» » » » » Luca Parmitano povestește despre incidentul din timpul ultimei sale activități extravehiculare


Pe blogul său de la ESA, astronautul italian Luca Parmitano relatează incidentul produs pe 16 iulie, în timul ultimei sale activități extravehiculare, când casca i s-a umplut cu apă.

A fost o adevărată aventură, plină de momente în care evenimentele s-au aflat pe muchie de cuțit.
”Am fost foarte surprins când am simțit apă pe ceafă, și eram într-un moment în care nu ar fi trebuit să am nicio surpriză”, își amintește Luca Parmitano, ”Mi-am mișcat capul dintr-o parte în alta, iar prima impresie mi-a fost confirmată. Am făcut un efort supraomenesc pentru a mă convinge să informez [Centrul de control al zborului de la Huston] despre ceea ce mi se întâmplă, deoarece știam că asta ar putea duce la anularea activității extravehiculare. De la sol, Shane mi-a confirmat că a primit mesajul și mi-a cerut să aștept instrucțiuni. Chris [Cassidy, coechipierul lui Luca Parmitano] […] s-a apropiat de mine pentru a încerca să identifice sursa de apă din interiorul căștii. La început, amândoi am fost convinși că apa provine din rezervorul meu de apă potabilă […] sau că ar putea fi rezultatul transpirației. Dar lichidul era prea rece pentru a fi sudoare și simțeam cum cantitatea crește continuu. Nu puteam vedea nici o urmă de lichid care să iasă din rezervorul de apă potabilă. Atunci când i-am informat pe Chris și pe Shane despre aceste constatări am primit imediat ordinul de a ”încheia” ieșirea. Cealaltă posibilitate, ”abandonarea” misiunii este folosită pentru probleme mult mai serioase. Mi s-a cerut să mă întorc la ecluză. Împreună am decis ca Chris să fixeze toate elementele din exterior înainte de a se întoarce la ecluză. […] Pe drumul de întoarcere către ecluză am început să fiu din ce în ce mai sigur că volumul de apă din cască crește continuu. Simțeam cum apa a început să intre în bureții căștilor și m-am mirat că nu am pierdut contactul audio. De altfel apa a început să acopere aproape complet vizorul căștii împiedicându-mi vederea.”


Luca Parmitano între modulele ISS (Credit: NASA)

Apoi lucrurile au început să devină din ce în ce mai complicate. […] partea superioară a căștii s-a umplut complet cu apă și nu mai eram sigur că la următoarea inspirație mi se vor umple plămânii cu lichid sau cu aer. Pentru ca lucrurile să fie și mai grave, mi-am dat seama că mi-am pierdut orientarea. Trebuia să mă întorc înspre ecluză, dar nu puteam vedea la mai mult de câțiva centimetri în fața mea. Nu vedeam nici măcar mânerele pe care trebuia să le folosesc pentru a mă deplasa de-a lungul Stației [Spațiale Internaționale]. Am încercat să îi contactez pe Chris și pe Shane. Îi auzeam vorbind între ei, dar vocile lor îmi păreau foarte slabe […] iar ei nu mă auzeau. Eram singur. Am căutat cu înfrigurare un plan. Era foarte important să mă întorc în interior cât mai repede cu putință.”

Printre soluțiile la care s-a gândit Luca Parmitano una era extremă: ”[…] m-am gândit cum să elimin apa dacă ea va depăși nivelul gurii. Singura idee care mi-a trecut prin cap a fost să deschid supapa de siguranță din dreptul urechii stângi. Dacă pot produce o depresurizare controlată, aș putea elimina o parte din apă, cel puțin până când aceasta va îngheța și va stopa curgerea. Să îmi fac o ”gaură” în costumul spațial îmi părea o soluție extremă.”

În cele din urmă Parmitano și Cassidy au ajuns la ecluza Stației Spațiale Internaționale, în care astronautul italian a intrat primul. Pe parcursul represurizării: ”Simțeam mișcare în jurul meu. Chris a intrat în ecluză și am simțit cum a închis trapa. În acest moment comunicația a trecut la Karen și, nu știu din ce motive o auzeam foarte bine. Dar am înțeles că ea nu mă poate auzi, deoarece îmi repeta instrucțiunile, chiar și după ce i-am răspuns. Am urmat instrucțiunile lui Karen cât de bine am putut, dar în momentul începerii represurizării am pierdut complet contactul audio. Apa era acum în urechi iar eu eram complet surd. Am încercat să mă mișc cât mai puțin, pentru a evita ca apa să se miște în interiorul căștii. Acum, în timpul represurizării, știu că dacă volumul apei va crește prea mult pot să îmi deschid casca. Probabil îmi voi pierde conștiința, dar asta este mai bine decât să mă înec în apa din interiorul căștii. La un moment dat Chris mi-a strâns mănușa și i-am răspuns cu semnul universal ”OK”. Ultima dată când i-am auzit vocea a fost înainte de a intra în ecluză!”

Luca Parmitano își încheie postarea pe blog cu o concluzie de care trebuie să ținem seama cu toții: ”Spațiul cosmic este o frontieră dură și neospitalieră. Noi suntem exploratori și nu colonizatori. Experiența inginerilor noștri și tehnologiile pe care le folosim fac ca totul să pară foarte simplu, deși nu este. Uneori uităm acest aspect.”




Stiinta si Tehnica

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply