» » » » Roma între republică şi imperiu


Perioada anilor 70-60 a.Hr. din istoria romană este dominată de conflicte pe plan intern, dar şi extern. După înfrângerea lui Mithridates şi zdrobirea conjuraţiei lui Catilina, se alege ca soluţie de compromis pentru stabilizarea internă forma politică a triumviratului.
Iulius Caesar aparţine strălucitei ginte Iulia, care îşi revendica originile din zeiţa Venus. El nu are totuşi un cursus honorum deosebit, are multe datorii şi face parte din facţiunea popularilor. Cn. Pompeius în schimb se întoarce la Roma aureolat de victoria împotriva regelui Pontului, are prestigiu, dar nu şi abilitate politică, de aceea îi este şi refuzată împorprietărirea soldaţilor săi. In fine, M. Licinius Crassus este un personaj politic de frunte, deţine o avere imensă, dar nu are glorie militară. Triumviratul se doreşte a fi o înţelegere secretă, care presupunea satisfacerea obiectivelor personale ale fiecărui membru. La început cel care deţine cea mai mare putere este Pompei, care dispune de susţinerea soldaţilor şi de glorie. De acum cei trei acţionează impotriva principiilor republicii – Pompei pentru a-şi împroprietări veteranii, Caesar şi Crassus pentru dobândirea consulatului din 59 a.Hr., fapt care ar fi condus la îndeplinirea obiectivelor ulterioare – guvernarea Galliei Cisalpine, respectiv guvernarea Syriei.
In perioada dintre anii 58 şi 52 a.Hr. Caesar cunoaste o ascensiune rapidă, în vreme ce Pompei se pierde în discuţii politice care duc în cele din urmă la acceptarea unei alinaţe cu senatul dominat de Cicero. Datorită lui Caesar teritoriul imens al Galliei intră în stăpânirea statului roman. Pe plan intern se foloseşte de tribunii plebei pentru a-şi apropia comiţiile, dintre care se remarcă îndeosebi Clodius, care propune distribuţii gratuite de grâne. La întâlnirea de la Luca din 56 a.Hr. se observă că Caesar devenise cel mai important dintre triumviri. Crassus poartă un război dezastruos împotriva parţilor, el însuşi căzând în luptă în 53 a.Hr. lupta pentru putere dintre cei doi rămaşi este deschisă.
In 52 a.H.r Pompei este declarat consul sine collega, iar senatul îi porunceşte lui Caesar să depună comanda militară. Totuşi, acesta optează pentru calea razboiului civil. La 10 ianuarie 49 a.Hr. trece râul Rubicon, limita sudică a provinciei sale şi se îndreaptă spre Roma. Războiul începe. Pompei şi senatul fug în Orient. In bătălia de la Ilerda pompeienii din Spania sunt învinşi ; la Pharsalos pe 7 iunie 48 a.Hr. Pompei este înfrânt ; la Thapsus în 46 a.Hr. facţiunea republicana a lui Cato Uticensis este anihilată. Caesar devine incontestabil conducătorul statului roman, fiind proclamat dictator perpetuus şi consul sine collega. Totodată el este şi tribun al plebei pe viaţă. Aceste funcţii, la care o adăugăm şi pe cea de pontifex maximus, îi permit ingerinţa în toate sferele vieţii publice de la Roma. Presupusa pretenţie la poziţia regală  determina însă conjuraţia care ii pune capăt zilelor.
Asasinii fac parte dintr-o conspiraţie neomogenă, cuprinzând atât republicani, cât şi foşti acoliţi ai lui Pompei sau foşti comandanţi nemulţumiţi. Vidul de putere se umple oarecum prin Marcus Antonius, fost locotenent al lui Caesar şi consul în anul 44 a.Hr, care încearcă să îşi fundamenteze propria poziţie prin manipulare documentelor fostului dictator. Discursul său cu prilejul funeraliilor lui Caesar este atât de tulburător încât conspiratorii înşişi sunt alungaţi. Decimus Brutus primeşte spre guvernare Gallia Cisalpină, iar Marcus Brutus şi Caius Cassius pleacă în Orient. Momentan se pare că nimic nu ar mai sta în calea lui Marcus Antonius, numai că apare pe scena politică un personaj nou, şi anume C. Octavius Thurinus, nepotul lui Caesar, care fusese adoptat de dictator. La auzul veştii asasinatului, pleacă din Apollonia şi debarcă la Brundisium, parcurgând un drum care s-a asemănat unui adevărat marş triumfal, mulţi dintre veteranii lui Caesar alăturându-i-se.
La Roma Octavian îşi revendică titlul de fiu adoptiv al lui Caesar, care ii asigura atât apartenenţa la gintă, cât şi moştenirea acestuia. Pentru realizarea acestei dorinte se aliază cu senatul împotriva lui Marcus Antonius. Cicero joacă un rol importnat, dorind să devină mentorul unui princeps. Prin urmare, restul anului este marcat de conflictul dintre cei doi pentru preluarea puterii fostului dictator. Dar anul urmâtor aduce schimbări importante- când îi expiră consulatul, Marcus Antonius cere pentru guvernare Macedonia, unde se află trupele pregătite de Caesar pentru luptele cu parţii, dar acolo deja se află Marcus Brutus şi C. Cassius. Acesta decide să o schimbe pe Gallia Cisalpină, dar şi aici guvernează un alt conspirator, Decimus Brutus. Se ajunge la ceea ce este cunoscut sub numele de ‘conflictul de la Mutina’, provocat de refuzul lui D. Brutus de a părăsi provincia. Octavian însă este însărcinat ca alături de Hirtius şi Pansa, consulii din 43 a.Hr. să-l oprească pe Marcus Antonius. El este înfrânt, numai că şi consulii pier, un sfârşit grăbit poate de Octavian pentru a le controla legiunile.
Scena se complică odată cu apariţia lui M. Aemilius Lepidus, guvernator al Gallieei Narbonensis şi al Hispaniei Citerior, atras de partea lui Marcus Antonius, ca şi L. Munatius Plancus, guvernatorul Galliei Comata, şi Asinius Pollio, guvernatorul Hispaniei Ulterior. Starea de fapt îi aduce lui Antonius deci o poziţie favorabilă, în ciuda înfrângerii. Dar nici Octavian nu se situează rău, comasând comenzile asupra a două armate consulare. Uciderea lui Decimus Brutus de către un şef gall în timpul fugii sale spre Orient stimulează şi ea crearea celui de-al doilea triumvirat în anul 43 a.Hr.
Inţelegerea este oficializată pe o insulă lângă Bononia şi cei trei se declară magistraţi ai statului roman, însărcinaţi cu restaurarea republicii. Dar şi acest triumvirat este bazat tot pe interese personale în detrimentul statului, care este împărţiti în sfere de influenţă- M. Antonius ia Gallia Cisalpină şi Gallia Comata, Lepidus ia Gallia Narbonensis şi Hispaniile, iar Octavian ia Africa, Sicilia, Corsica şi Sardinia. Se împart aşadar resursele strategice, dar M. Antonius are însă o poziţie privilegiată, pentru că Galliile sunt o sursă extrem de importantă pentru recrutări. Nici această înţelegere nu va dura însă foarte mult.
Prin lex Titia din 27 noiembrie 43 a.Hr. se formalizează instituţia, urmată de regimul proscripţiilor, care are în vedere 2000 de cavaleri şi 300 de senatori, zdrobiţi în bătălia de la Philipi din anul următor. M. Brutus şi C. Cassius ies de pe scena politică. După războiul perusin şi asediul lui Octavian asupra lui Antonius se încearca un alt compromis, perfectat la Brundisium în 40 a.Hr., care prevede : Italia, teritoriu comun pentru cei doi triumviri ; Antonius ia Orientul, la est de Macedonia ;  Octavian ia Occidentul ; pana in Illyricum, Lepidus ia Africa ; căsătoria intre M. Antonius si Octavia ; Sextus Pompeius ia insulele. Trei ani mai târziu la Tarent triumviratul este reînnoit, dar ieşirea din scenă lui Lepidus (care vrea să profite de pe urma campaniei împotriva fiului lui Pompei şi este data afară de către Octavian) şi campaniile militare ale celor doi înrăutăţesc relaţiile politice şi în 33 a.Hr. putem vorbi de o ruptură deschisă între triumviri. Bătălia de la Actium din 31 a.Hr. consfinteşte destrămarea triumviratului şi triumful lui Octavian ca singur conducător.


Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply