» » » » «Memorii în bocanci», o altfel de carte despre Armata Română



Mult prea multele exemple de memorii publicate de către cei care au îmbrăcat haina militară în timpul regimului comunist şi după au creat Armatei Române de atunci şi de acum o aură sclipitoare, urcând-o pe un piedestal de neatins. Nu e şi cazul Memoriilor în bocanci care-l au drept autor pe Călin Hentea; aceasta e o carte savuroasă, care vorbeşte despre lucrurile bune, dar mai cu seamă despre hibele sistemului militar, ascunse cu obstinaţie de ochii opiniei publice. Mărturiile lui Hentea sunt scrise cu sinceritate şi ironie, fără cosmetizările şi limbajul de lemn cu care-a fost obişnuit cititorul de memorii militare; sunt mărturii autentice, „pe bune” – şi, fie şi numai pentru asta, lectura volumului este un exerciţiu necesar. Cartea a fost lansată duminică, 2 iunie, ora 15.30 la Târgul de Carte Bookfest, la standul editurii Polirom.

„Am devenit ofiţer în armată în 1986, prin pile şi pentru bani”, mărturiseşte dezarmant Călin Hentea despre înregimentarea în haină kaki. Mai mult decât atât: când s-a îmbrăcat în uniformă pe viaţă („apevist cum se spunea atunci, provenind de la Armată Pe Viaţă), autorul mărturiseşte că n-a simţit o diferenţă prea mare de viaţa de zi cu zi, căci în ultimii ani ai dictaturii comuniste cea mai mare parte a societăţii româneşti supravieţuia obligatoriu „înregimentată” într-o formă sau alta. Cât despre sarcinile primite la început în armată, acestea erau identice cu cele de dinainte de înregimentare: „urma să fac acelaşi lucru ca în civilie – proiectare la planşetă de instalaţii mecanice – dar pentru un salariu mult mai mare”. Trebuia doar să suporte lungile şedinţe lunare de partid, dar şi aici ocuparea unui loc în spatele sălii de şedinţe putea asigura „liniştea” necesară pentru o lectură sau un somn de voie. Revoluţia din decembrie 1989 l-a ţinut cantonat două săptămâni în cazarmă pentru a păzi cu glonţul pe ţeavă unitatea de teroriştii care urmau să atace din elicopter: „Mie mi-a fost frică doar să nu împuşc din greşeală pe vreun coleg” .
În 1991, Călin Hentea a decis să se transfere de la Centrul de Cercetări ştiinţifice la Inspectoratul (ulterior Direcţia) de cultură a armatei, în speranţa urmării unor studii de sculptură; noul loc de muncă avea să îi aducă însă mari deziluzii. Se transferase într-un colectiv populat cu ofiţeri superiori care făcuseră toţi parte din defunctul Consiliu Politic Superior al Armatei. „Unii erau oameni inteligenţi şi mai citiţi decât media ofiţerească a timpului, dar erau îmbibaţi de naţionalism-comunismul specific epocii recent defuncte. Alţii erau foşti secretari de partid recunoscuţi pentru aroganţa şi acreala de care nu se despărţeau niciodată sau foşti activişti ţanţoşi-libidinoşi, un pic mai şmecheri decât ceilalţi”.
 
La Pro Patria, în bătălia pentru NATO
 
Au urmat patru ani de chin şi multe frustrări, până când, graţie stăpânirii la perfecţie a limbii franceze, este remarcat de colonelul Valeriu Pricină, care îi propune, în anul 1995, un transfer în echipa care realiza deja celebra emisiune de televiziune despre armată, Pro Patria. Perioada petrecută aici îi va întări percepţia negativă despre conducerea armatei; angrenaţi în eforturile de integrare în cadrul NATO, redactorii Pro Patria se vor confrunta, astfel, cu numeroase probleme ce vor scoate la suprafaţă faţa întunecată a armatei. Cum să promovezi armata cu „generalii români, proaspăt ieşiţi din negura cenzurii totale ceauşiste, care le indusese încă din primele zile ale liceului sau şcolii militare frica de presă şi microfon: la inevitabilele interviuri se refugiau în limba de lemn – dialectul cazon, pentru a nu greşi, bâlbele provocate de emoţii erau frecvente, lipsea acea minimă degajare şi acel aer de libertate şi onestitate a exprimării”. Cum se descurcau redactorii? „Soluţia era fonotecare masivă a răspunsurilor (mai ales la generali) şi montarea acestora cu imagini de circumstanţă”. Şi cum să arăţi capacitatea de luptă a armatei, atunci când exerciţiile de luptă erau extrem de reduse şi se desfăşurau cu foarte puţină tehnică de luptă? „Prin ’97 sau ’98, colegul Ene Arşinel, aflat la o unitate de artilerie din Ardeal care ieşise la trageri cu un singur tun, l-a filmat pe acesta din atâtea poziţii, încât la montajul reportajului, Andy a reuşit să dea impresia că acolo s-a tras ca la Stalingrad. Dar asta am ştiut-o doar noi, publicul trebuia convins că armata se pregăteşte de luptă la standardele NATO”.
 
Misiunea OSCE în Albania a început prost: cu toalete înfundate pe ferryboat-ul care îi transporta pe militari
 
 
Numeroase, sincere, incitante sunt şi amintirile autorului legate de misiunile internaţionale la care a participat Armata Română după 1990. Prima misiune internaţională la care va lua parte şi Călin Hentea îi dezvăluie acestuia marile probleme ale armatei: tehnica îmbătrânită, capacitatea logistică redusă, mentalitatea închistată a generalilor români şi lupta pentru informaţie din cadrul MApN. La 23 aprilie 1997, cu puţin timp înaintea summitului NATO de la Madrid, România forţa intrarea în Organizaţia Nord-Atlantică prin trimiterea de trupe într-o misiune internaţională iniţiată de OSCE în Albania; ţara cu pricina se afla atunci într-un moment de destructurare a statului şi de revoltă a populaţiei, ca urmare a prăbuşirii jocurilor financiare piramidale. Depozitele armatei albaneze fuseseră sparte şi golite de arme de către populaţie, soldaţii albanezi dezertaseră, iar clanurile mafiote se înfruntau deschis pe străzi. În aceste condiţii, un detaşament de infanterie românesc, botezat ROMDET Sf. Gheorghe, compus din 400 de militari, s-a îmbarcat la sfârşitul lunii aprilie pe ferryboat-ul „Eforie” cu direcţia Albania. Problemele au început să apară încă din timpul călătoriei. „Toţi aceştia, adică 400 de fiinţe umane, dispuneau de aceleaşi câteva duşuri şi toalete, pentru nevoile de toaletă zilnică. Aşa cum era şi firesc după două zile apa de duş aflată în rezerva vasului (care nu era de transport pasageri, ci marfă) s-a consumat, dar ceea ce a fost mai grav, toaletele s-au înfundat ireversibil, revărsându-se în tot compartimentul chiuvetelor şi duşurilor. Cumplit. (...) Lucrurile s-au complicat şi mai tare după ce a început să ni se distribuie hrana rece formată din caşcaval, salam de Sibiu, pate de ficat şi celebrele conserve CICALEX, bună teoretic, dar care, împreună cu situaţia susamintită, au provocat o constipaţie generală în rândul vajnicilor ambasadori mioritici ai păcii în «Ţara Vulturilor». Fenomenul s-a accentuat pe măsură ce traversam Marea Marmara, Egee, Mediterana, în sfârşit Adriatica, astfel încât la debarcarea pe 4 mai în portul Durres, un sergent a fost transportat de urgenţă la spitalul militar francez pentru a fi operat”.
 
„Bă! Vă faceţi ca şi cum aţi avea glonţ pe ţeavă, şi, în rest... Doamne ajută”
 
Misiunea a început cu stângul şi a continuat la fel. Coloana de soldaţi români a plecat spre localitatea Gjirokäster fără ca militarii români să aibă acces la muniţie. „«Ce facem dom’ maior?
I-auziţi cum trag ăia... şi noi... cu puşca goală!», mă întrebau sergenţii care trebuiau, teoretic, să asigure protecţia convoiului pe drum. «Bă! Vă faceţi ca şi cum aţi avea glonţ pe ţeavă, şi, în rest... Doamne ajută». Şi ne-a ajutat”.
Imediat după instalarea soldaţilor români în oraşul Gjirokäster, un incident grav se putea termina nefast: „O bună parte din statul major al detaşamentului, în frunte cu comandantul, era să fie luată ostatic de un grup de mafioţi-revoluţionari anti Berisha (preşedintele de atunci al Albaniei), drogaţi, agresivi, şi evident, înarmaţi, care au dat năvală în localul unde primarul oraşului rămas fără primărie ne invitase să stăm de vorbă. Stăpânirea de sine a comandantului a salvat situaţia: doar cu translatorul nostru de albaneză – tânărul student Mihai Boeru – Ioan Sorin i-a invitat pe «macho-revoluţionari» la o masă separată să discute, reuşind să-i calmeze că nu avea de gând să interfereze nicicum în politica locală. A fost singura dată când am avut pistolul mitralieră la ceafă şi, indiferent ce se vede prin filme, eu mărturisesc că în acele clipe nu-ţi mai arde de nimic altcevea decât de viaţa ta”.
 
 
Cât despre rapiditatea şi varietatea informaţiilor care ajungeau de la militarii români din Albania la Bucureşti, autorul afirmă că după o lună şi-a dat seama că fiecare centru de influenţă din structura MApN (intelligence-ul, contra- spionajul, şeful SMG, şefii mai mici din SMG, presa militară etc.) avea pe cineva în cadrul ROMDET, care le trimitea propria variantă asupra evenimentelor, aşa încât, în situaţiile de criză „fiecare şef se bătea în piept cu adevărul lui”.
 
Kosovo şi generalii români
 
La 17 decembrie 2002, Călin Hentea, în calitate de ofiţer PSYOPS (operaţii psihologice), se alătură misiunii internaţionale de menţinere a păcii în Kosovo, provincie greu încercată de un război civil între sârbi şi albanezii kosovari. România avea detaşate în regiune numeroase forţe combatante şi de menţinere a păcii; şi, la problemele zilnice, se adăuga şi incapacitatea generalilor români de a se exprima într-o limbă de circulaţie internaţională. „Bulversat şi entuziast cum eram în acel moment de debut al meu pe scena kforistă, nu am sesizat faptul că generalii noştri nu prea au ce spune omologilor occidentali decât fraze zâmbăreţe, de convenienţă, mijlocite chinuit de un translator (...) La fiecare astfel de vizită, aterizată din ţară într-un comandament NATO, devenea evident că mioriticii noştri miniştri, generali şi colonei provin dintr-o altă lume şi continuau (în subconştient) să păstreze o altă mentalitate, balcanic-orientală, sensibil diferită de cea euro-atlantică, faţă de care încercau să se apropie, dar de care rămâneau mereu străini”, i-a caracterizat scriitorul pe ofiţerii superiori şi nu numai.
Mai mult, „modelul generalului occidental, cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de general NATO, a creat iniţial emoţii şi spaime ierarhic-existenţiale generalului mioritic, proaspăt pricopsit cu statutul de jupân cazon, ca urmare a eroismului şi a competenţei sale mult prea plecate în faţa Puterii politice, dovedite în timpul, dar mai ales după decembrie ’89. Lucrurile au revenit rapid la normalitatea balcanică, iar jupânul a rămas jupân, prin voia boierului politic, exhibând aceleaşi apucături de vătaf şi un limbaj altoit – uneori – cu barbarisme englezeşti”.

Historia.ro

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply