Anomalii pe teritoriul României

 Pentru străini, România este o ţară plină de mistere. O parte dintre acestea sunt cunoscute de secole, au fost analizate, studiate, clasate, în timp ce altele sunt recente, "moderne". Mereu se mai găseşte câte un călător rătăcit, care încercând să-şi găsească drumul, ajunge să se confrunte cu întâmplări neverosimile, imposibil de explicat - 

Dealurile pe care maşinile urcă singure

Fenomenul a fost semnalat prima dată în SUA, un­de a fost numit "magnetic hill". Dar şi în România exis­tă astfel de dealuri magnetice, în majo­ritatea lor cunoscute şi dezbătute în presă. Unul din ele este în­tâl­nit în Basarabia, la Orhei, unde localnicii susţin cu tărie că respectivul fenomen are legătură cu eve­ni­men­tele petrecute acolo în vremea celui de-al doilea război mondial şi cu activitatea naziştilor. Un alt caz este întâlnit în judeţul Bihor, la Vârciolog, într-o zonă unde, spre vârful dealului, maşinile merg singure pe şosea. Al treilea caz este în Zalău, la ieşirea spre Cluj, unde maşinile n-au nevoie de motor ca să urce panta. Un caz foarte cunoscut este întâlnit în Mara­mu­reş, între Budeşti şi Cavnic, unde, din nou, maşinile se depla­sea­ză singure. Alte situaţii similare sunt în­tâlnite în Munţii Gutâi, la trecerea dintre Baia Mare şi Sighetu Marma­ţiei, Pasul Ti­huţa, o porţiune de şosea în Baba­dag, Tul­cea, Obârşia Lotrului, Buzău, zona Bu­cium din Iaşi şi la Măgura Baciului din Bacău.


Dealul din Maramureş, de pe drumul dintre Budeşti şi Cavnic, rămâne cel mai cunoscut. Aici, atunci când oamenii îşi scot maşinile din viteză, acestea urcă sin­gure, de parcă ar fi împinse de o forţă invizibilă. În spe­ranţa de a găsi o explicaţie, în zonă au fost făcute mai multe experimente. Aces­tea au demonstrat că acelaşi fenomen care se întâmplă cu maşinile se repetă şi cu apa turnată pe deal sau cu nişte bile amplasate pe asfalt. Toate încep să umble, mânate de ceva nevăzut. Părerile experţilor sunt împărţite. Unii discută despre posibi­litatea existenţei unui câmp electro­mag­netic foar­te puternic în zonă, alţii consideră că pe deal s-ar pro­duce un tip de iluzie op­tică, datorată unei ruperi de pantă cu schim­bare de unghi, care oferă impresia de deal, acolo unde în realitate panta continuă, oamenii având astfel impresia că drumul urcă, atunci când el de fapt coboară. În ciuda acestor explicaţii destul de ne­clare, de altfel, nu puţini sunt cei care continuă să sus­ţină ipoteza unui fenomen paranor­mal veritabil, ce are loc în această zonă şi în cele nominalizate mai sus.

Peştera Polovragi

 

Conform legendelor, Peştera Polovragi ar fi fost folosită de zeul dacilor, Zalmoxis, pentru a ajunge, prin nişte tuneluri subte­rane secrete, direct la cetatea Sar­mi­ze­ge­tusa. Cu aproximativ 100 de ani în urmă, un grup de speologi au cercetat prima dată grota, găsind în pământ urme vechi de 2000 de ani lăsate de dacii care ar fi umblat prin ea. Legenda spune că, în trecut, ermiţii daci puteau vindeca orice boală folosind o plantă nu­mită "polovraga", care nu mai există în pre­zent. Altă legendă trimite la "capitala (polis) vra­cilor". Tot dacii ar fi ascuns comori fabuloase în peş­teră, care încă nu au fost descoperite, pentru că toţi cei care au încercat să le caute au fost loviţi de blestemul aurului, rostit de însuşi Zalmoxis, rămânând pentru veci în tenebrele peşterii. Şi mai sunt ciudăţenii la Polovragi. Ciobanilor şi văca­rilor din zonă le-au dispărut animale chiar sub ochii lor, în timp ce mulţi nuntaşi au văzut uluiţi cum mâncarea şi băutura dispar de pe mese, chiar în toiul petrecerii. Şi mai puţin noroc au avut aventurierii veniţi în zonă să caute comorile ascunse, majoritatea lor căzând pradă unor morţi violente.

Dar lucrul cel mai misterios de la Peş­tera Polovragi este presupusul portal care se spune că duce spre o altă dimen­siune. El se deschide numai o dată pe an, în noaptea de Paşte, iar temerarii care trec pe sub el ajung în lumea de dincolo, printre morţi, rămânând, uneori, dispăruţi pentru totdea­una. În locul unde se deschi­de portalul există o prăpastie adâncă, de netrecut, dar în noaptea de Paşte, peste ea se lasă o per­dea de fum şi se formează o punte care fa­cilitează trecerea dintre lumi. Doi oameni ar fi trecut prin acest portal, mânaţi de cu­riozitatea de a şti ce se află dincolo de lumea cunos­cută. Odată ajunşi în cealaltă dimensiune, ei ar fi întâl­nit nişte fiinţe îmbrăcate în alb, care pluteau la vreo 20-30 de centimetri de sol şi care le-au în­mânat un fel de chei. Erau cheile întoar­cerii, fără de care prăpastia devenea iarăşi de netrecut. Unul dintre cei doi amatori de senzaţional a pierdut cheia, rămânând blo­cat în cea­laltă dimensiune. El nu s-a mai putut întoarce, în timp ce amicul său a revenit, reuşind să iasă din peşteră. Sur­priza a fost că, odată întors, a aflat că deşi petrecuse numai câteva minute în cealaltă dimensiune, aici tre­cuseră câţiva ani buni. În plus, uitase tot ce văzuse "dincolo".


Acolo unde spiritele aruncă cu pietre

În noaptea zilei de 20 martie a anului 1997, casa fa­miliei Panait Drăghici din Costeşti, judeţul Argeş, a fost asaltată de o ploaie de pietre pornită ca din senin. Pietrele, de diferite dimensiuni, au spart ferestrele şi au distrus acoperişul casei. A doua zi, ploaia a revenit, tot seara, în jurul aceleiaşi ore, ca în ziua precedentă. Fe­nomenul a continuat până pe data de 24 martie, când locuitorii comunei sărbătoreau Bunavestire. La faţa lo­cu­lui a venit şi poliţia, care nu a putut decât să întoc­meas­că clasicul raport de pagube şi distrugere fără făp­taş. După ziua de sărbătoare a urmat o perioadă de linişte, care a durat până pe 29 august, când ploaia de pietre a revenit în forţă. Supăraţi şi disperaţi, oamenii au chemat un preot să facă slujbă în casă. Pe durata slujbei, ploaia a încetat, pentru ca apoi să revină.
Pe 4 septembrie, piesele de mobilier au început să se mute singure dintr-un loc în altul prin casă, împinse parcă de nişte mâini invizibile. La scurt timp, creştinii ur­mau să sărbătorească Naş­terea Fecioarei Maria, zi în care toate manifes­tă­ri­le stra­nii au încetat. Mem­brii fa­mi­liei Dră­ghici au crezut că respon­sabilă pentru eveni­men­tele neplăcute ar fi fost Achi­lina Marciuc, o ve­ci­nă ciudată care ţipa agi­tată şi arunca cu pietre în casa lor, până când a mu­rit pe 11 au­gust 1987, con­­ti­nuând să a­run­ce pie­tre şi de dincolo de mor­mânt.

Satul Poeni şi blestemul lupilor

La poalele Mun­ţilor Poiana Ruscă se întinde satul Poeni, un sat cu o istorie mai aparte. Aici, mai mulţi săteni au fost atacaţi de lupi, iar o fe­meie, Ma­ria Sâr­bu, a fost chiar ucisă şi devorată de aceş­tia. După cum se spu­ne, lupii atacă oa­meni doar dacă sunt turbaţi, ceea ce nu se aplica în acest caz. De peste o sută de ani, în zonă nu mai existau lupi.
Localnicii ex­pli­că cazul prin exis­tenţa unui strigon, aşa cum este denu­mit strigoiul în zonă, iar martorii oculari descriu arătarea ca pe un câine negru, zburlit, foarte mare, şi care atunci când se de­plasează nu lasă urme pe sol, în nisip, praf sau zăpadă. Se mai spune că monstrul dispare dacă cel care îl vede spune o rugăciune sau îşi face cruce. Bă­trânii satului po­ves­tesc că în urmă cu vreo două sute de ani, cineva din neamul celor muşcaţi de fiară ar fi ucis un alt om din sat, pentru a-i fura o armă valo­roasă. Mama celui ucis, distrusă de durerea pier­derii unicului fiu, s-a dus în cimitir şi l-a blestemat pe uci­gaş, împreună cu tot nea­mul său. La scurt timp, uci­gaşul a fost muşcat de un vârcolac blestemat să se chi­nuie astfel şi el, sub formă de lup.


Drumurile sufletelor neliniştite

Se zvoneşte tot mai des că fantoma unei mirese moarte provoacă accidente pe DN7. Pe porţiunea de drum din apropiere de Găieşti, judeţul Dâmboviţa, a murit o mireasă, împreună cu mirele ei, exact în ziua nunţii. În locul accidentului a fost amplasată o cruce, în memoria celor doi, şi de atunci, în respectiva zonă se petrec foarte multe accidente rutiere, în care mor cel mai des bărbaţi necăsătoriţi. În doar doi ani, 12 tineri şi-au găsit sfârşitul în zonă. Se pare că un bles­tem i-a oprit pe cei doi nefericiţi să treacă în lumea de dincolo.
Un alt drum naţional blestemat este DN39. În zona unde drumul traversează satul dobrogean Lazu, exact lângă drum, a fost înfiinţat un cimitir musulman, pen­tru numeroşi turci şi tătari care locuiesc în zonă. Ci­mi­tirul fiind foarte extins, noua şosea a fost construită peste o porţiune a lui. Aceasta este zona în care se petrec acci­dentele cele mai grave. Localnicii sus­ţin că spiritele morţilor au fost deranjate din odih­na lor veşnică de buldozerele care au construit şosea­ua. Nu puţini sunt cei care declară cu convingere că locul este bântuit, mulţi din­tre şoferi susţinând că mer­geau cu viteză mică atunci când, ca din senin, au pier­dut contro­lul autove­hi­cu­lu­lui, fără nici un motiv obiec­tiv. Pe cea­laltă parte a dru­­mului, au fost cons­tru­ite vile care şi ele sunt, la rân­dul lor, bân­tuite. Aşa cum spiritele au fost de­ran­jate de cons­trucţia dru­mului naţional, aşa şi lo­catarii vilelor sunt deran­jaţi de cei morţi, care nu se pot odihni în pace.
Un alt drum bântuit este şi şoseaua care trece pe lân­gă Canalul Dunăre-Marea Neagră. În perioa­da co­mu­nistă, în jur de 2000 de oa­meni au fost lu­aţi din pe­ni­ten­ciare pen­tru a fi tri­mişi la muncă silni­că, în ve­­derea cons­truirii Ca­na­lului. Mulţi din­tre ei au mu­rit în timpul lu­crărilor, cei bolnavi şi epui­zaţi fi­ind în­gro­paţi de vii, se spu­ne, sub pă­mântul descărcat de bascu­lante. Dea­lurile for­ma­te din moloz au fost denu­mite de lo­calnici "Dea­­lurile Mor­ţii". Cu toţii evi­tă aceste locuri, con­si­de­rân­du-le bântui­te.


Preotul care nu apare în fotografii

 

În satul Bonţ, de lângă Gherla, există un preot care "deschidea Cartea", o practică interzisă de Biserica Or­todoxă. În jurul orei patru, credincioşi din toate col­ţurile ţării se adunau la biserica din sat, pentru a în­cerca să găsească rezolvări miraculoase la problemele lor, cu ajutorul părintelui. Ocolind intrarea principală, credincioşii intrau pe uşa laterală în biserică. Într-o zi s-a întâmplat ca un ziarist să se ducă acolo, pentru a se alege cu un reportaj de senzaţie. După ce a aşteptat la rând, a reuşit, în sfârşit, şi el, să intre în biserică. Acolo a fost şocat de întunericul aproape sinistru, în­că­perea fiind luminată doar de o singură lumânare am­plasată pe masa de lângă preot. Deşi reporterul nu a apucat să spună cine este şi ce căuta, a fost întrebat dacă avea re­portofonul pornit. El răspunse că nu, du­pă care explică sincer motivul vizitei: o mică relatare pentru ziarul la care lucra. În acel moment, preotul se schimbă la faţă, în­cepu să ţipe, să ameninţe şi să bles­teme. Printre ame­ninţări, reporterul a recunoscut câ­teva lucruri care îl priveau personal şi pe care preotul nu ar fi avut de unde să le ştie. Şocat, a ieşit din bi­se­rică şi s-a întors în ma­şină, unde îl aştepta un coleg fo­to­graf. Cei doi s-au ho­tărât să aştepte până când pre­otul avea să iasă din bi­serică pentru a face câteva po­ze, pe care să le publice în ziar, după care s-au urcat în maşină şi au plecat. Pu­ţin mai încolo, când cei doi au oprit maşina şi au privit pozele, au avut o mare sur­pri­ză: toate clişeele în care ar fi trebuit să apară pre­o­tul erau complet albe. Pelicula nu înregistrase nimic.