La începutul secolului al XIII-lea, o tânără căpetenie mongolă pe nume Temujin uneşte toate triburile nomade din stepele Mongoliei, cucerire după cucerire pentru a contura viziunea unui mare imperiu. Luându-şi numele de Ginghis Han, el conduce unele dintre cele mai ample campanii militare, rivalizând serios cu alţi faimoşi conducători precum Alexandru cel Mare. Într-o perioadă relativ scurtă, Ginghis Han se înstăpâneşte asupra ţinuturilor dintre Pacific şi Marea Neagră, dintre India şi spaţiul egeean. Amputând părţi din China, forţa mongolă răvăşeşte apoi Europa de Est, ajungând până departe, în Ungaria. Talentul lor militar le-a îngăduit acest succes imens împotriva unor forţe care variau de la elefanţii de război birmani la cavaleria grea a europenilor.
Maşina de război mongolă a căpătat în timp valenţe mitice, dar de fapt factorii care au permis invaziile fulgerătoare ale nomazilor sunt cât se poate de concreţi. Primul pas în acest drum spre nemurirea istorică l-a constituit unificarea diverselor triburi într-un corp de armată bine organizat, coerent, comandat de generali talentaţi şi loiali. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără, să le zicem aşa, anumite calităţi native ale mongolilor. Ce înseamnă asta? Popoarele stepelor nu se ocupau cu războiul într-un mod similar romanilor sau macedonenilor. Deşi soldaţii se antrenau cu zel, talentul lor militar nu era în primul rând rezultatul antrenamentelor viguroase, ci al stilului de viaţă. În vreme ce romanul sau grecul îşi făurea calităţile pe terenul amenajat, mongolul şi le făurea în condiţiile grele ale stepei.
Mongolii le urmează în acest sens hunilor, sarmaţilor şi sciţilor. Mai mult, când vorbim de succesul acestor popoare, avem în vedere două elemente absolut fundamentale: arcul şi calul, ingredientele-cheie ale maşinăriei de război. Copiii învăţau de mici să călărească la galop, ia faptul că păstoritul era o îndeletnicire de bază constituia un avantaj. Calul asiatic de stepă, mai mult un fel de ponei, era mic, viguros, docil, foarte rezistent şi iute. Se mulţumea şi cu iarbă, ceea ce îi scutea pe mongoli de coşmarul logistic de a-i asigura hrana. Cu micile exmeplare cabaline mongolii au fost capabili să străbate distanţe imense la o viteză considerabilă, spulberând totul în cale. Mai mult, căluţii îi ajutau pe mongoli şi pentru că aceştia puteau consuma lapte de iapă, foarte sănătos, sau îl puteau preface într-o pastă şi păstra la nevoie. Călăreţi desăvârşiţi, mongolii făceau nenumărate manevre de pe cal, ceea ce le oferea posibilităţi pe care duşmanii nu le aveau. De fapt, când mongolii îşi încep expansiunea, toată armata lor era compusă îndeosebi din călăreţi, majoritatea cu arc şi armură uşoară, iar un număr restrând înarmaţi cu lănci sau săbii. În bătălie fiecare avea la dispoziţie 2-3 cai pentru a nu-i obosi sau pentru a face manevre, mongolii aflându-se tot timpul în mişcare, hărţuindu-şi permanent inamicii.
La fel de renumiţi erau ca arcaşi. Iarăşi, învăţând de mici copii “meseria”, la maturitate deţineau forţa necesară pentru a încorda arma, echivalentul la a ridica o greutate de câteva zeci de kg. Arcul mongol era şi el special. Fabricat din lemn, corn şi tendoane, arcul compozit avea o putere de străpungere fabuloasă. Distanţa până la care ajungeau săgeţile putea atinge şi 320 de metri. Combinând cele două elemente caracteristice războinicicului mongol, calul şi arcul, obţinem imaginea unui soldat care loveşte ca din senin şi pare de neoprit. Scara de la şa le permitea o mai mare precizie, pentru că puteau aplica lejer lovitura parthică: se fereau din calea inamicului, după care se răsuceau în şa la 180 de grade şi trăgeau. Purtând mai multe tolbe, mongolii aruncau ploi de săgeţi, se retrăgeau, schimbau caii şi reluau procedeul. Jocuri precum bombog kharvaa care avea ca miză doborârea unor mingi de pe ţăruşi aveau scopul de a le cizela calităţile militare. Velocitatea, flexibilitatea şi acurateţea războincilor mongoli câştigau în faţa cavalerilor greu înarmaţi sau a infanteriştilor pregătiţi pentru luptă corp la corp. Un alt aspect de viaţă cotidiană îmbunătăţea performanţele: nerge. Este vorba despre o mare vânătoare anuală, la care fiecare străbătea distanţe imense, încercuind prada într-un loc strâmt. Era un bun prilej de a antrena mongolii în materie de control, comunicare, disciplină.
Mai multe in 
Niciun comentariu: