» » » » » » MISTERUL TURNULUI BABEL


Potrivit acestei legende, care se găseşte în Vechiul Testament(Geneza, 11), toţi pământenii, urmaşii lui Noe, după potop, vorbeau aceeaşi limbă şi foloseau aceleaşi cuvinte. Vrând să facă ceva deosebit, ei şi-au propus să construiască o cetate în mijlocul căreia să ridice un turn până la cer.
Dumnezeu, fiind mâniat de obrăznicia lor, „le-a încurcat limbile, ca să nu-şi mai înţeleagă vorbele unii altora”. De altfel, chiar numele Babel dat turnului înseamnă „încurcătură”. Nemaiînţelegându-se între ei, oamenii s-au răspândit pe întreaga suprafaţă a Pământului, fiecare vorbind o altă limbă.
Astăzi, există aproximativ 7.000 de limbi diferite, pe întreaga planetă, unele – ca engleza sau chineza, vorbite de miliarde de oameni – dar şi altele, pe cale de dispariţie, cu un număr foarte mic de vorbitori. Se pune întrebarea: a existat o limbă „mamă”, din care s-au desprins toate celelalte limbi, şi, dacă da, care a fost aceasta?
Problema s-a dovedit atât de complexă şi a generat discuţii interminabile, alimentate şi de orgoliile naţionale, încât Societatea lingvistică din Paris a hotărât, pur şi simplu, că aceasta nu are rost să fie discutată, nefiind ştiinţifică!
Într-adevăr, în lipsa probelor materiale (fosilele oamenilor primitivi nu ne pot da informaţii privind limba pe care o vorbeau, iar primele dovezi scrise, tăbliţele de lut sumeriene, au apărut mai târziu, când deja se făcuse separarea limbilor), tot ce pot face cercetătorii lingvistici este să verifice dacă teoriile lor sunt în concordanţă cu cunoştinţele actuale în ceea ce priveşte evoluţia vocabularului care alcătuieşte structura de bază a unei limbi, pentru a se stabili în ce măsură acestea s-au influenţat reciproc.
Desigur, noi vorbim pentru a întreţine relaţii sociale indispensabile pentru supravieţuirea indivizilor unei specii ca a noastră, dar aceasta nu poate constitui o explicaţie pentru multiplicarea limbilor. Scopul limbajului nu este numai utilitar. Pentru aceasta, am avea nevoie de un număr redus de cuvinte – şi limbile actuale nu ar fi ajuns să fie atât de diferite.
Lingvistul francez J.L. Dessalles a ajuns la concluzia că „Noi vorbim pentru a demonstra capacităţile noastre informaţionale congenerilor noştri, pentru a le atrage atenţia asupra unor fapte neaşteptate. Aceasta ne permite să ne afişăm valoarea în faţa unui aliat potenţial, căci omul este o specie politică, a cărei supravieţuire este condiţionată de capacitatea sa de a înnoda coaliţii”.
Pe măsură ce oamenii au colonizat planeta şi au constituit grupuri distincte, ei au avut nevoie de cuvinte noi, pentru a numi ceea ce descopereau, sau le-au preluat de la congenerii lor. În acest fel, lexicul a devenit mai bogat, dar din ce în ce mai diferit, de la o nişă ecologică la alta. Dacă, în ceea ce priveşte deosebirile de lexic, explicaţia găsită pare plauzibilă, aceasta nu explică diversitatea sintaxelor acestor limbi.
După ce americanul Noam Chomsky a elaborat teoria gramaticii universale, la sfârşitul anilor 1950, această problemă a fost mult discutată şi au fost scrise multe lucrări referitoare la ea. Astfel, Mark Baker susţine ipoteza că regulile sintactice erau divergente, în ceea ce priveşte aplicarea lor unui trunchi comun universal.
De exemplu, noţiunile de subiect, verb şi complement există aproape în toate limbile, numai îmbinarea lor diferă de la o limbă la alta. Dar de ce se întâmplă aşa, nimeni nu ştie. Există însă limbi care sunt evident înrudite între ele.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, administratorul colonial Sir William Jones a ţinut o conferinţă în faţa unei societăţi savante din Calcutta, India, în care a făcut cunoscute o serie de asemănări pe care le-a observat între sanscrită, cea mai veche limbă din India, şi limbile greacă şi latină. Pe această bază, el a tras concluzia că aceste limbi, la care s-ar putea alătura şi limba gotică (germana veche), celtica şi persana, au în mod vădit o origine comună.
Observaţiile sale nu aduceau ceva nou – şi alţii, înaintea lui, observaseră existenţa unui fond lexical comun şi a unei sintaxe asemănătoare – dar au avut un ecou considerabil şi au impulsionat cercetările în acest domeniu.
La începutul secolului al XlX-lea, lingviştii au reuşit să demonstreze existenţa unei corespondenţe lexicale, gramaticale şi fonetice – între limbile antice şi moderne ale Europei occidentale şi ale unei părţi din Asia. Ei le-au clasat în aceeaşi mare familie, pe care au numit-o „indo-europeană”. De atunci, au început dezbateri pasionate între arheologi şi lingvişti: oare aceste limbi sunt rezultatul schimburilor de populaţii care aveau o limbă „mamă”, vorbită de un singur popor? Şi, dacă este aşa, când a apărut această limbă – şi unde anume?
Redescoperirea acestei limbi, al cărei lexic şi sintaxă sunt acum amestecate în toate celelalte limbi, presupune reîntoarcerea într-o epocă în care scrisul nu era inventat şi, prin urmare, această limbă, numită de lingvişti proto-indo-europeană, rămâne o enigmă. Din punct de vedere arheologic, nu există nicio probă care să dovedească existenţa unui popor în care un grup de oameni, aparţinând acestuia, să fi fost vorbitor al acestei limbi.
Astăzi, rămân în discuţie două teze. Cea mai răspândită – consideră că indo-europeana a fost vorbită de un popor războinic, originar din stepele Rusiei de Sud şi ale Ucrainei, cu 5.000 de ani î.H. A doua ipoteză -presupune că limba indo-europeană a fost limba primilor agricultori care au trăit cu 7.000 de ani î.H. în Anatolia, un teritoriu care acum aparţine Turciei. Ipoteza stepei este susţinută, din punct de vedere arheologic, de faptul că aceasta este zona unde a fost domesticit calul şi au fost construite primele care.
Pe de altă parte, lingviştii au comparat textele antice (versurile lui Homer, povestirile vedice) şi au ajuns la concluzia că aceste societăţi aveau o componentă războinică. Deplasarea acestor populaţii spre apus este dovedită de „gorgane”, movile de pământ în care erau înmormântaţi şefii militari.
În ceea ce priveşte a doua ipoteză, nu există nicio dovadă că aceste popoare care au existat atunci vorbeau o limbă indo-europeană. Discuţia rămâne deschisă, în continuare…

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply