» » » » » Și totuși, cum a murit domnul Eminescu?


Am învățat despre el că este „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Dar un șir incredibil de evenimente întrețin încă flacăra încertitudinii în ceea ce privește moartea omului Mihai Eminescu. A murit nebun și bolnav, așa cum susțin biografii săi oficiali, sau a fost ucis ca urmare a unei conspirații la care au luat parte inclusiv bunii săi prieteni Titu Maiorescu și Ioan Slavici?
Suntem siguri doar de timp și de loc: 15 iunie 1889, București. Mai departe, ne pierdem în hățișul mărturiilor contradictorii și al supozițiilor când vine vorba de moartea lui Eminescu.
Locul există și acum. Strada Plantelor, sectorul 2, București. Pe fațada imobilului de la nr. 9 a fost fixată o placă de marmură care amintește trecătorilor epocalul eveniment: „În acest loc s-a aflat Sanatoriul Caritatea, unde a încetat din viață, la 16 iunie 1889, marele poet român Mihai Eminescu.”
Nu, nu e o greșeală. Data trecută pe placa memorială este 16, nu 15 iunie. Însuși George Călinescu o ia în calcul în celebra sa monografie dedicată poetului, însă și el înclină tot spre varianta oficială. 15 iunie este, până la urmă, data înscrisă pe certificatul de deces al lui Eminescu.
Știm, de asemenea, că imobilul nu este cel în care Eminescu și-a petrecut ultimele săptămâni de viață. Fostul sanatoriu al doctorului Șuțu a fost dărâmat și locul său a fost luat de o casă cu etaj ridicată în perioada interbelică.
Actualii locatari nu au, însă, nimic de-a face cu celebrul spirit de belle epoque care a caracterizat Capitala între cele două războaie mondiale. Fără chef de vorbă, trag oblonul metalic al geamului de la stradă. Pentru ei Eminescu e doar un nume.
Locul unde a fost sanatoriul Caritatea, unde a murit Mihai Eminescu. FOTO: Adrian David
Locul unde a fost sanatoriul Caritatea, unde a murit Mihai Eminescu. FOTO: Adrian David
Vecinii sunt mai prietenoși. Un bătrân care locuiește de decenii bune într-un bloc comunist de 10 etaje contruit peste drum de „casa lui Eminescu”, singurul din zonă, povestește că lumea își amintește de el doar la 15 iunie. Mai vin, mai trag o poză și se duc. Alții văd întâmplător placa de marmură, se opresc o clipă să citească și trec mai departe.
Mai multe diagnostice, o singură moarte
Cauza decesului lui Eminescu nu este doar incertă, ci și controversată. Poate cel mai celebru a rămas diagnosticul de „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. George Călinescu susține că „inima îi era tumefiată mai demult de o endocardită”.
Povestea oficială a declinului lui Eminescu este arhi-răspândită. Un arc care se întinde peste șase ani, între 1883 și 1889, marcat de numeroase episoade de nebunie, unele funny, altele mai dramatice. Internări, evadări, tratamente medievale (bătăi cu frânghia udă, mercur). Scurte interludii de normalitate, când poetul mai pune un vers pe hârtie sau redactează un articol. Dar echilibrul pare rupt definitiv.
Placa memorială care marchează locul unde a murit Mihai Eminescu. FOTO: Adrian David
În aprilie 1889, Eminescu revine la locul primei internări, sanatoriul Caritatea, acolo unde fusese băgat de prieteni imediat după criza de nebunie din urmă cu șase ani. În dimineața zilei de 15 iunie, în jurul orei 4.00, este găsit mort. Autopsia este efectuată a doua zi, însă creierul său este uitat lângă o fereastră, unde este ciugulit de păsări. La 17 iunie, chipul său descompus și bandajat pentru a ascunde urmele secționării craniului îi înspăimântă pe mulți dintre cei care l-au condus pe ultimul drum. Așa a început legenda asasinării lui Eminescu.
Asasinat în brațele frizerului regal
Adepții teoriei potrivit căreia Mihai Eminescu a fost victima unei conspirații în care au fost implicați Titu Maiorescu și Ioan Slavici, conspirație care mai întâi a distrus imaginea publică a omului Mihai Eminescu și până la urmă i-a provocat moartea, nu se feresc de cuvintele tari.
Au pus pe foc alămurile hodorogite ale precauției și au declarat război biografilor oficiali, pe care îi acuză că întrețin deliberat imaginea unui Eminescu nebun.
Conspirația a avut un singur scop: să-i închidă gura jurnalistului Eminescu, care tulbura apele politicii românești prin articolele pe care le publica în ziarul Timpul. Îi deranja pe toți, pe conservatori, pe liberali, pe austrieci. Mai mult, el ar fi a inițiat o organizație secretă care avea drept țel lupta împotriva monarhiei austro-ungare. De aici intervenția lui Slavici, presupus agent austriac. Se știe că soția lui a fost cea care i-a trimis lui Maiorescu bilețelul prin care îl ruga pe criticul literar să facă ceva cu Eminescu, care o luase razna. De altfel acela a fost începutul sfârșitului pentru poet. Băgat cu forța în sanatorii, tratat cu morfină, cu mercur, bătut, el nu și-a mai revenit pe deplin niciodată.
Hazardul a desăvârșit ceea ce începuseră dușmanii lui Eminescu, susțin adepții teoriei conspirației. Ei invocă un straniu text publicat în iunie 1926 în ziarul Universul, care cuprinde relatarea unui frizer care obișnuia să-l tundă pe Eminescu în ultimele luni e viață la sanatoriul doctorului Șuțu.
Textul integral al articolului:
„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, îl servea adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
«Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: Da’ unde e Dumitrache? Eu,ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt specialist şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute fundă. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat. Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu maestre şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române! Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!
L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!»
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului, unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
Concluzii
Așadar, răpus de boală sau ucis de un nebun turbat? Probabil nu vom ști niciodată. Dar poate că este mai bine așa. Misterul care plutește încă în jurul omului Eminescu îl poate salva de la moarte pe poetul Eminescu, cel pe care am învățat să-l acceptăm de-a gata, fără să realizăm propriu-zis cât de mare a fost.

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply