» » » » Sacrificiile umane la geto-daci


În lumea antică, relaţia cu divinitatea era reglementată prin aducerea de ofrande sau sacrificii, uneori chiar umane. Sacrificiul animal sau uman era înfăptuit de un preot în cadrul unui ritual religios. Sacrificiul uman era considerată jerta supremă adusă divinităţii, având scopul de a arăta veneraţia, a cere iertarea sau înduplecarea. De asemenea, sacrificiile mai aveau un şi rol în cadrul ritualului funerar. Decedatului, o personalitate pentru societatea lui, i se arăta astfel respectul cuvenit ca urmare a faptelor sale în cadrul societăţii din care a făcut parte. Sacrificiile umane se întâlnesc din cele mai vechi timpuri la mesopotamiemi, indo-europeni sau azteci. Ele vor fi preluate ulterior şi de greco-romani, germani, celţi sau traci având un scop religios.
 Dovezi ale sacrificiului uman pe teritoriul nostru sunt încă din epoca bronzului (cazul necropolei de la Cândeşti, cultura Monteoru).[1]Prin urmare, ele nu sunt lipsite nici în societatea tracă sau geto-dacă. Despre sacrificiile umane din lumea getică avem puţine informaţii scrise. Herodot şi Iordanes ne prezintă obiceiul dacilor de a trimite un „mesager” Marelui Zeu şi faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii. Alte surse, precum Pomponius Mella sau Eustathius povestesc despre sacrificiile practicate în context funerar, în special obiceiul de a înjunghia soţia pe mormântul bărbatului.
 
Informaţiile scrise sunt completate însă de documentaţia arheologică care a permis studierea unor situaţii considerate inedite până acum şi au stabilit că geţii practicau sacrificii umane în mai multe cazuri.[2]
Geţii sunt menţionaţi pentru prima oară de Herodot cu ocazia campaniei lui Darius I contra sciţilor în 514 a.Chr şi de atunci au impresionat autorii antici prin natura lor războinică şi prin originalitatea credinţelor lor religioase. Ceea ce-i impresionează pe antici este atitudinea geţilor acestora faţă de fenomenul naşterii şi al morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor murii în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15). Această credinţă îi facea pe geţi să nu aibă teamă de moarte şi îi transformă în războinici redutabili.
În ceea ce priveşte sacrificiile religioase, Herodot afirmă că geţii trimiteau o dată la cinci ani un mesager lui Zamolxis. Herodot descrie amănunţit acest ritual (Herodot, Istorii, IV, 94). Solul era tras la sorţi şi urmează a fi aruncaţi în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinci geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permite să intre în împărăţia zeilor.
În această situaţie, procesul se repetă şi geţii trag la sorţi un alt sol care are aceleaşi însărcinări ca şi predecesorul.
Totuşi, istoricii religiilor nu sunt convinşi de faptul că această tragere la sorţi era lăsată în seama hazardului. Mircea Eliade a emis ipoteza că mesagerul era dintre cei iniţiaţi în cultul lui Zamolxis.[3] Acest lucru este acceptat şi de profesorul şi istoricul Ioan Iosif Russu, care afirmă că i se pare logic că iniţierea este un lucru esenţial atunci când este vorba de comuniunea  colectivului cu divinitatea.[4]
Iordanes afirmă că geţii înduplecau zeul războilui: „pe acest Marte...printr-un cult sălbatic, căci victimele lui au fost prizonieri ucişi, socotind că şeful războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau  pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un sinţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deaorece părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.”(Iordanes, Getica, 39-41)
Încă odată se confirmă că aceste sacrificii, de această dată a prizonierilor de război, realizează o legătura clară între societatea geto-dacă şi zeitatea adorată, considerată „părinte”.
 Tracii aveau obiceiul de a sacrifica soţia la moartea soţului. Eusthatius şi Pomponius Mella descriu detaliat acest obicei. Femeile erau înjunghiate în mormântul soţului, fiind o dovadă de mare cinste pentru acestea. Pomponius Mella spune că: „pentru a dobândi o astfel de cinste, femeile dădeau o mare lupta în faţa celor care trebuiau să hotărască lucrul acesta, iar cea care era aleasă era în culmea bucuriei. Aceasta urma să fie înjunghiată în mormântul soţului de ruda cea mai apropiată.”
Şi geţii aveau astfel de obiceiuri de a realiza sacrificii umane în contextul unor ceremonii funerare. Acest lucru este dovedit prin numeroase descoperiri arheologice precum necropolele de la Agighiol, Brad sau Orlea.[5]
Astfel în cazul mormântului tumular în două camere de la Agighiol, arheologii au găsit mormântul unui principe get şi al soţiei sale, probabil de origine scită judecând după piesele vestimentare şi de podoabă ce aparţineau acesteia.
Geţii mai sacrificau prizonieri şi în cadrul ritualurilor de înmormântare a războinicilor cazuţi în luptă. Astfel Leon Diaconul descrie cum geţii „plânseră morţii...şi arseră pe ruguri, după ce jertfiră pentru ei, potrivit legii strămoşeşti, o mulţime de prizonieri, bărbaţi şi femei.apoi organizarăă ceremonii funebre şi înecară în Istru copii de ţâţă şi cocoşi, scufundându-i în apele fluviului.”(Leon Diaconul, Istoria, IX, 6)
Descoperirea unor cranii separate la Brad, Budeşti, Piscul Grăsani plus detaliile de pe metopa 18 a Columnei lui Traian l-au facut pe arheologul şi profesorul Valeriu Sîrbu să afirme ce geto-dacii aveau un cult al craniului.[6]
Prin urmare, sacrificiile ocupă un loc important în ritualurile religioase geto-dace deoarece ele realizează o comuniune directă a societăţii cu divinitatea. Ele dovedesc faptul că geto-dacii au o cultură războinică prin care posedarea corpului inamicului reprezintă o dovadă a puterii războinicilor daci. Închinarea acestuia zeului adorat aduce bunăvoinţa divinităţii şi asigură succesul poporului geto-dac.


Surse:
  1. BÂRZU Ligia, NANIU URSU Rodica, BOHÂLŢEA Florica, Credinţe şi practici religioase în Europa preistorică şi antichitatea greco-romană, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001
  2. http://www.litere.uvt.ro/vechi/revista_arheologie/articole/nr2-2004/Cinca%20Adela, accesat la 30.04.2014
[2] Ligia Bârzu, Rodica Naniu Ursu, Florica Bohâlţea, Credinţe şi practici religioase în Europa preistorică şi antichitatea greco-romană,  p. 144
[3] Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis Han, Bucureşti, 1995, p.62 apud
[4] I.I.Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, Cluj, 1949, p.118
[5] Ligia Bârzu, op.cit., p.144
[6] Valeriu Sârbu , Credinţe şi practici funerare, magice şi religioase în lumea geto-dacilor, Galaţi, 1993, pp. 37-45

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply