeii iubite pe toate stemele regale şi comandând sculptorilor şi pictorilor portretele ei sub înfaţişarea Zeiţei Vânătorii, al cărei nume îl purta.
Marea Seneşală avea, în fapt, o funcţie foarte asemănătoare celei de consilier al regelui şi de prim-ministru. În 1547, un agent al ducelui de Ferrara raporta principelui său că Henric îşi petrecea cel puţin o treime din zi în compania favoritei, consultând-o asupra tuturor hotărârilor importante. Învăluită în legenda pe care ştiuse să o construiască cu atâta îndemânare, înalţată la rangul de ducesă de Valentinois, ea exercita astfel asupra suveranului, a familiei regale, asupra curţii, asupra politicii franceze o putere fără egal.
Cu timpul, ea îşi convinse amantul să-şi îndeplinească datoria conjugală şi când, după nouă ani de sterilitate, într-o suită de naşteri foarte apropiate, Caterina aduse pe lume zece copii (doar şapte dintre ei vor supravieţui) se ocupă personal de educaţia lor. Purta bijuteriile coroanei, asista la toate ceremoniile oficiale, vocea ei era ascultată în toate privinţele; devenise promotoarea unei politici decis filocatolice şi ostilă protestanţilor. Neobosita energie pe care o cheltuia în exercitarea puterii nu o împiedica să acumuleze o imensă avere personală şi să o administreze cu o zgârcenie maniacală.
Până la moartea lui Francisc I, timp de cel puţin un deceniu, voinţa de dominaţie a Dianei se lovise de aceea nu mai puţin violentă a Annei d’Heilly, doamnă de Pisseleu, ducesă d`Etampes, ultima pasine a suveranului şi prima amantă oficială a unui rege al Franţei.
Splendida curte a dinastiei de Valois era o creaţie recentă, constituită la sfârşitul secolului precedent ca o şcoală de curtoazie şi civilitate, sub egida unei mari suverane, Anne de Bretagne, care domnise necontestata. Nici unul dintre cei doi soţi ai ei, Carol al VIII-lea şi Ludovic al XII-lea, nu ar fi îndrăznit vreodată să-şi aducă la curte relaţiile extraconjugale, dar Francisc I, care fusese totdeauna foarte respectuos faţă de prima lui soţie, Claudia de Franţa, nu avea să aibă aceeaşi deferenţă pentru cea ce-a doua, blânda şi puţin arătoasa Eleonora de Austria, martoră fără vină a umilitorului lui prizonierat spaniol. Şi astfel, întemeiată pe tinereţea şi frumuseţea ei, pe atracţia sexuală pe care o exercita asupra suveranului şi mânată de o ambiţie nebunească, contravenind tuturor regulilor respectului şi moralei, ducesa d`Etampes ieşi la atac şi obţinu oficializarea rolului ei de concubină: apărea peste tot lângă amantul ei regal, cerea şi distribuia favoruri, influenţa opţiunile politice.
Şi totuşi, irezistibila Anne d`Heilly ar fi trebuit să ştie că atâta îndrazneală nu era lipsită de riscuri şi că imensa ei putere depindea exclusiv de bunăvoinţa amantului. Şi chiar dacă era sigură că subjugase pentru totdeauna simţurile lui Francisc, cum să nu se preocupe de ceea ce ar fi putut să se întâmple la moartea suveranului? Uita oare că pentru a-i conferi titlul de ducesă – şi a o ridica astfel la rangul cel mai înalt în afara celui al principilor de sânge – regele trebuise să-i găsească un soţ care, deşi i se impusese să renunţe la drepturile lui conjugale, era totuşi un soţ? Şi nu-şi mai amintea oare ceea ce se şoptea că i se întâmplase celei care o precedase cu mult mai multă discreţie şi dezinteres în inima suveranului, când, abandonată de amantul regal, se găsise din nou, potrivit legii, în puterea soţului? După ce-şi rechemase soţia în Bretania, al cărei guvernator era, contele de Châteaubriant hotărâse într-adevăr să-şi răzbune onoarea conjugală izolând-o pe adulteră într-o încăpere fără lumină, tapisată în negru, ca un coşciug. Apoi, după luni şi luni de asemenea tortură, năvălise în închisoarea nefericitei în fruntea unui grup de oameni înarmaţi care, în prezenţa lui, îi tăiaseră venele de la picioare şi braţe, făcând-o să moară golită de sânge.
În comparaţie cu contele de Châteaubriant, ducele d`Etampes dădu dovadă de generozitate: la moartea lui Francisc I se limită la exilarea timp de optsprezece ani a soţiei la castelul familiei, fără să înceteze, de altfel, să se folosească de bogăţiile acumulate de ea în vremea când fusese favorită.
Văduvă şi liberă de a dispune de sine, Diane nu avea asemenea griji şi totuşi adopta, în apărarea reputaţiei sale, o strategie opusă celei a ducesei d`Etampes şi, încă de la începutul relaţiei sale cu Henric, urmări realizarea propriilor ei ambiţii la adăpostul limbajului simbolurilor. Rece şi castă, după chipul şi asemănarea divinităţii a cărei încarnare susţinea că este, Marea Seneşală reuşi să conjuge mitologia cu tradiţia curtenească, propunându-se drept inspiratoare, prietena perfectă şi sfătuitoare spirituală a Delfinului, si nu drept o concubină vulgară.
Deosebirile de caracter şi incomprehensiunea care au caracterizat întotdeauna raporturile dintre Francisc I şi fiul său contribuiseră la a conferi antagonismului între cele două amante regale o valenţă politică. Aflate în centrul a două grupuri de putere rivale, spijinindu-se fiecare pe propria ei vastă reţea clientelară, Anne şi Diane se războiau prin interpuşi, determinându-i pe rege şi pe Delfin să construiască strategii şi alianţe diferite într-o Franţă constrânsă să facă faţă atât diviziunilor interne între catolici şi protestanţi, cât şi ameninţărilor politicii spaniole de hegemonie, ca şi aceleia, nu mai puţin agresivă, a lui Henric al VIII-lea al Angliei. Oricât de subteran, acest conflict era foarte dăunător intereselor ţării: dacă pe de o parte Francisc I putea conta pe propria lui autoritate indiscutabilă de suveran, pe de cealaltă parte Henric se bucura de sprijinul mulţimii de inevitabili nemulţumiţi şi a tuturor celor care îi ţineau partea pentru a-şi asigura recunostinţa lui viitoare. Nu aveau să aibă mult de aşteptat: pe 31 martie 1547, Francisc se stinse din viaţă la nici cincizeci şi trei de ani, la castelul Rambouillet. Tradiţia spune că, reconciliat cu Henric pe patul de moarte, marele rege şi-ar fi exprimat mâhnirea de a fi iubit excesiv războiul şi de a-şi fi asculat prea mult favorita, invitându-şi fiul să nu-i urmeze exemplul.
Curtenitoare şi impenetrabilă, Caterina îşi făcu prima ucenicie politică observând cu maximă atenţie lupta dintre cele două amante oficiale, a socrului şi a soţului ei, şi încercând prin toate mijloacele să rămână în afara acestei ciocniri. Se bucura de stima şi afectiunea lui Francisc I, avea privilegiul de a face parte din anturajul său cel mai apropiat, întreţinea raporturi cordiale cu ducesa d`Etampes şi nu înţelegea deloc să-şi alieneze bunăvoinţa suveranului. Bunăvoinţă mai necesară ca oricând, de vreme ce cu trecerea timpului lipsa copiilor o expunea riscului mereu mai mare de a fi repudiată. Nu oricând era însă posibil să rămână neutră. Delfina ţinea, în primul rând, la soţul ei, pe care-l iubea profund, şi pentru a nu-l pierde era gata să-i facă pe plac în orice privinţă, începând cu supunerea fără rezerve faţă de Marea Seneşală. Acceptarea de către Caterina a dorinţelor Dianei era, de fapt, atât de totală, depăşea atât de mult limitele obedienţei conjugale, încât îi surprindea până şi pe contemporani. Ea însăşi avea să ofere, peste mulţi ani, explicaţia acestui fapt într-o scrisoare din 1584 către supraintendentul Pomponne de Belliêvre, însărcinat s-o cheme la ordine pe fiica ei, Marguerite: „Mă purtam frumos cu Doamna de Valentinois. Era voinţa regelui, deşi nu-i ascundeam că mă supuneam împotriva voinţei mele: căci niciodată vreo femeie care şi-a iubit bărbatul nu i-a iubit şi curva”.
Totuşi, când Delfina se preta să facă pe spioana şi să-i raporteze Dianei discuţiile care se purtau în cercul regelui, sau să se poarte nepoliticos cu ducesa d`Etampes, nu o făcea doar pentru că era constrânsă la obedienţă, ci pentru că, paradoxal, interesele ei coincideau cu cele ale amantei soţului ei. Caterina nu ignora faptul că Dianei îi era frică tot atât cât şi ei de eventualitatea unei repudieri şi că făcea totul pentru ca aceasta să nu se întâmple. Într-adevăr, Diane se temea că o eventuală prinţesă tânără şi frumoasă, în stare să-şi facă loc în inima lui Henric, nu i-ar fi suportat jugul, aşa cum îl accepta mica Cenuşareasă florentină. Naşterea primului fiu al Caterinei, în 1544, după mai bine de zece ani de căsătorie, a reprezentat aşadar şi pentru Marea Seneşală sfârşitul unui lung coşmar.
Dacă Diane se afla în lupta cu timpul, Caterina şi-l făcuse cel mai bun aliat. Cu nouăsprezece ani mai tânără decât amanta soţului ei, descendenta familiei Medici nu era nici frumoasă, nici seducătoare, dar avea o extraordinară tenacitate şi o inteligenţă pătrunzătoare, asociată cu un mare realism şi cu o artă desăvârşită a disimularii; dacă faptul că învăţase să nu lase să transpară teribila ei gelozie şi să trăiască în umbra Marei Seneşale, într-o condiţie de supunere umilitoare, îi adusese recunoştinţa lui Henric, naşterile numeroase îi amelioraseră mult poziţia şi, întrucât nu există pe lume vrăjitorie care s-o facă nemuritoare pe Diane, totul îi îngăduia Caterinei să spere într-un viitor mai bun.
Destinul decisese însă altfel. Pe 10 iulie 1559, Henric al II-lea muri victimă a pasiunii sale pentru ritualurile cavalereşti, acum demodate. Într-adevăr, hotărâse să sărbatorească printr-un turnir căsătoria fiicei lui, Elisabeta, cu Filip al II-lea (legătură care avea să pecetluiască noul tratat de pace franco-spaniol stipulat la Cateau-Cambrésis). Henric era un cavaler viteaz şi, după ce coborâse în arenă de mai multe ori, purtând ca întotdeauna culorile Dianei, insista să mai lupte o dată cu un căpitan al gărzilor sale, scoţianul Montgomery. Caterina, care avusese un vis premonitoriu, îl imploră în zadar să renunţe: cu şapte ani mai înainte, episcopul şi astrologul italian Luca Caurico îl sfătuise pe Henric să evite, în jurul vârstei de patruzeci de ani, orice tip de luptă individuală, iar în 1555 celebrul Nostradamus, profet, astrolog şi consilier al regelui, publicase la LyonCenturiile, în care figura o strofă ce-l putea privi şi pe suveran:
Le lyon jeune le vieux surmontera,
En champ bellique par singulier duelles
Dans caige d’or les yeux luy crevera:
Deux classes une, puis murir, mort cruelle.
În ziua aceea, profeţia care-l umpluse de angoasă vreme de ani de zile se împlini: o aşchie din lancia lui Montgomery se înfipse, prin „cuşca de aur“ a armurii, în ochiul „batrânului leu“, care se stinse, peste zece zile, după suferinţe atroce, în braţele soţiei sale. Dianei nu-i fusese îngăduit să-l revadă.
După moartea lui Henric, Caterina se limită la a cere fostei rivale restituirea bijuteriilor coroanei şi îi luă castelul Chenonceaux, cel mai frumos dintre darurile pe care le primise de la fostul suveran, dându-i însă în schimb castelul Chaumont: răzbunarea însemna un consum inutil de energii pentru descendenta familiei Medici, cu atât mai mult cu cât ducesa de Valentinois avea legături de familie şi prietenii prea importante ca să permită mari represalii. La rândul ei, Diane nu se lăsă intimidată şi declară cu obişnuita-i aroganţă că nu se teme de duşmanii ei şi că, „deoarece îi văzuse în alte dăţi tremurând şi umilindu-se în faţa ei, acum nu voia să se poarte tot astfel în faţa lor, ba dimpotrivă, avea să-i înfrunte cu mare temeritate şi semeţie, ca să nu îndrăznească să-i facă vreun rău.“
O dată mai mult, strategia Dianei se dovedi victorioasă. Contrar a ceea ce se susţine îndeobşte, moartea lui Henric al II-lea nu aduse cu sine dizgraţia favoritei şi exilul în castelul Anet. Desigur, ducesa de Valentinois nu mai puse piciorul la curte, dar registrele ei de conturi arată că avea să continue să facă frecvente sejururi la Paris şi să întreţină raporturi strânse cu cele mai mari familii din regat – Montmorency, Bourbon, de Guise – şi să-i găzduiască pe membrii acestora pe proprietăţile ei.
Ajunsă în vârful aristocraţiei franceze cu mult înainte să devină favorită a suveranului, Diane avea să-şi păstreze până la sfârşitul vieţii locul ce i se cuvenea de drept în societatea nobiliară; legenda ei îi supravieţui, înscriindu-se durabil în istoria Franţei numai graţie cultului pe care i-l dedicase Henric.
Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009
sursa: istoriiregasite.wordpress.com

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply