» » » » » Cine se află în Sarcofagul lui Alexandru cel Mare?


În 1887 istoricul, arheologul şi pictorul Osman Hamdi Bey face o descoperire de senzaţie în timp ce se ocupă de excavarea necropolei regale din anticul oraş Sidon din Libanul modern. Fenicienii au ales o locaţie inspirată pentru cetatea care era apărată de promotoriu. Oraşul era într-un fel părintele tuturor centrelor urbanisticie feniciene, baza pentru Tyr şi indirect baza pentru Cartagina. Oraşul îl pomeneşte cu laude şi Homer, datorită textileor şi sticeli de calitate produse aici. Descoperirea de aici are şi ea propria istorie. Proprietarul unei bucăţi de pământ din zonă găseşte o fântână adâncă, pornind de la care directorul muzeului, Osman, aduce la lumină o întreagă necropolă dar şi două caverne. In prima este adăpostit un mormânt jefuit, iar în cea de-a doua sarcofagul regelui Tabnit (secolula l V-lea a.Hr., dar şi alte monumente interesante, cum ar fi sarcofagul lui Alexandru cel Mare.
O creaţie extraordinar de elaborată, odinioară împodobită cu culori vii, o capodoperă a artei elenistice, sarcofagul şi-a primit acest nume nu pentru că l-ar avea drept ocupant pe Alexandru, ci pentru că regele macedonean figurează în două dintre cele mai importante frize de pe monument. Fără îndoială că necropola în care a fost descoperit era de sorginte regală. Deşi încă mai există multe dubii, momentan cercetările indică spre regele Sidonului, Abdalonymos, care îşi datora tronul lui Alexandru. Sidonul aparţinea de Imperiul Persan, prin urmare era de aşteptat un tribut din partea acestuia. Cu toate acestea, când Abdalonymos era tânăr, regele Tennes (Tabnit) se revoltă. Faraonul Nectanebo al II-lea susţine rebeliunea, dar ea eşuează în faţa lui Artaxerxes al III-lea Ochus, care ocupă zona în 346 a.Hr.
Când izbucneşte războiul dintre Persia şi Macedonia, regele următor, Straton (Abdastart), contribuie la asigurarea forţelor navale ale persanilor, aflate sub comanda lui Memnon din Rhodos. Totuşi Alexandru îl învinge pe Dareios Codomannus la Issos în 333 a.Hr. şi înaintează spre sudul Feniciei. Straton se predă. Abdalonymos , deşi avea sânge albastru, lucra ca grădinar când armata macedoneană se impune în faţa persanilor, dar Alexandru îl numeşte rege în locul satrapului. Alegerea se baza pe ideea că Abdalonymos nu ar fi avut ambiţii politice mari. Fiind reprezentat în scenele de pe sarcofag, este foarte probabil ca acesta să-i fi aparţinut. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că ar fi fost sculptat între anii 313 şi 311 a.Hr., de către sculptorii greci de la Scoala lui Lyssipos, un atelier din Rhodos sau meşteşugarii ionieni care locuiau în Fenicia.
Şi prin acest monument Alexandru continuă tradiția de a  echivala arta cu un instrument politic, de propagandă. A dorit să-şi exprime prin ea statutul său aparte, mai întâi de erou, apoi de zeu. Construcția imaginii sale era atât de important încât regale şi-a ales personal artiştii (Apelles, Pyrgoteles şi Lysippos). În ciuda edictului care le permitea doar acestora monopolul asupra portretisticii imperial, mulți alți artişti şi-au asumat rolul de făuritori ai imaginarului politic.
Există multe imagini ale lui Alexandru cărora nu li se poate atribui un nume, un creator, nici măcar o dată exactă sau un loc. Portretele au fost identificate cu Alexandru pe baza mai multor trăsături cum ar fi frizura care seamănă cu o coamă de leu sau capul înclinat. Identificările sunt problematice pentru că le susțin prea puține surse scrise. Avem ca exemple un portret din jurul anului 338 a.Hr. a lui Leochares care prezintă buclele, fața curată şi ochii mari, sau capul de marmură de la British Museum care ar fi o reprezentare postumă foarte idealizată a conducătorului[1]. Alte lucrări sunt considerate copii ale acelora executate de Lysippos. Lysippos este cel care ar fi surprins la Alexandru vigoarea, tăria de caracter, dar şi spiritul contemplativ[2].
Probabil cea mai cunoscută reprezentare a lui Alexandru este mozaicul găsit la Pompeii în 1831. Aici avem o ilustrare fie a bătăliei de la Issus, fie a celei de la Gaugamela. Scena surpridne momentul în care avântul armatei lui Alexandru îl determină pe Darius să se retragă, marcând astfel simbolic punctul de turnură care duce la ascensiunea fără precedent a liderului macedonean. Considerat o copie de secol II, mozaicul din casa romană demonstrează popularitatea durabilă a regelui.
Sarcofagul de la Istanbul (lungime 3,18 metri, lătime 1,60, înălțime 1,95), are forma unui templu miniatural, din marmură şi cu urme de policromie, cu capacul imitând un acoperiş, sarcofagul cuprinde patru scene de luptă şi două de vânătoare. Una dintre scene prezintă o vânătoare de lei, în care Alexandru este asemănat lui Herakles care vânează şi el un leu şi se înveşmântează cu pielea sa, iar Abdalonymos este probabil unul dintre personajele care îl însoțesc,  ca să-şi întărească propria poziție. Alexandru se mai află şi într-una dintre scenele de luptă, alături de prietenul său Hephaistion.
O altă bătălie se poartă între greci şi perşi, apărând şi regele în stânga. Există totuşi teorii care afirmă că nu Abdalonymos este destinatarul sarcofagului, care ar prezenta un stil clasic în maniera lui Lysippos, deci l-ar antedata[3]. Destinatarul ar fi de fapt un nobil persan pe nume Mazaeus.
Unii cercetători sunt de părere că motivul bătăliei de la Issos se regăseşte similar reprezentat şi la mozaicul de la Napoli, iconografia ambelor produse artistice putând deriva dintr-un original comun, o pictură a lui Philoxenos din Eretria[4]. Istoricitatea figurilor este şi ea problematică, până la urmă se pare că ar conta mai mult mitizarea evenimentelor şi reliefarea unor simboluri de putere.
Figurile în relief acoperă toate laturile, dar şi apele capacului. În general se consideră că acestea reprezintă evenimente majore care să pună în evidență relația dintre Alexandru şi regele Sidonului, dar sarcofagul nu conține un mesaj clar sau un program propagandistic unitar. Unii cercetători sunt de părere că frezele care alternează temele războiului şi vânătorii sunt menite să atragă atenția asupra virtuților tipice ale conducătorilor orientali – vitejia şi îndemânarea[5].
Stilul, subiectul şi sintaxa decoraței ne duc cu gândul la arta de inspirație grecească, dar sunt prezente şi elemente persane sau egiptene, ca de exemplu grifonii  de origine persană şi ulterior asociați lui Apollo, respectiv capetele feminine care o pot invoca pe zeița siriană Atargatis, cu corespondent egiptean pe Isis.
Pe tot cuprinsul sarcofagului sunt scene în relief: bătălii între macedoneni şi greci pe o latură scurtă şi una lungă, vânători pe celelalte. Vânătoarea leilor îi arată pe macedoneni şi perşi cooperând, iar cea a panterelor este săvârşită doar de perşi. Pe una din ape grecii înarmați ucid un om neînarmat, air pe cealaltă avem iarăşi motivul luptei dintre cele două popoare.
Un relief principal este alcătuit din 6 cai şi 18 figuri umane dintre care 13 sunt în viață (5 macedoneni şi 8 persani). Dezechilibrul numeric a fost uneori interpretat ca efortul supreme depus de armata lui Alexandru pentru a face față colosalei oşti persane. Scena este simetric flancată de Alexandru şi Parmenio călare, afrontați cu Hephaestion care este în centru. Calul lui Alexandru are o săgeată înfiptă în piept, iar Alexandru urmăreşte un persan cu o lance. La dreapta un macedonean rănit ucide un person care moare în brațele unui prieten. Soldații au toți sabia în mână, animalele se ucid între ele, toate detaliile conturând o imagine dramatică. Alexandru poartă un coif în formă de cap de leu similar celui al lui Herakles, erou de la care se revendica. Tot ca motiv eroic apare şi faptul că este desculțşi neînarmat, ceea ce îi confer un statut aparte. Se remarcă densitatea scenei, confuzia care dă o notă de realism prin care “tendinta elenistică spre realism se desăvârşeşte şi se evită ordinea din reliefurile marțiale ale sculpturilor greceşti timpurii”[6]. Curajul oriental apare şi în celelalte scene de bătălie.
Pe cealaltă latură călărețul central este în aceeaşi poziție ca şi Alexandru, probabil este vorba de Abdalonymos care încearcă o echivalență de poziție politică. Abdalonymos asediază un inamic căzut, ceilalți persani sunt în defensivă. Apare la greci tema nudității eroice. Şi scopul acestui relief este probabil de a demonstra că prin curajul în luptă regele îşi merită titlul. Bătăliile pot fi interpretate şi ca triumful ordinii (greceşti) asupra haosului (barbar).
Pe de altă parte în scenele de vânătoare se valorifică tema triumfului omului asupra naturii. Scena vânătorii leilor are o compoziție simetrică şi implică 4 perechi de personaje. Abdalonymos domină prin prezența sa centrală, iar Alexandru pare că îi vine în ajutor. O pereche de figure vine din stânga să contribuie, iar cea din dreapta fuge după căprioară. Scena exemplifică politica de sincretism cultural pe care a susținut-o Alexandru. Scena adiacentă a vânătorii de pantere prezintă, după veşminte, numai persani (sidonieni). Apare şi Abdalonymos în centru, mânuind o suliță şi un scut rotund. Ca un preludiu la cealaltă vânătoare, scena mizează tot pe alianța dintre popoare în vederea menținerii ordinii universale.
Pe capac, doi macedoneni ucid un om care are o suliță lângă el, sugerând incapacitatea acestuia de a se apăra. Şi gărzile sale au pierit, iar spre stânga este un sclav timorat care se sprijină de un străjer, în vreme ce la dreapta un personaj cu barbă se pregăteşte să-l omoare pe cel de-al doilea când încearcă să se târască în colț. Scena este cel mai probabil un eveniment istoric, după unele propuneri uciderea lui Perdikkas când încearcă să acapareze Memphis[7].
Urmele de culoare ne dau o idee despre policromia de pe sarcofag înainte ca aceasta să dispară din cauza expunerii la lumină şi alți factori dăunători. Se consideră că a avut loc o schimbare majoră în policromia antică în timpul lui Alexandru. Funalul era lăsat necolorat, în schimb fugurile nu mai erau uniforme şi vii, ci pastelate, reliefate sau haşurate cu nuanțe de violet şi galben[8].
Interpretarea sarcofagului se poate face în ideea adresării mesajului unui public binary, atât greci cât şi asiatici. Felul în care reliefurile evidențiază curajul în luptă, atât de partea victorioşilor, cât şi a învinşilor care tot mai stăruie, ca şi calitățile pe care orientalii se demonstrează în partidele de vânătoare, dovedesc preocupările regelui Abdalonymos față de politica sincretismului cultural. Interpretarea elenistică ar putea pune accent pe biografia lui Alexandru ilustrată sumar în scene, în vreme ce o interpretare “asiatică” ar aduce ca elemente definitorii credinta într-o unitate greco-persană, o oarece nostalgie pentru gloria ahemenidă sau un gest de autoglorificare care era destul de comun în tradiția artistică orientală.
De remarcat ar fi şi alte câteva trăsături ale sarcofagului: conținutul este funerar dar iconografia are tematică istorică, stilul şi formatul sunt elenistice dar contexul şi proprietarul sunt sidonieni. Sarcofagul abundă în contradicții, iconografia amestecă estul şi vestul, istoria şi împrejurările, realul şi idealul într-un fel original, care îl îndreptățeşte să fie clasificat printre cele mai importante exemple de artă elenistică, de departe cel mai elaborate produs artistic al necropolei regale de la Sidon. Sarcofagul lui Alexandru cel Mare exemplifică atât tehnici artistice remarcabile cât şi o linie narativă extreme de interesantă, cuprinzând momente istorice intense şi dramatice şi evidențiind totodată trecerea către un nou tip de artă, arta elenistică.


[1] L. Burn, Hellenistic Art: From Alexander the Great to Augustus, LA: The Paul Getty Museum, 2004, p.65;
[2] M. Bieber, The Portraits of Alexander. Greece and Rome, vol. 12, Cambridge, 1990, p. 163.
[3] K. Schefold, Der Alexander-sarkophag, Frankfurt, 1968, p.24;
[4] V. von Graeve, Der Alexandersarkophag unde seine Werkstatt, Berlin, 1970, pp. 98-99.
[5] B. Ridgway, Prayers in Stone: Greek Architectural Scupture, 1999, p. 37.
[6] M. Kasner, A Proposed Reconstruction of the Weaponry of the Alexander Sarcophagus, 1983, p.27.
[7] A, Stewart, Faces of Power: Alexander’s Image and Hellenistic Policies, 1993, p. 297;

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply