» » Cartea lui Enoh

Planeta Albastră, Terra noastră ni se pare uriaşă. Aşezată lângă Mercur sau Marte pare uriaşă. Dar dacă o pui lângă Jupiter, Saturn sau Soare, pare pitică. Dacă Pământul are un diametru de 12.756 km la ecuator, Jupiter are un diametru de 142.948 km. Punctul central al sistemului nostru solar este Soarele, cu un diametru de 1.392.000 km. Deci, aparenţele înşeală.
Să privim mai departe cu ajutorul astronomilor. Betalgeuse este o stea aflată la 427 ani-lumină de Soare, situată în constelaţia Orion şi are un diametru de 903.500.000 km!
Cea mai marte stea descoperită până acum este Canis Majoris şi este imensă până la inimaginabil. Pentru a călători în jurul acesteia, ai nevoie de 8 ore dacă călătoreşti cu viteza luminii. În comparaţie cu această stea, Soarele nostru pare un grăunte de nisip faţă de Muntele Everest.
În univers există miliarde de galaxii şi în fiecare există miliarde de astfel de stele. Unde suntem noi, pământenii?
Avem o planetă extrem de mică, mai mică decât un fir de praf în comparaţie cu alte stele. Dar suntem privilegiaţi. Avem o planetă frumoasă, primitoare…pe cale de a fi distrusă chiar de mâna omului! Ne credem buricul Universului, o rasă unicat în Universul infinit. Oare aşa o fi?…
Dacă am avea puterea şi autoritatea în cazul în care un cuvânt scris ne-ar fi potrivnic sau neconvenabil prin aceea că ar naşte curiozitatea lăsând locul interpretărilor, l-am interzice. Declararea de către conducerea clerului a unui text „ciudat” ca fiind apocrif, nu este decât o atitudine specific umană. Ce importanţă are faptul că apostolul Pavel şi chiar Iisus dau dovadă că textul lui Enoh le este foarte cunoscut şi citează din el? Ei, capii bisericii creştine, ştiu sigur că scrierile lui Enoh nu au fost inspirate de divinitate şi…nici nu sunt ale sale. Trist este faptul că foarte mulţi prelaţi nu cunosc textul în discuţie.
„Conform scrierilor care compun canonul, doi oameni nu şi-au sfârşit viaţa pe pământ: Enoh şi Ilie. Cât de multe ştim despre ultimul şi cât de puţine despre primul! Aceasta în măsura în care avem de-a face cu tatăl celui mai longeviv om – Matusalem – şi străbunicul enigmaticul Noe, cel ai cărui urmaşi suntem cu toţi. Să fie Cartea lui Enoh un text apocrif deoarece se poate pune la îndoială autenticitatea autorului? Dacă ne-am lua fie şi numai după Sf. Apostol Iuda, motivul trebuie exclus dar nu vă faceţi probleme, nu este singura dată când clerul nesocoteşte cerinţele sfinţilor sau chiar ale Fiului lui Dumnezeu. Rămâne doar ipoteza nerecunoaşterii sale ca text canonic pentru a ascunde ceva. Cei fascinaţi de fenomenul OZN ar avea mari surprize citind textul, pe care l-ar interpreta drept cea mai veche atestare documentară a unei întâlniri de gradul al III-lea. A vorbit Enoh cu Dumnezeu? Biblia spune că nu poţi rămâne viu, văzându-l pe Dumnezeu.
Dar Enoh a scris: „Eu am putut vorbi şi discuta cu Sfântul şi Atotputernicul, Domnul acestei lumi” (1).
Oricine îşi dă seama că aceasta contrazice Biblia. Şi cei care citesc „Cartea lui Enoh” doresc o explicaţie. Mai simplu este ca textul să fie considerat apocrif şi îngropat. Clerul a nesocotit până şi avertismentul lui Iisus: „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi tălmăcit oamenilor”. Textul „Cărţii lui Enoh” era foarte cunoscut pe la începutul sec. al II-lea î.H. Cunoscut şi apreciat. Autorii „Cărţii lui Daniel”, terminată către anul 164 î.Hr. cunoşteau „Cartea lui Enoh”. Ei vorbeau despre „Fiul Omului” expresie pe care Enoh a lansat-o şi a folosit-o frecvent, Iisus preluând-o. De asemenea avem imaginea lui Dumnezeu „Cel vechi de zile” cu „îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”, stând „pe un tron în flăcări”. Apostolii lui Iisus cunoşteau şi ei „Cartea lui Enoh”.
În Epistola către evrei Pavel spune: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe Pământ ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise şi mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”.
Lui Enoh i s-a dat şi „mintea să înţeleagă ceea ce a văzut”. El spune că cele văzute „nu vor avea loc în această generaţie ci într-una viitoare spre binele celor aleşi”. Existenţa uriaşilor este specificată şi de Geneza: „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime oameni cu nume”.
„Cartea lui Enoh” ne explică existenţa uriaşilor. S-ar putea ca declararea, de către cler, ca apocrif a textului lui Enoh să se datoreze tocmai „copiilor” născuţi din împreunarea fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor. Dacă uriaşii pot fi consideraţi un experiment genetic ratat, ce s-a întâmplat cu „oamenii cu nume”, cu „vitejii care au fost în vechime?”.
Oare cum se face că au fost reţinute nişte simple nume ale urmaşilor lui Adam, chiar dacă ele nu spun nimic dar nu s-a reţinut numele vitejilor din vechime, a „oamenilor cu nume? Că Enoh numeşte planeta noastră „pământul uriaşilor” apare destul de ciudat. În Geneza avem dovada că solicitarea lui Dumnezeu ca uriaşii să fie complet distruşi nu a fost respectată, rămânând sarcina timpului de a o îndeplini.
Iată ce spune „Cartea lui Enoh” despre stăpânii la un moment ai Pământului: „Două sute de „îngeri veghetori” sub comanda lui Samyaza, puşi doar să observe evoluţia rasei umane existente au venit să-şi aleagă femei din rasa oamenilor, „să avem copii cu ele”. Dumnezeu şi cei care-l înconjurau nu au luat nici un fel de măsuri până în momentul în care s-a produs un grav dezechilibru biologic. Mihail, Gabriel, Suryal şi Uriel cer pedepsirea lui Samyaza şi a celor pe care îi comanda, în primul rând pentru că Azazyel le-a arătat oamenilor „tot ce se petrece în Ceruri”. Samyaza” i-a învăţat „vrăjitorii”, Barkayal „i-a învăţat arta de a urmări stelele”, Akibeel „i-a învăţat semnele”, Tamyel „astronomia” şi abia în ultimul rând pentru că îngerii veghetori „au păcătuit cu femeile şi s-au dezonorat”, Dumnezeu dispune ca fiii îngerilor să fie omorâţi. Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu oamenii. „Fiii oamenilor nu vor pieri cu toţii, din pricina tainelor pe care veghetorii lor le-au arătat şi pe care ei le-au arătat urmaşilor lor” (1).
Poate că nu este pe placul clerului nici afirmaţia aparţinând îngerului Rafael: „Acesta este Pomul Înţelepciunii (în Geneza: Pomul cunoaşterii Binelui şi a Răului) din care au mâncat străbunii tăi; aceste fructe le-au deschis ochii”. De asemenea este jenant pentru teologi să aflăm că „Fiul omului a fost chemat în faţa Celui Bătrân de zile înainte de facerea Soarelui şi a astrelor”. Pentru prima dată este enunţată ideea că „îngerii răzvrătiţi s-au făcut unele şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pământ”.
Deci nu Satan este cel care amăgeşte oamenii, ci îngerii care l-au înşelat pe Dumnezeu. Surprinde şi motivaţia dată de Enoh Potopului: „Domnul a hotărât prin judecata sa ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinle lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei. Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.
Interesant mi se pare şi următorul aspect. Enoh cunoştea inutilitatea Potopului ce va veni. Adică a actului divin. „Din nefericire, după Potop nedreptatea va fi încă şi mai mare decât înainte. Însă exista şi speranţă: „Am citit scrisurile din cer că neamurile vor urma unul după altul până când se va ridica o rasă sfântă”.
Unul dintre îngerii care l-au călăuzit în călătoriile sale celeste acceptă să-l coboare pe Enoh înapoi, pe Pământ,, dar îi condiţionează revenirea: „Timp de un an întreg noi te vom lăsa cu copiii tăi pentru ca să-ţi găseşti puterile dintâi şi ca tu să-ţi înveţi familia, să scrii toate lucrurile pe care le-ai văzut şi să le desluşeşti copiilor tăi.
Dar în mijlocul anului viitor, te vom ridica dintre ai tăi şi inima ta se va întoarce la puterea sa dintâi”. Enoh a fost răpit de pe Pământ şi nimeni nu ştie unde a fost dus şi ce va deveni.
Este sau nu Noe urmaş al lui Seth („Înlocuitorul”), fiul lui Adam? De ce în Geneza ne sunt indicaţi urmaşii lui Adam începând doar cu Seth când şi Cain a avut urmaşii săi? Din ce motiv abia în timpul în care lui Seth i se naşte un fiu, Enos, au început oamenii „să cheme numele Domnului?”. Adică la 235 de ani după ce Dumnezeu îl crease pe Adam. În ce au crezut primii oameni? „Cartea lui Enoh” nu se încheie cu un blestem, ca Apocalipsa lui Ioan, ci cu o binecuvântare: „Fie ca binecuvântarea şi mila Domnului să coboare peste cei care-l iubesc” Aşa să fie!”.
„Cartea lui Enoh” nu face altceva decât să prezinte altfel începuturile. Credem? Nu credem? Aşa să fie!
DOVEZI PRIVIND PREZENŢA EXTRATEREŞTRILOR
În sprijinul acestei ipoteze sunt nenumărate dovezi materiale, multe dintre ele considerate enigme ale civilizaţiei umane:
* Constructiile uriase de tip „bază spatială” din desertul peruan, lucrari gigantice, de tip piste de aterizare / decolare, semnale vizibile de la foarte mare distanta, unele ce pot fi deslusite numai dacă sunt private de la mare înălţime.
* Desenele in care apar vehiculele spatiale nepamantene (Ellora – India), pe vase stravechi de bronz (provincia chineza Yuaman si din San Salvador), in descrierile din Ramayana – India,
in picturile icoanelor din Biserica lui Bucur, biserica Sfantul Spiridon din Bucuresti si Biserica Domneasca din Târgoviste, in mănăstiri din fosta Jugoslavia, in picturile din Catedrala Gotica din Cuenca (Spania), in tablouri ale pictorilor celebri cum sunt: Filipo Lippi din secolul XV, pictorul venetian Carlo Crivelli din secolul XV, pictorul flamand Bert De Gelder din sec. XVIII, aflat sub indrumarea artistica a lui Rembrandt.
* Desenele rupestre din pesterile de la Tassili (Sahara) , din grota Altamira (Spania) a caror vechime este de 20,000 de ani, picturi murale dintr-o pestera din muntii Kimberley – Australia cu o vechime estimata la 10,000 – 30,000 de ani, picturile din pesterile din Uzbekistan si din muntii Pirinei; toate reprezinta obiecte zburatoare si figuri paleoastronautice;
* Desenele si basorelieful de pe lespedea funerara din piramida de la Palenque (Mexic) în care sunt înfăţişate rachete.
* Marile statui din Insula Paştelui (insula vulcanica situată la 3000 de km de coastele statului Chile, cu o populatie de maximum 3000 de suflete) ; unele statui cantaresc 50 de tone si au mai mult de 20 m inaltime. Reprezentarile uriase (statuile) numite Moai nu au fost niciodata sculptate acolo, ci transportate dupa realizarea lor; trasaturile capetelor nu seamana cu nici o rasa de pe Pamant. Probabil ca aceasta insula a fost, candva, unul din locurile inalte ale lumii si, poate, un punct de contact cu alte civilizatii nepamantene; altfel: de ce acolo, de ce statui uriase, cum s-au sculptat si transportat
Istoric francez pe nume Francis Meziere, a studiat traditiile locuitorilor Insulei Pastelui referitoare indeosebi la colosalele statui. Indigenii au spus că secretele existentei acestor statui – cele mai vechi din perioada arhaică – au fost pierdute si nu mai există Mana. Mana este o forta vitala, magica, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Cei ce au sculptat Moai (reprezentările uriase din Insula Paştelui) dispuneau de tehnici secrete care le permiteau, prin intermediul unei energii vibratoare, a „manei” sa mişte si să sculpteze statuile. Aceste lucrări au fost aduse prin aer, „zeii albi” dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumina roşie foarte puternică. Insula Paştelui, ca toate insulele Polineziei constituiau un continent locuit de ari, oameni foarte inalti si puternici rezultati din fecundarea femeilor localnice de catre „zeii albi.
‘ Figurile colosale de la Cambridge (Anglia) care se consideră a fi dispuse ca un marcaj special de semnalizare aero care nu se pot vedea plastic decat de la foarte mare înaltime;
* Coloana Ashoka din complexul Qutub Minar din Delhi, India, aflată in curtea templului mare din Delhi (India), veche de 4000 ani, facută un bloc de fier masiv. Până in prezent coloana nu prezintă nici o urma de alterare sau ruginire, ramânând tot timpul inoxidabilă.
* Poarta Soarelui monolitul de 9 tone si inalt de 3 metri de langa Tiahuanaco (Orasul Morţilor) – langa lacul Titicaca – din Peru al cărui frontispiciu poartî, in basorelief, inscriptii hieroglifice, care, după ce a fost descifrate au relevat un calendar foarte complex care provenea dintr-o epocă mult anterioara epocii terţiare şi care corespunde cu ciclurile planetei Venus.
* Drumurile incaşe de pe platoul peruvian Nazga din Peru situat pe un inalt pisc andin, care nu duc nicăieri, sfârşindu-se toate, brusc, pe buza prăpastiei ; acestea capăta forme uluitoare privite de la mare altitudine si s-a concluzionat de cercetători că exista un raport direct intre traseele lor si traiectoriile diferiţilor aştri sau că indică precis pozitia unor constelaţii.
* Capetele din jungla mexicană foarte fin sculptate in bazalt, de 3 metri inălţime, fiecare de 20 tone, transportate pe o distanţă de peste 100 km, intr-o epocă in care olmecii (popor din protoistorie) nu cunoşteau nici roata, nici leagănul de transport, nici utilizarea metalelor (drept unelte); in prezent, cu unelte de otel, bazaltul se lucrează foarte greu. Un astfel de cap poartă o stranie cască rotundă, aplatizată ce seamăna cu o casca pneumatică din zilele noastre.
* În Pakistan se găsesc ruine ale unor orase mari si complexe care se atribuie a fi fost ale Imperiului Rama, care s-a dezvoltat acum aproximativ 17.000 de ani; acest imperiu a existat cu cateva mii de ani dupa presupusul inceput al civilizatiei atlante. Un episod din poemul national indian Mahabhara este invocat drept dovadă a presupunerii că a existat un război intre Civilizaţia Atlanta şi Imperiul Rama în care s-au folosit arme nucleare. În acest poem se descrie „un uriaş mesager al morţii care a transformat in cenuşă întreaga rasă”; „un singur proiectil având puterea întregului univers”, „după câteva ore toată hrana era infectata”. La Mohenjondaro, unul din oraşele Rishi ale Imperiului Rama, excavaţiile arheologiice au scos la iveală schelete care zaceau pe strazi ca si cum un dezastru apocaliptic s-ar fi abătut peste oraş, schelete radioactive, cele mai radioactive resturi umane de la tragedia de la Hirosima.
* Apariţia spontană a civilizaţiilor sumeriană şi egipteană, „civilizaţii fără copilărie” cu un nivel istoric superior; Se explică prin aceea că extraterestrii au încercat să dea informaţii gazdelor pământene ( know-how ) care nu aveau posibilitatea să le perceapă, din care cauză le-au transmis prin mituri, simboluri, profeţii, calendare, epopei, scrieri inclusiv Vechiul Testament, mitologii inclusiv cea maori, profeţii si alte asemenea – orale şi in scris.
* S-au dezvoltat două sau mai multe civilizaţii de tip protoistoric, care, în multe sensuri au fost superioare civilizaţiilor de mai târziu, lucru ce nu poate fi explicat decât prin intervenţia unei civilizaţii extraterestre superioare care nu s-a mai manifestat ulterior, lăsând populaţia băştinaşe să evolueze natural, normal. În mai toate miturile staruie amintirea unei stravechi ere a uriasilor, (titani, giganti) care se rascoala impotriva zeilor dar nu-i pot birui.
* Civilizaţia / cultura Masma (numita asa dupa numele unei văi şi al unui oraş legendar locuite de huanci), cu o vechime de cel puţin zece milenii, probabil unitară pe pământ, întrucăt i se atribuie sculpturi in stânci uriaşe atât pe platoul peruvian Marcahuasi, in aliniamentele de la Stonehenge (Anglia), în simulacrele statuare din Franta (Fontainebleau), în personajele sculptate de la Somerset, in stâncile modelate de pe râul Nam-U (Laos) sau în monumentele megalitice stranii din Carpaţii meridionali.
* Există şi o altă civilizaţie /cultură de tip atlant, (tot uriaşi), dezvoltată pe teritoriul Atlandidei, posibil o insulă – patrie a belşugului si fericirii (Edenul?), scufundată urmare a unor evenimente catastrofale, cautată si ne gasită până în prezent. Despre Atlantida se scrie de către Platon si Solon, precum ţi in miturile druizilor din Galia si Irlanda, în texte egiptene găsite in mormântul lui Ramses III, in scrierea sumeriana „Poemul lui Ghilgames”.
* Exista vechi legende mexicane care vorbesc de civilizaţia hyperboreenilor dezvoltată undeva in ţinuturile arctice unde, datorită unei alte inclinaţii a axei pamânteşti, era o zona cu vegetaţie luxuriană tropicală.
* Zecharia Sitchin, autorul lucrării “A douăsprezecea planetă”, nota la rândul său că zeii si zeiţele sumerienilor sunt adesea infatişaţi purtând nişte coifuri speciale cu protuberanţe laterale (interpretate in Evul Mediu ca fiind “coarnele diavolului”), foarte asemănătoare antenelor de pe caştile cosmonauţilor. Conform legendelor sumeriene, divinitaţile respective au descins pe Pământ de pe planeta Marduk (sau Nibiru), care se apropie de Terra o dată la 3600 de ani si numai atunci zeii puteau zbura încoace cu carele lor de foc.
Pe langă straniile desene de tip…SF, s-au descoperit tabliţe de lut sumeriene inscripţionate cu calcule matematice de o exactitate uimitoare, asemenea celor facute la NASA pentru zborurile cosmice. Penultima trecere a lui Marduk (cunoscută si ca Nibiru sau Eris) prin sistemul nostru solar a fost acum 7200 de ani, in perioada Potopului biblic, următoarea fiind aşteptată in jurul anului 2012, acesta fiind punctul maxim al apropierii de Pamant. Conform unor specialişti, prin pătrunderea sa in sistemul nostru solar, această planetă are impact semnificativ asupra incălzirii globale, efect care, corelat cu terminarea calendarului mayas chiar in anul 2012, a generat ipoteza Apocalipsei la data respectiva. Interesant este că reprezentarile zeitaţilor cu coif apar si in alte locuri. in nordul Israelului a fost descoperită o imagine datând din mileniul 9 i.Hr., infăţişând capul unui zeu cu coif si viziera, similară desenelor cu zeiţa sumeriana Ishtar…
Ofer acum o informaţie senzaţională care nu a putut fi ascunsă. La 29 august 1964, specialiştii de pe “USS Eltanin”, navă americană aparţinând escadrilei arctice MSTS (Military Sea Transportation Services – Servicii Militare de Transport Maritim), fotografiau, cu un aparat automat, fundul aceanului, la adâncimea de 3.800 m, la 100 mile vest de Capul Horn. Când s-a trecut la developarea filmului, specialiştii au constatat cu stupoare că pe un clişeu apărea foarte clar imaginea unui aparat instalat pe fundul Oceanului! Era un cilindru lung de aproximativ un metru, pe care erau fixate mai multe vergele paralele, având la capăt mici protuberanţe cilindrice. Obiectul semăna cu o antenă telemetrică sau cu un releu de radioteleviziune.
Vestea despre extraordinare descoperire s-a răspândit cu iuţeală , iar la 4 decembrie 1964, când nava s-a oprit pentru aprovizionare la Auckland (Noua Zeelandă), reporterii au asediat pur şi simplu vasul, cerând cu inssitenţă specialiştilor explicaţii. Încolţiţi, aceştia au trebuit să recunoască că dispozitivul nu putea fi decât artificial şi că nici o organizaţie militară sau ştiinţifică nu amplasase dispozitive în acea zonă. De fapt, au recunoscut că tehnica din acea perioadă nu ar fi permis o asemenea performanţă.
MISTERELE PIRAMIDELOR
Piramida de la Cholula, din Mexic, are o înălţime cu mult peste 300 de metri! De fapt, ea „înveleşte” un munte. A doua piramidă ca mărime din lume se află la Shanxi, la 70 de km sud-vest de Xian, şi are o înălţime de 300 de metri!! Ea este datată din timpul dinastiei Hsia, adică acum circa 4000 de ani. Însă este o atestare foarte precaută.
„Un alt element aflat într-o strânsă legătură cu reţelele de tuneluri şi galerii subterane îl reprezintă piramidele, construcţii prezente pe întreg curpinsul Terrei, fără nici un fel de excepţie. O analiză amănunţită a modului în care este realizat pretutindeni ansamblul acestor două elemenete, rezultate al unei ştiinţe şi al unei tehnologii superioare, relevă un aspect deosebit de interesant: reţelele de tuneluri şi galerii pot fi asociate unor circuite energetice, iar piramidele pot îndeplini atât rolul de concentratoare ale unor energii cosmice, cât şi pe cel de veritabile „balize”, menite să semnalizeze amplasarea intrărilor în subteran.
Ce şi-au propus exact constructorii piramidelor?
În mod uzual se consideră că este vorba de „simple” monumente funerare.
Ne îndoim însă că Marea Piramidă din Egipt a fost înălţată din granitul adus de departe, de la Syrene, doar pentru a ascunde un singur cadavru învelit în pânză de in.
S-a muncit şi s-a transportat cu greu, sub focul arzător al soarelui african, mai mult de 2,62 de milioane metri cubi de piatră doar pentru a satisface capriciul unui rege? S-au asamblat cu grijă 2,3 milioane de blocuri, fiecare cântărind cel puţin 2,5 tone, doar pentru a acoperi trupul unui faraon” (1).
Dacă întrebi cunoscătorii cine a construit Marea Piramidă, îţi vor răspunde la unison că faraonul Hufu, care în greacă se traduce prin Keops. Această evidenţă nu este clară, deoarece singura referire la Hufu este o inscripţie mică scrijelită în interior. Putea fi numele unui mare preot. Şi nu sunt de acord cu oamenii de ştiinţă, specialiştii şi alte persoane care susţin că Piramida lui Keops a fost construită între anii 3000 – 2800 î.e.n.. Învăţaţii Egiptului antic afirmă că Piramida a fost acolo dintotdeauna. Ei au o zicală: „Omul se teme de Timp, dar Timpul se teme de Marea Piramidă”..
Manuscrisul scriitorului copt Masoudi – mort în anul 975 e.n. – numit al lui Akbar-Ezzeman, şi aflat la Oxford, precizează: „Suridinul dintre regii Egiptului dinaintea Potopului, a construit cele două mari piramide. El a ordonat, de asemenea, preoţilor să depună în aceasta totalitatea înţelepciunii lor şi ansamblul cunoştinţelor lor. Pentru ca acestea să rămână ca mărturie pentru beneficiul celor care, în timp, vor putea să le înţeleagă”.
Dacă acordăm crezare celor de mai sus, se poate aprecia vechimea Marii Piramide la circa 11.000 de ani.
„Mai recent, istoricul arab Abou-Zeyd-al-Balkhy a susţinut ipoteza unei vârste de 73.000 de ani. El şi-a bazat evaluarea pe traducerea în arabă a inscripţiilor săpate pe plăcile care, după cum se ştie, acopereau cândva edificiul, textele respective indicând faptul că lucrările au început pe când constelaţia Lirei se găsea sub semnul cancerului” (1).
Din păcate, cu toate eforturile arheologilor, nu a mai fost găsit nici un fragment al faimoaselor plăci. Unde au dispărut? Şi de ce?
Vechiul nume al piramidei era Yekmet-Khufu, sau Yekhuet-Khufu, Ehet-Khufu, adică „Orizontul lui Khufu”, „Locul splendoarei lui Khufu”.
Marea Piramidă este construită din cca. 2.300.000 de blocuri de granit uriaşe dispuse în 220 de rânduri şi având greutăţi cuprinse între 2 şi 50 de tone. Ele au fost tăiate în cariere, şlefuite, transportate şi îngemănate cu precizie milimetrică, exact în locul care trebuia. Îmi este greu să presupun, cu atât mai puţin să admit că egiptenii din perioada respectivă au trudit din greu pentru desprinderea blocurilor, transportul acestora şi ridicarea lor cu propriile forţe, după cum ne fac să credem nenumăratele documentare prezentate pe diferite canale TV de către oamenii de ştiinţă şi specialiştii contemporani. Să vă prezint un fapt concludent.
În anul 1978, experţii japonezi în construcţii au infirmat toate aceste speculaţii. Ei au încercat să construiască, cu cele mai moderne mijloace tehnice, o replică a Marii Piramide de doar 18 metri înălţime. Eşec total, deoarece au întâmpinat nenumărate dificultăţi de natură tehnică şi inginerească, care i-a determinat să renunţe. Şi nimeni nu-i poate acuza pe japonezi de lene, de lipsă de competenţă şi ambiţie.
Mai trebuie să precizez că iniţiatorii construirii Marii Piramide au fost Hermes şi Ra, care au reluat proiectul lui Araraart. Numeroase tradiţii afirmă că, în trecutul îndepărtat, uriaşele blocuri de piatră din care sunt făurite diferite construcţii megalitice, se deplasau singure prin aer, dirijate de preoţii iniţiaţi. „Astfel, legendele vechilor locuitori ai Americii de Sud afirmă că „în timpuri străvechi toţi oamenii aveau puterea de a zbura” şi chiar „pietre mari erau deplasate fără efort”, iar în Egipt preoţii autentici erau recunoscuţi după capacitatea de a se ridica în aer. Vechii învăţaţi relatează astfel de lucruri în operele lor.
În „Naturalis Historia”, Pliniu relatează despre arhitectul Dinocrates care reuşea să ţină suspendate în văzduh, în Templul lui Arsinoe, diferite obiecte. În Templul lui Senapis, de lângă Alexandria, preoţii egipteni ridicau în aer un disc de metal care înfăţişa Soarele. Cassiader vorbeşte despre un Cupidon de fier care plutea în Templul Dianei. Despre sicriul lui Mahomed se spune că sute de ani a fost atârnat de plafonul moscheii din Medina fără ca ceva vizibil să-l susţină. Părintele Jean Leurechon, în „Matematica recreativă”, editată la Paris, în 1626, ne asigură că pe vremea sa era binecuvântată o metodă de a menţine în aer diferite corpuri, fără a fi legate de ceva.
Pe această teorie, în cărţile religioase se afirmă. „Credinţa adevărată poate muta chir şi munţii din loc”. Este absolut logic ca în universul observabil să existe forţe controlate inteligent despre care capacitatea noastră de înţelegere nici măcar nu le poate bănui sau intui. Trebuie să gândim în mod logic şi obiectiv şi să terminăm o dată şi pentru totdeauna cu explicaţiile puerile gen „blocurile au fost transportate cu ajutorul buştenilor”. Ar fi ideal să terminăm şi cu teoria evoluţionistă şi să nu mai continuăm cu informaţii eronate în legătură cu evoluţia civilizaţiei contemporane şi a omului pe Terra…
În 1987, au fost descoperite, în provincia Moronna-Santiago din Ecuador, edificii preistorice formând un complex impresionant, pe versanţii unul vulcan activ: sute de piramide de piatră înalte de şase metri, având bazele dreptunghiulare cu laturile de 30 x 15 m cubi, dispuse de-a lungul a numeroase alei.
Tot în anul 1987 a fost descoperit un ansamblu asemănător lângă Tucume, provincia Lambayeque, în Peru, întins pe o suprafaţă de cca. 220 hectare: piramide înalte de 30-40 de metri flanchează alei şi pieţe largi. În zonă au fost descoperite mai multe artefacte, a căror vechime a fost apreciată la două mii de ani.
Dr. James Ford, de la Muzeul American de Istoria Naturală, referindu-se la dimensiunile oraşului-movilă de la Poverty Point/Louisiana, cu datări cuprinse între anii 1300 şi 200 î.e.n., a calculat că aceasta are un volum de 35 de ori mai mare decât cel al Marii Piramide egiptene.
CONSTRUCŢIA ÎŞI DEPĂŞEŞTE EPOCA
Cel mai mare templu roman din antichitate se află în…munţii Libanului. Primul călător european care a relatat despre ruinele acestui templu a fost Martin Baumgarten, în ianuarie 1508.
În 1751, Robert Wood, însoţit de artistul James Dawkins, va vizita ruinele respective ocazie cu care va scris: „Dacă se compară aceste ruine…cu cele ale oraşelor pe care le-am vizitat în Italia, Grecia, Egipt şi în alte părţi al Asiei, nu putem să nu recunoaştem faptul că ele reprezintă cel mai îndrăzneţ plan arhitectural dus vreodată la îndeplinire”.
Ruinele sunt amplasate pe o platformă ridicată artificial la circa 1200 de metri deasupra nivelului mării. „Amplasată astfel încât să domine munţii şi căile de acces din nord şi din sud, are în colţul nord-vestic o tăietură deliberată care măreşte raza vizuală către vest, în acest colţ special a fost construit cel mai mare templu închinat lui Jupiter, cu cele mai înalte coloane (23 metri) şi cele mai largi (aproape 3 metri)…Aceste coloane sprijină o structură decorativă de aproape 6 metri înălţime, în vârful căreia se află acoperişul înclinat, ce sporea şi mai mult măreţia templului…” (2).
Vizitând ruinele, Sir Martimer Wheelr va scrie în 1907: „Templele stau pasive pe cele mai mari pietre cunoscute din lume, iar unele din coloanele sale sunt cele mai înalte din Antichitate..aici avem cele mai mari monumente din lumea elenică”.
În urma unor certătări îndelungate s-a descoperit că aceste temple au fost înlţate pe o platformă ce exista din vremuri imemorabile, o platformă construită din blocuri de piatră, groase, lipite atât de strâns între ele încât nimeni nu a reuşit nici până astăzi, să pătrundă dedesuptul ei şi să studieze camerele, tunelurile şi celelalte substructuri ascunse.
Platforma este înaltă de aproape 11 metri şi este pavată cu pietre a căror lungime variază între 4,5 şi 11 metri, cu o lăţime de 3,5 metri şi o grosime de circa 2,5 metri. „În partea vestică a podiumului se află la vedere, unul lâmgă altul blocuri de piatră UNICE în lume…Tăiate precis şi potrivite perfect, fiecare dintre cele trei blocuri are peste 22 metri lungime, cu laturi de 4,5 şi 5 metri…Fiecare dintre ele reprezintă mai
mult de 3600 de metri cubi de granit şi cântăresc peste 1000 de tone!!!!!” (2).
Au fost tăiate şi prelucrate într-o carieră situată într-o vale la circa un kilometru. Apoi transportate până la platformă. Însă ceva uriaş se mai află în carieră. Parţial îngropat în pământ se află încă un bloc de piatră: 25 metri lungime, 6 metri lăţime şi 5 metri grosime. După cele mai moderne calcule cântăreşte cca. 1.200 de tone. El trebuia amplasat lângă suratele lui. În zilele noastre nu există nici o inctalaţie capabilă să ridice, dar să mai şi transporte dintr-o vale un asemenea bloc de granit. În jur nu există nimic costruit care să justifice împinsul primelor blocuri de mâna omului. Şi totuşi, ele au fost transportate pe o distanţă de cca. un kilometru. Cum? De către cine?
ŞI TOTUŞI…ELE EXISTĂ
Studiul modern al miturilor popoarelor, scrierile vechi, interpretarea corectă, ştiinţifică a relicvelor paleoastronauticii: piramidele egiptene, piramidele din adâncurile oceanelor, cele ale mayaşilor, celebrele desene din Valea Nazca din Peru, uriaşul bloc de granit şi oraşul subteran de la Baalbeck, din Liban, Sfinxul din Bucegi, întinderile de nisip topit şi solidificat din pustiul Gobi şi din Liban, oraşele subterane de la Kayamakali şi Derinkuyv (Turcia), pentru a da doar câteva exemple, ne pot oferi o istorie oficială.
Însă arheologii şi oamenii de ştiinţă caută astăzi fosile de om în situri geologice ale căror sedimente corespund unor perioade în corespondenţă cu teoria oficială a evoluţiei speciei umane. Dar cercetările arheologice oferă surprize în faţa cărora oamenii de ştiinţă rămân interzişi. Ele demonstrează că istoria speciei noastre este mult mai veche decât cea oficială. Deci trebuie revăzută întreaga sa evoluţie. Legile geologiei, care consideră că specia umană nu este mai veche de 4 milioane de ani trebuie rescrise. „Fosilele imposibile” spun aceasta.
În 1842 a fost găsit un craniu uman prost conservat într-un strat vechi de 15-20 de milioane de ani, în Freiburg (Germania).
Muncitorii unei cariere de piatră de lângă River Tweed (Scoţia) au descoperit, în 1844, o bucată de şnur de aur, în stâncă, la doi metri sub pământ. Piatra era veche de câteva milioane de ani. Cine a împletit şnurul şi l-a lăsat să cadă înainte de a se fi format roca?
M. Mattison, proprietarul unei mine din SUA a degajat de sub un strat de bazalt un craniu uman complet care a fost studiat de Dr. E. Wyham de la Universitatea Harvard. Acesta a stabilit că are o vechime de 12 milioane de ani, autenticitatea sa fiind neîndoielnică. Se întâmpla în anul 1866.
Un an mai târziu, într-o mină din Rocky Point la Gilman, în Colorado,într-un filon de argint, la o adâncime de 400 de metri, au fost găsite oase umane şi săgeţi de aramă!. Stratul de pământ unde au fost descoperite toate acestea are o vechime de 135 milioane de ani.
Într-o mină de cărbune din Italia, în anul 1870 a fost descoperită fosila unui homonid în vârstă de 12 milioane de ani.
În iulie 1877, la Spring Valley, în apropiere de Eureka, Nevada, patru porspectori au găsit ceea ce părea a fi un os uman carbonizat prins într-o rocă de cuarţ maronie. După ce a fost ridicată roca, ei au descoperit o parte de femur, oasele genunchiului, gambei şi piciorului într-o rocă unde aceste resturi erau captive, veche de 185 milioane de ani.
Un articol din Scientitic American, publicat în 1889, precizează descoperirea unui craniu uman, a unor bucăţi de coaste şi de vertebre, precum şi o claviculă, într-o mină de fier în apropiere de D. Branch, în comitatul Franklin (Missouri), la o adâncime de 50 de metri, alături de două vârfuri de săgeţi din silex. Două săptămâni şi jumătate mai târziu, un metru şi jumătate mai jos, Dr. Booth a găsit alte resturi: un femur, vertebre şi bucăţi de lemn carbonizat, pe un strat de minereu de fier a cărui vârstă a fost estimată la 425 milioane de ani!!
„În 1891, o anume doamnă Culp, din Morrisonville, Illinois, a spart un bulgăre de cărbune vechi de un milion de ani. Înăuntru, se afla un lanţ de aur migălos lucrat. Un alt obiect enigmatic a fost găsit într-o bucată de cărbune ce provenea din Salzburg, Austria. Este un cub de oţel, în mod vizibil prelucrat cu o maşinărie. Suprafeţele de sus şi de jos sunt bombate cu domuri convexe şi îl înconjoară un şanţ precis trasat. Nimeni nu ştie de ce, dar nu avea ce să caute într-o bucată de cărbune” (1).
În 1973, în împrejurimile minei de cupru din Big Indiana, la sud-vest de Moah, în statul american Utah, Lin Ottinger a descoperit două schelete umane dispuse natural într-un strat în vârstă de peste 100 de milioane de ani.
Toate acestea, şi multe alte descoperiri, au pus pe gânduri lumea ştiinţifică. Nu li se părea firesc. Şi totuşi…ele există.
OBIECTE CARE DAU BĂTAIE DE CAP SPECIALIŞTILOR
Era tehnologiei a început odată cu descoperirea tehnologiilor de topire a metalelor şi de amestecare a acestora pentru a obţine aliaje. Istoricii şi specialiştii consideră de neconceput utilizarea acestora de oamenii preistorici. Şi totuşi:
* O echipă de muncitori care lucrau la o carieră de nisip de lângă Aiud, au dezgropat la o adâncime de 10 metri un obiect care le dă multă bătaie de cap specialiştilor. Descoperirea a fost făcută în anul 1974, „obiectul metalic avea formă de ciocan iar în interiorul lui erau două găuri. Nu forma obiectului ridică semne de întrebare, ci materialul din care este alcătuit. Materia de bază o constituie aluminiul, adică 89%. Restul, o combinaţie a mai multor elemente: cupru, siliciu, zinc, plumb, staniu, zirconiu, cadmiu, niclel, cobalt, bismut şi argin” (2).
Se ştie că aluminiul a fost descoperit abia în anul 1875 şi termic a fost prelucrat pentru prima dată la sfârşitul secoilului al XIX-lea. Vechimea obiectului: 150.000 de ani! „Unul din oamenii care a cercetat acel obiect era specialist în nave spaţiale şi a ajuns la concluzia că acel obiect reprezintă de fapt talpa de aterizare a unui obiect zburător de dimensiuni mic” (34). Este vorba de inginerul aeronautic Michael Hesemann, iar teoria lui a fost acceptată.
Şi Dan D. Farcaş, doctor în matematici şi vicepreşedintele Asociaţiei Române pentru Studierea Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate, consideră că misteriosul obiect este un artefact, un semn al vizitei unei civilizaţii extraterestre. Obiectul zace la muzeul din Cluj-Napoca, uitat de Dumnezeu şi de toată lumea.
* Insula Borneo are un vast complex de peşteri săpate artificial, unite prin coridoare drepte şi rectilinii. În interiorul acestui complex au fost decsoperite arme şi podoabe metalice cu o vechime de…38.000 de ani!
* Stâlpul metalic (l-am mai pomenit), numit Kupt Minor, format din câteva bucăţi sudate perfect, cu o înîlţime de peste 7 metri, şi o greutate de 5 tone, sfidează timpul în curtea unui templu din Delphi (India). Nu este deloc ruginit, fiind construit dintr-un aliaj care nu conţine fosfor sau sulf. Specialiştii îl privesc neputincioşi, neputând da nici o explicaţie despre cine şi cum l-a construit.
Lista acestor anacronisme prezentate în acest capitol ar putea continua la nesfârşit. Păcat că pe ele se adună praful în pivniţele muzeelor lumii. Sunt ignorate cu bună ştiinţă, pentru că nu corespund paradigmelor acceptate ale preistoriei şi istoriei.

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply