Bucegiul subteran

Ideea că sub pământ, în general, şi sub munţi în particular, s-ar afla un imperiu subteran există din „illo tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi noţiunea Shambala venită din Orientul îndepărtat, dar care a interesat pe mulţi europeni, printre care şi români.
Shambala ar fi o ţară mirifică, imprecis localizată, subterană. Primii europeni care au plecat în căutarea ei în Asia în anul 1627 au fost călugării iezuiţi Ştefan Cacella şi Ioan Cabral.

Pe teritoriul ţării noastre, primii care s-au interest de problema Shambalei au fost locuitorii din concavitatea primei curburi a Carpaţilor. Secuiul Körösi Csoma Sandor, născut în anul 1784 în satul Chiuruş din Covasna, care a vieţuit între anii 1827 şi 1830 în mănăstirile tibetane Zangla şi Kanim, considera că Shambala există, fizic vorbind, şi că este amplasată la nord de râul Sir Daria, între paralela 45o şi 50o.
Pe de altă parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Braşov, deşi aprecia că ţara miraculoasă este tot în nordul Indiei, totuşi se apropia mai mult de adevăr, susţinând că în ea nu pot intra decât cei iniţiaţi. Doctorul Zerlendi din Bucureşti, un personaj real al nuvelelor lui Mircea Eliade, considera, ca şi acesta, că Shambala este un spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan. Mircea Eliade ajunsese probabil la această concluzie după ce, aflându-se pe drumul sfânt al Badrinathului din Tibet, întrebase din eremit în eremit unde este intrarea în Shambala şi nu aflase nimic.

Nimeni pe plan mondial, şi au fost nenumăraţi cercetători, nu a găsit intrări în subteran, deşi mari iniţiaţi ca Apollonius din Tyana se zice că ar fi făcut-o. Oricum, ca factor comun al cercetărilor, a rezultat indicaţia că intrările în Shambala sunt amplasate în munţi sau în păduri sfinte, cum ar fi cea din Morbihan (Franţa), numită Brocelinde.

Când problema existenţei Shambalei părea lămurită că aparţine unui plan subtil paralel, iată că teoria pământului gol (sau cu mari caverne) reapare în Statele Unite în anul 1906 prin scriitorul William Reed, revigorată în anul 1959 de Amadeo Gianinni şi ulterior de Ray Palmer (în revista Flying Saucers). Dar evenimentul cel mai important se produce în anul 1947, când, respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relatează cum pe neaşteptate, zburând peste Polul Nord, a intrat în interiorul Terrei. Fascinat de cele văzute acolo, s-a gândit să repete expediţia, de data aceasta pe la Polul Sud, ceea ce a şi făcut în anul 1956. Cine vrea să urmărească expunerea a celor văzute de R. E. Byrd poate citi cartea “O lume ascunsă” de Raymond Bernard, apărută la noi în anul 1994 în editura Savas Press.

Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat în problema vieţuirii subterane, eventual organizată pe mai multe etaje în adâncime, reţinem că pe Terra ar exista două zone privilegiate pentru aceasta, şi anume Brazilia şi Tibetul (poate chiar sub mănăstirea Lasha). Aceste două supercavităţi ar putea fi legate între ele printr-o reţea magistrală la care s-ar putea racorda reţele locale.
Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastră. Interes din acest punct de vedere ridică muntele Shasta din California (a se vedea „Telos” în 3 volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja este sfredelit de baze ultrasecrete de cercetări militare, eventuale camere subterane aflate sub piramida de la Gizeh “văzute” de clarvăzători, viziunea lui Jules Verne în “Călătorie spre centrul pământului” (viziuni care aproape toate, din celelalte romane, s-au şi adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von Däniken în statul Equador în zona denumită Peştera Tayos (Los Tayos). În anul 1976 a avut loc acolo o expediţie formată din 65 persoane printre care şi astronautul Neil Armstrong. Zona conţine circa 400 peşteri Tayos având gura de intrare la cote înalte chiar şi la cota 1000. S-a descoperit, în afară de o faună bogată mai multe cărţi cu file aurite care ar conţine marile secrete ale omenirii.

În Peru intrarea într-un regat subteran s-ar afla lângă oraşul Tepica.
În Mexic în statul San-Louis-Potosi în subteran se intră prin peşteri aflate în păduri milenare. Pe de altă parte s-a semnalat la cota 2700 aflată în regiunea Csilitla o gură de ieşire din subteran . În apropierea vulcanilor Popokatepeti şi Inlakiatl se află alte guri de acest gen.
Chiar şi în Grecia în sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavităţi subterane imense denumite „Alepotripa”.
Oamenii de ştiinţă Anna Petrocilos, B. Dairos şi K. Kalatos au descoperit obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri necunoscute, etc.

Considerând ca foarte importantă locaţia Shasta se mai pot face unele precizări. Se pare că unul dintre tunelurile care pleacă de aici se îndreaptă spre sud şi după circa 300 mile (483 km) debuşează în peretele canionului Boynton care se află în statul Arizona lânga oraşul sacru Sedona. Energia incredibilă de acolo este generată de 7 vortexuri magnetice vindecătoare. Este interesant de menţionat că sunt doar extrem de puţini români spiritualizaţi care au ajuns acolo, printre aceştia fiind Elena Ignat din Deva şi generalul Emil Străinu din Bucureşti, amândoi având bogate materiale informative încă nevalorificate.

În continenetul nord american există o vastă reţea de tunele subterane, o parte din ele rămase de la o civilizaţie necunoscută, o alta realizată în zilele noastre în scop tactic-militar. Cele două tipuri de tunele sunt interconectate, pe unele din ele putându-se circula cu trenuri speciale – care leagă circa 80 oraşe subpământene. Schema acestei complexe reţele pentru vestul Statelor Unite, a fost publicată de William Hamilton.

În afară de asemenea locaţii celebre (într-un fel sau altul) arătate, nu poate să nu existe şi alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta, posibil mai importante.
În cartea “India văzută şi nevăzută” scriitorul spiritualizat Vasile Andru (născut în Bucovina cedată, la 22 mai 1942) arată că, stând de vorba cu un mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus că şi în insula lui există o asemenea poartă secretă.

Ajungând în Noua Zeelandă Vasile Andru a constatat că şi acolo există la Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu lumile exterioare dar şi o intrare în Shambala.
În această situaţie apare ca legitimă întrebarea: de ce n-ar exista asemenea volume subterane şi în ţara unde a fost primul focar al civilizaţiei şi al culturii europene, adică în România? Aceasta cu atât mai mult cu cât toate basmele româneşti conţin şi admit o lume subterană numită Tartar. Pe de alta parte Yan Van Helsing a auzit de existenta unor căi de comunicare subterana în munţii Carpaţi.
În acest sens informaţiile care există la noi sunt relativ reduse.

O informaţie concretă (pasibilă de a fi verificată) aparţine doctorului inginer C. Cojocaru care consideră că actualele mari mănăstiri grupate pe zone, ar fi legate, şi pe distanţe mari între ele, prin tuneluri subterane realizate în timpuri preistorice. Legătura era făcută, se înţelege, pentru alte obiective sacre dispărute care se aflau pe amplasamentul mănăstirilor şi cetăţilor de azi.

Plecând de la constatarea diverselor studii de natură diferită făcute până în prezent, apare ca frecventa prezenţa unui munte acolo unde ne referim la volume subterane.
Mergând pe această idee, din punct de vedere geologic, zona munţilor calcaroşi din Bihor-Vlădeasa (munţii Apuseni) ar părea cea mai propice pentru spaţii subterane.

Alţi munţi care au mai fost vizaţi şi cu ocazia localizării Kogaianonului (unde se retrăgea periodic în subteran Zalmoxis) sunt: Ceahlăul (muntele sfânt al ţării), Călimanii (deşi sunt vulcanici), Rarăul (dar şi Giumalăul), peştera Polovragi, defileul Dunării, Godeanu (şi chiar Retezatul) etc. Se observă că din această enumerare lipseşte intenţionat Bucegiul, pentru că tocmai asupra lui vreau să mă ocup în mod special, din motive care vor fi arătate.

Munţii Bucegi, dintre toţi ceilalţi ai României, au atras prin poziţia lor, aproape de Bucureşti dar şi de alte două oraşe mari, Ploieşti şi Braşov, număul cel mai mare de turişti din ţară şi din străinătate.
Încă din secolul XVIII sunt consemnate impresii de călătorie şi cercetare ale unor montaniarzi îmdrăzneţi care, la vremea aceea, nu beneficiau nici de cabane, nici de trasee marcate.

Astfel, în anul 1785, botanistul Lerchenfeld vizitează schitul Peştera (din Pestera Ialomiţei) pe care îl notează cu denumirea de “kloster skitt”. Tot acolo ajunsese în anul 1840 John Paget şi după el Schur. Nu insistăm asupra acestui istoric întrucât el însuşi constituie un studiu separat; dar nu putem să nu menţionăm şi pe francezul J. A. Vaillant care, la Paris, în anul 1844, a tipărit cartea “La Romanie” în care, în volumul al treilea, de 464 de pagini, descrie ascensiunea sa în Bucegi.

Prin împietruirea accesului, realizat de austrieci în anul 1739, pe Valea Prahovei, de către domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1846, inerent, afluxul de vizitatori din Ţara Românească a crescut.
În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a şi vizitat Mănăstirea Sinaia, după ce, încă înainte de această dată parcursese câteva trasee în Bucegi. Punându-se problema construirii unui palat regal, amplasamente iniţiale ca cele de la actualul schit Cetăţuia de lângă Mănăstirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au fost eliminate din diferite motive. Castelul trebuia să ajungă în Bucegi, unde a şi fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).

În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotată cu o sensibilitate deosebită, a fost atrasă de la început de misterele Bucegilor pe care i-a parcurs călare şi pe jos, culegând de la localnici şi ciobani legendele care se mai păstraseră.
Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor legende, că sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În cartea sa “Poveştile Peleşului”, în capitolul intitulat Cetatea Babei, se referă la o cetate în inima Bucegilor care ar avea încăperi subterane în care erau depozitate sculuri de aur în vrafuri enorme, aur exploatat, tot în subteran, de pitici.

De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au putut fi verificate. Personal, acum mulţi ani în urmă, am căutat să stau de vorbă cu porteurul (cărător de mari greutăţi pentru aprovizionarea cabanelor) Popa din Buşteni, dar n-am putut obţine nici o informaţie fiind într-o stare de moment necooperantă. Despre el se zvonea că, împreună cu alţi doi tovarăşi, ar fi intrat într-o încăpere subterană, unde ar fi văzut mult aur. O informaţie de acelaşi gen provine din jurul anului 1716, cunoscută sub numele de “Comoara lui Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boală misterioasă declanşată din senin, a lăsat un testament din care rezultă că, împreună cu alţi doi tovarăşi, a descoperit – într-un munte neprecizat – o încăpere subterană în care se găseau bogăţii de nedescris, comori greu de imaginat din aur, argint şi pietre scumpe. Pe locurile precizate în testament ulterior au fost făcute săpături şi cercetări fără rezultat.
Cele două situaţii din Bucegi şi Apuseni (probabil) prin asemănarea lor pot reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi să fie o pastişă a celui mai vechi (din Apuseni).

Exemplele sunt neconcludente dar merită a fi menţionate, ideatica lor găsindu-se şi în alte „povestiri” asemănătoare din Tibet şi din munţii Anzi.
În anul 1936, în câteva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de la Paris, a apărut studiul Dacia Hiperboreană, care, după ce a fost tradus şi în limba italiană în anul 1984 şi republicat în Franţa în anul 1987, a apărut tradus şi la noi în anul 1994, sub titlul “Dacia Hiperboreană” în editura Rosmarin. În această carte, la pagina treizeci şi cinci, scrie: “În plus, Muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una din cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat încă de capăt. A fost exploatată pe vreo douăzeci de kilometri şi atât.”

Autorul studiului şi a afirmaţiei de mai sus este Vasile Lovinescu, suveranul “Prinţ al Arcanelor”, decedat la Fălticeni, la 14 iulie 1984. De unde ştia Vasile Lovinescu de existenţa acestei grote imense cercetată deja, chiar parţial, nu rezultă de nicăieri. Având însă în vedere profunzimea şi seriozitatea operei sale, nu se poate neglija această senzaţională informaţie care trebuie păstrată ca un punct de plecare.
În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea în ţara noastră şi cerceta munţii Bucegi în special, ajungând, se înţelege, şi la Vârful Omul şi zona lui adiacentă, cu care ocazie a condus realizarea unui film “Mistere în piatră” al Studioului Alexandru Sahia.

Întors în ţara lui, şi-a publicat constatările, care, pe ansamblu, au fost foarte favorabile ţării noastre, judecând după formularea: “Carpaţii (româneşti) sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi.”

În cele ce urmează voi prezenta textual pasajele inedite care ne interesează di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento” publicată în editura Diana din Mexic, în traducerea inginer Silviu Câmpeanu.
“Era o veche carte poştală reproducând o fotografie a celei mai importante stânci din Carpaţi. Românii o numesc Omul, o denumire de mare semnificaţie. Deşi mai puţin importantă ca operă sculpturală decât capul principal din Marcahuasi (Peru), reprezintă acelaşi lucru, adică pe omul acestei planete, şi ar putea purta acelaşi nume pe care l-am dat şi stâncii din Peru: Monumentul Omenirii. Privită dintr-o anumită direcţie şi iluminare, sculptura reprezintă un mare cap omenesc.”

“… Excursiile la Omul – mai întâi cu cineaştii întreprinderii române de stat (studioul Alexandru Sahia, n. n.), şi apoi fără ei, au fost extrem de interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franţa şi Egipt, sculpturile protoistorice au rămas complet uitate. În România, însă, stâncile anterioare potopului dăinuiesc, legate prin legende de Hercules şi alte personaje mitologice.”

Nu am putut efectua lucrări mai îndelungate în România şi asta ne-a împiedicat să descoperim munţii şi pădurile sfiinţite. Acestei misiuni trebuie să i se dedice persoanele care se interesează de studiile noastre în această regiune a lumii.
Suntem siguri că în tradiţiile populare vor conduce până la munţii sculptaţi. Studiind ceea ce am descoperit în puţinele zile în Carpaţi se vor putea urmări urmele străvechi ale căror primi paşi i-am lăsat însemnaţi.
Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Deşi monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stâncă ale sale au fost denumite coloane (stâlpi), fiind identificate cu trei personaje mitologice: Uranus, Atlas şi Titan. Un munte de alături este denumit cu numele Pleiadelor şi altul se cheamă Bătrânele (Babele).

Trebuie să se stabilească originea acestor nume. Profesorul Vulcănescu (Romulus, n.n.) poate da lămuriri cercetărilor referitor la legendele pietrelor, stâncilor şi munţilor româneşti; în cartea de faţă, cu fotografii luate pe trei continente, le poate da siguranţă că atât sculpturile cât şi miturile sunt dinaintea potopului.
Omul este o stâncă cam de zece metri înălţime. Reprezintă un cap omenesc şi seamănă bine cu o stâncă cioplită de pe podişul Marcahuasi. Se pot vedea în aceeaşi fotografie două feţe omeneşti mult mai mici, una de negroid, mai jos, la dreapta, şi alta de rasă albă, la stânga, din care se vede numai o jumătate, ca şi cum ar privi de la marginea monumentului către stânga privitorului. Se vede un ochi, nasul şi o parte a gurii. Experienţa noastră în alte locuri arată ce este vorba de o viză, adică de o linie ideală care pleacă de la acel ochi la punctul observat (la punctul pe care-l vizează, n. n.), situaţie care trebuie luată în consideraţie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea opusă a monumentului, foarte erodat de vâturi, nu se mai poate vedea nici o figură. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea astăzi, putem fi siguri că trebuie să fi fost reprezentată cel puţin încă o rasă pe această parte opusă. Există ceva mult mai interesant în această mică sculptură făcută la stânga jos; dacă rotim fotografia, în locul feţei sculptate la mijloc, vom vedea un cap perfect de câine. Astfel, simbol veşnic al câinelui – credinţa şi devotamentul – rămâne şi aici legat de stânca Omul şi de peşterile Tezaurului care trebuie să existe în Carpaţi.

Este posibil ca “viza” la care ne-am referit să semnaleze prin ea însăşi sau prin planul la a cărui origine ar putea sta, poarta de intrare în acele peşteri.
Magnific situat pe un vârf şi vizibil de la mari distanţe, Omul reprezintă omenirea şi confirmând cunoştinţe foarte avansate, trebuie să fie un centru geodezic străvechi.
Sculpturile de care ne vom ocupa şi peşterile a căror existenţă este întotdeauna marcată de această calitate a sculpturilor, trebuie să se sfle într-un plan aerofotografic înscris în triangulaţia topografică a regiunii.

Am ajuns cu trenul la Sinaia şi cu un jeep până în Bucegi la 25 iunie (1966 n. n.). Doream să vedem Sfinxul pe care-l prezintă turiştilor toate pliantele româneşti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este vorba de un monument străvechi, distrus în partea din faţă. Văzut din spate, e format din trei capete omeneşti cu coafuri diferite. Cea a celui de al treilea este mai alungită. Primul cap a păstrat doar profilul stâng şi a pierdut nasul. A fost denumită Sfinx şi nu este vorba de o sculptură care să reunească un cap omenesc cu un corp de animal. Pe aceeaşi înălţime mai sunt alte formaţii stâncoase prelucrate de om, însă care au suferit mult din cauza slabei calităţi a stâncilor. Numai una a dat în fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel de cască cu un moţ ascuţit: un războinic.

În ziua următoare am pornit spre Omul şi am ajuns la un punct din care se putea vedea la mare distanţă. Foarte aproape de noi, o stâncă arăta un cap omenesc, iar cam la cinci sute de metrii depărtare, se vedea un grup de doi lei.
Toate aceste sculpturi şi cele pe care le vom descrie se află pe stâncă şi vederea lor perfectă cere un anumit punct. Lumina soarelui şi umbrele ce le produce îmbunătăţesc aceste imagini. Deci este vorba şi aici de un fel de sculptură absolut originală, cunoscută pe toată planeta şi care nu a mai fost repetată ulterior, în vremuri istorice. De la sumerieni, orice sculptură are trei dimensiuni şi este făcută din blocuri de piatră extrase din cariere. Au trecut peste opt mii cinci sute de ani de când omul nu mai face sculpturi în stânca naturală. Obişnuinţa cu sculpturile tridimensionale a împiedicat până astăzi descoperirea acestor lucrări sculpturale considerate capricii ale naturii.

Când am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru către el, spre stânga, am văzut un mare cap de om sau leu care ne privea de la înălţimea unui semicerc asemănător cu bolta unei porţi. Putem denumi leonin capul omenesc ce încununează poarta. Este în acelaşi timp un personaj şi simbolul leului, paznicul peşterii şi al tezaurului. Ca dovadă, altă fotografie ne arată acest monument văzut din profil. În ea se vede aceeaşi poartă şi pe culmea ei, figura din profil a unui rege sau a unui sacerdot.
Am mai spus că adevăratul tezaur este sângele omenirii. Peşterile din Carpaţi există, desigur, şi sunt simbolizate de această falsă poartă. Desigur că în ele s-au salvat unele grupuri umane în vremea potopului lui Noe. Ca şi la mormintele faraonilor, poarta falsă este un mesaj pentru cercetător şi o cursă pentru cei ce nu au cunoştinţele necesare.

În Carpaţi se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari familii sau grupuri umane importante şi ascunse în peşteri. După aceste povestiri, morţi misterioase jalonează calea milenară a acestor bogăţii. Sunt acuzaţi de crime paznicii acestor tezaure care se succed din generaţie în generaţie sau blestemele magice care le apără intrările. Fapte istorice extraordinare se află legate cu aceste povestiri. Este posibil ca templierii să fi cunoscut secretul şi să fi folosit peşteriile protoistorice. …”
“… Multe observaţii ne permit să asigurăm că în Carpaţi există centre religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit în Peru, Mexic, Franţa, Anglia şi Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor făcute în stâncă naturală, cu stiluri identice cu cele din acele locuri. Cunoaştem mitologia străveche care vine tot din protoistorie. Însă aici, în Carpaţi, se află ceva în plus: poarta tezaurului care presupune un plan; urmăndu-l se pot găsi spaţiile subterane. Ochiul care priveşte de la extremitatea peretelui sculptat al stâncii Omului, cu siguranţă că semnalează una din direcţiile principale ale acestui plan.

Am văzut problema tezaurului şi a peşterilor păzite de leu şi de câine. Am întâlnit câinele Cerber cu trei capete în Peru şi Mexic. Departe, tocmai la Omul, am găsit câinele. Rugăm cititorul să privească fotografia stâncii Omul faţa omenească din partea de jos, la stânga. Am mai spus că, dacă întoarcem fotografia şi o aşezăm în partea de sus, apare o magnifică sculptură a unui cap de câine. Această dublicitate de expresie în aceeaşi sculptură şi prezenţa câinelui, constituie o dovadă în plus care leagă Omul de statuile protoistorice descoperite în Peru şi Mexic.
Grupul de doi lei pe care l-am întâlnit pe drumul spre Omul prezintă pe aceştia privind în direcţii diferite, la un unghi întrec priviri de 120°.”

Am încheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se referă la Vârful Omul, parte extrasă dintr-un capitol care se numeşte Poarta Comorii. Din cele expuse rezultă că Vârful Omul este un important centru al unei reţele geodezice sacre şi că sculptura realizată pe stâncă ar permite aflarea unei direcţii imaginare, la capătul căreia, să se găsească intrarea (sau una din ele) într-un imperiu subteran, intrare care a şi sugerat titlul capitolului respectiv: “Poarta Comorii”. Este evident că nu este vorba numai de o comoară materială, ci în special de una spirituală care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale.

Din păcate, neavând originalul cărţii “La historia fantastica de un descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care însoţesc textul, respectiv cele trei rase reprezentate pe suprafaţa stâncii prin figuri mici. De asemenea, nu putem vedea câinele care apare o dată cu rotirea fotografiei. Indicaţiile date de Daniel Ruzo sunt încă suficient de incitante pentru ca tineri cercetători să facă un set de atâtea fotografii, inclusiv în infraroşu, şi în nopţile senine cu o lună plină, până când vor găsi staţia optimă şi ora exactă care să permită o cunoastere absolută a detaliilor acestor de fapt trei stânci. Până atunci pot să menţionez că, dintre animalele găsite pe fotografiile stâncilor pe care le posed, câinii sunt cei mai numeroşi, ceea ce, teoretic, de fiecare dată, înseamnă că ne aflăm în apropierea unei comori, unei porţi de intrare în subteran.

Dacă Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului şi Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemănător în munţii Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo să propună închiderea unei triade sacre de asemenea depozite, în munţii Bucegi.

În sprijinirea ultimei locaţii converg mai multe argumente.
Întâi, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost un intelectual de rând, chiar dacă avea atestări pluridisciplinare. Avea ceva în plus, şi mult mai valoros. Era solid pregătit în domeniul ştiinţelor oculte, domeniu din care îşi apropiase multiple specialităţi. Cunoştea în primul rând baza acestui domeniu, adică Astrologia. Simbolistica îl preocupa deja de la vârsta de douăzeci de ani, când, în prefaţa cărţii “Atriul lampadarelor”, publicată la Madrid, introduce o povestire simbolică.
Deja de la optsprezece ani se interesa şi se documenta în Spiritism, pentru ca peste doi ani să ajungă la Teosofie. La douăzeci şi trei de ani intră în domeniul Antropozofiei, iar la douăzeci şi şapte de ani în cel al Profeţiilor. În scurt timp ajunge să posede cea mai vastă şi completă bibliotecă din lume, specializată în Michel Nostradamus, bibliotecă care conţinea circa o mie două sute de cărţi citite efectiv, ceea ce se poate constata după adnotările făcute. Dar nu se mulţumeste numai cu atât. La cincizeci şi unu de ani, intrând în gruparea condusă de Rodney Collin în Mexic, începe să-i studieze pe Gurdjieff şi Uspensky. La cincizeci şi trei de ani cunoaşte la Paris experienţa şi tehnicile lui Bô-Yin-Râ. La cincizeci şi opt de ani, stă şase luni în Indonezia pentru a activa în cadrul mişcării Subud, după care a contribuit la înfiinţarea unor centre ale acestei mişcări la Lima, Rio de Janeiro, Sao Paolo, Niteroi şi Saigon.

Meritele cu totul ieşite din comun ale unei minţi atât de geniale i-au fost recunoscute de masoneria din Peru care, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, i-au acordat un loc în Consiliul Suprem, având gradul 33.
Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexă având în plus şi alte titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul nostru se profila un asemenea geniu în persoana lui Alexandru Coşbuc, fiul marelui poet. Din păcate, el a trebuit să părăsească această viaţă în tinereţe, în urma unui accident de automobil în judeţul Gorj.]

Revenind la Daniel Ruzo, intuiţia, cultura esoterică, clarvederea şi recunoaşterea terenului, fără a se bănui că se inspirase din ce afirmase Vasile Lovinescu în anul 1936, îi puteau permite să amplaseze un tezaur iniţiatic în munţii Bucegi.
Al doilea argument este legat de denumirea OM, observând că tot interesul şi l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest vârf şi nu pentru alt obiectiv, ca de exemplu, stânca Saturn, Sfinxul sau Peştera Ialomiţei.
Am arătat deja, din anul 1998, importanţa pe care cuvântul OM o are în spiritualitatea Indiei, importanţă prea bine cunoscută pentru a mai reveni asupra ei. Pe de altă parte, din articolul publicat în publicaţiile “Munţii Carpaţi” şi “Al cincilea anotimp” (Oradea) în anul 1999, mai rezultă că nici în India, nici într-o altă ţară din lume, toponimul OM nu se mai regăseşte decât cu totul sporadic. În acest timp, la noi sunt cel puţin cinci din cele mai înalte vârfuri ale unor munţi care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei, Suhard, Cozia şi binenţeles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adaugă patru cursuri de apă şi alte forme de relief: poiană, deal, etc. Concluzia articolului era că deci, cuvântul OM nu venea din India, ci fusese preluat de aceştia de la noi, cu ocazia deplasărilor de populaţii prea bine cunoscute.

Dacă OM desemnează pe însuşi marele Zamolxe, în care în componenţa numelui chiar intră, se naşte întrebarea care este, totuşi, originea acestui cuvânt.
În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost contactat, în timpul unei meditaţii, de nişte fiinţe interdimensionale, cunoscute în mod colectiv sub numele de Hathori şi care trăiesc în a patra dimensiune a Universului nostru, stăpâni ai sunetului şi ai energiei. Elementele care alcătuiesc Terra sunt pământul, focul, apa şi aerul, cărora le corespund nişte stări subtile care sunt de fapt fiinţe conştiente. Conceptul acesta este mai greu de înţeles, dar se va ajunge în viitorul apropiat când va fi umanim acceptat.
În ceea ce priveşte starea subtilă a aerului, în cultura Hathor, se numeşte pur şi simplu OM.

În cartea scrisă de Tom Kenyon (împreună cu Virginia Essene) tradusă şi în româneşte în editura For You, se dă o explicaţie mai largă şi perfect credibilă a acestor concepte hathoriene.
Aşa că OM, aerul şi spaţiul, au origine acum precizată. În plus, faptul că frecvenţa cuvântului este specifică teritoriului ţării noastre indică şi faptul că tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM, ca şi celelalte nume ale celorlalte elemente (pământul EL, apa LEEM şi focul KA) sunt nişte nume-sunete. Aceasta înseamnă că abordarea secretelor vârfului (vârfurilor) OM trebuie făcută şi prin canale sonore-muzicale, urmând a fi găsită cheia specifică.

Pe canal astrologic se poate constata o corespondenţă între OM aer, cu semnul Vărsătorului, care este un semn de aer, dar şi semnul ţării noastre – şi astăzi de actualitate primordială, când omenirea iese din zodia Peştilor şi intră în cea a Vărsătorului.

În ziua de 17 aprilie 1980, când împlinise şaptesprezece ani, Matei Ward din Statele Unite, a murit în mod neaşteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de la începutul anului 1944, a început să aibă legături telepatice cu fiul său, de la care primea diferite informaţii, tot aşa după cum, deşi într-o modalitate diferită, B.P.Haşdeu comunica cu sufletul fiicei sale, Iulia.
Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare directă în stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizări, este prea bine cunoscut şi acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde vremea de a-l sustine şi argumenta. Înrăiţii materialişti, indiferent de poziţia lor înaltă în societatea “ştiinţifică” şi politică, n-au decât să nu citească asemenea “poveşti”, căci şi aşa nu prea interesează persoana lor şi puterea efemeră pe care încă o mai deţin.

Pe baza comunicărilor primite, Suzanne Ward a publicat o primă carte “Tell me about Heaven” în anul 2000, care peste doi ani a şi fost tradusă în româneşte. În anul 2001 a apărut şi volumul doi al acestei lucrări, care, în anul următor a şi apărut în limba noastră în aceeaşi editură For You, având titlul “Cheia reinstaurării Paradisului pe Pământ”.
De menţionat că în acest volum Suzanne Ward comunică şi cu alte entităţi elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.

În ceea ce ne priveşte, vom folosi informaţiile transmise de entitatea spirituală numită HUGO. Cităm:
“În ceea ce priveşte Pământul, ştim că în laboratoarele subterane, în speţă în sud – vestul Statelor Unite, ei (omuleţii cenuşii, n.n.)” utilizează materialul lor genetic pentru a se reproduce pe ei înşişi. Când au sosit pe Pământ, cu multe decenii în urmă, ei i-au învăţat pe savanţii aleşi de guvernul vostru (al U.S.A., n.n.) tehnologia clonării – şi aşa a fost introdusă clonarea în civilizaţia voastră (adică a noastră). … Ei n-au intenţionat să rămână prea mult, dar au fost prinşi în capcana densităţii Pământului şi şi-au dat seama că nu mai puteau să părăsească planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la nivelul acelei densităţi înalte din care au venit. Pentru a-şi păstra puritatea rasei şi pentru a fi siguri că sunt într-un număr suficient de mare pentru a supravieţui oricărei încercări de exterminare, ei s-au clonat într-un ritm rapid. Nu, doamnă, ei nu formează chiar o armată. Sunt zone vaste în subteranele părţilor locuite ale Pământului pe care cetăţenii le-ar considera incredibile dacă s-ar afla că există. Ar fi la fel de uimiţi dacă ar şti că fiinţe nepământene sunt locuitori permanenţi ai planetei. … De la sosirea lor, cu aproape jumătate de secol în urmă, aceşti “extratereştrii” – după cum greşit s-a pus în ghilimele, nu au fost nicăieri, cu excepţia imenselor oraşe labirint de sub suprafaţa Pământului.”

Comunicarea primită de la Hugo confirmă existenţa unor vaste încăperi subterane care există de mii de ani, chiar dacă nu au fost folosite în sud-vestul U.S.A., decât în ultimii zeci de ani, încăperi care în prezent, sau la un momet dat sunt sau au fost locuite de extratereştrii. La Beijing au fost studiate de oameni de ştiinţă 716 discuri care s-a crezut că sunt din gresie şi care aveau gravată pe ele o scriere spiralată care pornea din centrul lor. S-a constatat că ele au o vechime de cel puţin 12000 de ani şi că sunt confecţionate din metale necunoscute pe Terra, având în compoziţie 40% cobalt şi 8% aluminiu.

Partea care ne interesează este că discurile au fost găsite în nişte enorme spaţii subterane în care nu se mai pătrunsese niciodată până atunci, în anul 1965. Descoperirea a fost făcută de arheologul Tsum Um Nui în munţii Baia Kara, unde mai trăiau câteva triburi Ham şi Dropa, care erau urmaşii unor extratereştrii ce îşi avariaseră navele cu care veniseră şi care au rămas definitiv pe planeta noastră, după cum rezultă din descifrarea discurilor.

Ipoteza colonizării planetei Terra cu extratereştrii în diferite etape este astăzi admisă ca de bun simţ şi acceptată de cercetători evoluaţi pe plan mental şi spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevoluţionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un român. În Revista de Filosofie numărul 2 din anul 1938, vâlceanul Dumitru Drăghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite că originea omului este legată de vizita unor extratereştrii care au aterizat în Asia sau în Atlantida. Aceştia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica şi rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea apariţiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea teşită, caracteristică omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Drăghicescu, doctor în Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, senator şi deputat de Vâlcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al ţării noastre în Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.

În anul 1973, tânărul student Vlad Manoliu Furnică din Bucureşti, pe bază de argumente de toponimie şi orografie locală, lansează ipoteza că această primă aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul munţilor Bucegi.
Reluând ipoteza propusă de Vasile Lovinescu şi Daniel Ruzo asupra unor spaţii subterane în jurul Vârfului omul, vom adăuga unele consideraţii personale care ar putea contribui la elucidarea, măcar parţială, a problemei.
Zona superioară a Văii Obârşiei (Ialomiţei) este dominată de o stâncă denumită Biserica Trăsnită, sau banal, Piatra Trăsnită (Mecetul Turcesc), care apare insolită în peisaj, terminând brusc, ca un perete vertical, o coamă prelungită şi acoperită de sol vegetal, ca un zid de sprijin al capătului acesteia înspre albie. Interesant este faptul că acest perete vertical bombat are la baza sa, de jur împrejur, o masă răspândită haotic de stânci sfărâmate de dimensiuni diferite. Această situaţie pare normală atât timp cât stânca a fost trăznită la modul propriu. Dar observând că atâtea masive de stâncă au fost trăznite, dar nu s-au dezintegrat (vezi marea stâncă Baba Mare, nu departe de Sfinx), trebuie să admiţi ipoteza că trăzneala a fost o justificare, o simplificare, o explicaţie de conjunctură sau de mascare.

Pe de altă parte, ştiind că Valea Obârşia Ialomiţei este o vale glacială, s-ar putea spune că blocurile şi bolovănişurile nu ar proveni decât din gheţarii care s-au oprit în scurgerea lor şi s-au topit acolo.
Dar şi această ipoteză este şubredă, căci depozite se află numai pe un versant al văii, şi oricum, valea continuă a fi glacială, după forma ei, şi mai aval.

În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, făcând excursia de documentare în munţii Bucegi, şi plecând de la Vârful Omul pe traseul turistic marcat cu bandă albastră, care se desfăşoară pe malul stâng al Obârşiei Ialomiţei, înainte de a ajunge la cascada Obârşiei, a remarcat pe malul celălalt, această stâncă care nu prezenta ceva deosebit, în comparaţie cu ce văzuse el până atunci, decât sculptura unui eventual cap bărbătesc văzut din faţă, la care se distingeau ochii şi nasul.

Daniel Ruzo avea o mare experinţă de teren în astfel de situaţii, în afară de faptul că poseda calităţii de pecepţii extrasenzoriale dezvoltate în mai multe şcoli de parapsihologie. A zăbovit mai mult în acest loc, şi din fotografiile făcute atunci, rezultă că şi inginer Doru Todericiu (ulterior devenit Pierre Carnac) şi inginer Ionescu Vasile din Sinaia, şi doamna Todericiu, care toţi îl însoţeau acolo, au admirat stânca în formă de promontoriu şi fragmentele de piatră răspândite strict în jurul ei, fără ca acestea să ajungă măcar la marginea văii.

Pe de altă parte, în anul 2000, arh. Silvia Păun, publicând cartea “Absida altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai bună calitate a stâncii denumită de ciobani Biserica Trăznită, fotografii făcute de Maia Pârvulescu. Autoarea consideră că stânca, absidată (curbată) spre sud, are cavităţi subterane care aşteaptă a fi investigate, bazându-se pe declaraţiile unor cunoscuţi care, dormind sus pe stâncă, au fost urmăriţi mai multe zile de memoria zgomotelor, ca produse de o apă curgătoare, pe care le auziseră toată noaptea ca venind din interiorul masivului pietros.

Faţă de aceste observaţii şi de faptul că atât Daniel Ruzo, cât şi Vasile Lovinescu au considerat, pe raţionamente sau feelinguri diferite, că în zona Vârful Omul ar putea fi cavităţi şi culoare subterane de ordinul kilometrilor, ar fi de luat în seamă şi o ipoteză, după care, sfărâmăturile de roci de la Biserica Trăznită ar reprezenta produsele rezultate de la excavarea unui asemenea culoar (galerie, cavitate).
Imperiul subteran bănuit de Ruzo şi Lovinescu ar presupune o reţea complicată de galerii care ar trebui să aibă numeroase puncte de acces.

Se poate admite ipoteza noastră, că figurile văzute probabil de Ruzo (căci în fotografiile din cartea menţionată, scrisă de Silvia Păun, s-ar mai putea distinge şi altele) marchează tocmai verticala pe care se află la adâncime de circa doisprezece metri, o gură de intrare (ieşire) a acestei reţele subterane. Gura este acoperită tocmai de materialele sfărâmate rezultate de la execuţie. Vechimea lucrării (ca şi adâncimea de doisprezece metri) am stabilit-o prin mijloace radiestezice, la patruzeci şi opt de mii de ani. Accesul în galerie s-ar putea face şi printr-un puţ vertical aflat pe platforma stâncii, care este ciudat de aplatizată.

Urmează ca, tot prin metode neconvenţionale, să se verifice şi de alcineva această ipoteză, lăsând la latitudinea generaţiilor viitoare de a o transpune în teren, dacă ea ar rezulta ca viabilă.
Existenţa unei guri de intrare în subteran la Biserica Trăznită se pare că era cel puţin bănuită de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat în echipa Ruzo tocmai în calitate de mare cunoscător al Bucegilor. Daniel Ruzo întrebase dacă se ştie ceva despre Bucegiul subteran şi Vasile Ionescu tocmai de aceea îl dusese la Biserica Trăznită unde au zăbovit mai mult şi s-au fotografiat. Din păcate, arhiva fotografică a revistei Cutezătorii a dispărut, ea incluzând filmele făcute de domnul Grigore Prepeliţă, fotograful expediţiei. Din fericire, am copiat în anul 1975 două clişee la Biserica Trăznită din aceste filme, la un format minim de 6×6 cm. (din motive economice), care pot fi prezentate acum mărite, cu pierderile de calitate inerente.

Mergând pe această idee, consider că este cazul de a fi prezentate câteva peşteri existente în Bucegi, care ar putea foarte bine să fie guri, bineînţeles astăzi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor spaţii subterane izolate sau legate între ele prin culoare.

Vor începe cu un obiectiv în acest sens, cel mai apropiat de Vârful Omul:
Peştera I din Bucşoiu – numită şi peştera de pe Valea Pietrelor, se află pe versantul vestic al muntelui Bucşoiu, al cărui vârf are o cotă apropiată de cea a Omului, adică 2492 metri. Peştera are două intrări foarte apropiate, din care cea superioară se află la cota 2352 metri, adică la 140 metri sub înălţimea la care se află Vârful Bucşoiu.

Peşterii I s-a găsit până în prezent o lungime de 373 de metri, prezentând o denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota 2406 metri, adică la cea mai mare înălţime la care se află o peşteră activă în România. Pe deasupra, este cea mai rece peşteră fără gheaţă din munţii noştri, înregistrându-se temperatura de 0o în luna iulie.
Peştera a fost descoperită de Emilian Cristea care a exploatat-o prima dată în anul 1967, împreună cu geograful Vasile Sencu. Cunoaşterea ei mai amănunţită, respectiv cartarea ei, s-a făcut prin nouă deplasări în intervalul de cinci ani cuprins între anii 1981 şi 1986 de o echipă de zece speologi şi alpinişti conduşi de Ică Giurgiu.

Pereţii peşterii sunt uscaţi, cu excepţia zonei terminale, unde sunt uzi şi în plus apar două cascade, una de cinci metri şi alta 11 metri înălţime.
Galeria principală a peşterii, care are de altfel câteva ramificaţii, are o înălţime medie de 2 metri, dar pe anumite porţiuni ajunge la 5 metri.
Trecând peste faptul că este foarte rece, peştera putea fi un adăpost temporar.
Cercetări serioase făcute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata că galeria principală de 373 de metri şi cele secundare necartate ar putea constitui anticamera unor galerii care să ducă la o cavitate de mare amploare şi la adâncime mai mare.

Peştera Rătei se află cel mai departe de Vârful Omul şi este amplasată în masivul Lespezi care constituie capătul sudic al crestei de vest care delimitează platforma Bucegilor, creastă începută la nord cu masivul Doamnele, urmat apoi de masivele Bătrâna, Strungile, Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă.

Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomiţa şi de afluentul ei de dreapta Brăteiul, care, mai spre izvoare, se numeşte doar Răteiul. Vârful acestui masiv poartă acelaşi nume, Lespezi, şi are cota 1685. Gura peşterii este, evident, pe malul stâng şi are pragul gurii la cota 1080 m.
În timpurile noastre, peştera a fost descoperită în anul 1904 de Alexandru Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai târziu, geologul Dan Patrulius. Peştera a fost cercetată de cercul speologic “Focul Viu”, ajungându-se prin însumarea galeriilor polietajate la o lungime totală de 5160 metri.

Amănunte referitoare la peşteră pot fi găsite în lucrarea “Geologia Masivului Bucegi” scrisă de Dan Patrulius şi în arhiva cercului speologic. Peştera Rătei este activă, având o reţea hidrografică complexă, cum de altfel, este şi întreaga ei configuraţie, cu galerii meandrate, hornuri şi stalactite şi stalagmite roşii. Dintre denumirile care s-au încetăţenit este de reţinut cea de “Galeria cu Gururi” pe a cărei podea apar nişte ornamente denumite “ziduri chinezeşti”.
Din punct de vedere turistic, Peştera Rătei, de altfel greu de vizitat, prezintă ceva cu totul deosebit prin complexitatea şi frumuseţea ei.
Ceea ce prezintă un interes mai mare este remarca geologului Dan Patrulius, după care sistemul subteran al Peşterei Rătei ar putea fi foarte mare. Plecând de la această sugestie, cercetători geologi radiestezişti sau dublaţi de radiestezişti puri trebuie să stabilească dacă fundul galeriilor nu este fals şi dacă lungimea acestora, sau a uneia din ele, să fie mult mai lungă pe sub întreaga ramă vestică a platoului Bucegi, chiar până la peştera Ialomiţei. Acest tunel ar putea face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre în timpuri de mult uitate. Peştera Brătei ar putea să fie gura cea mai sudică a acestui imperiu.

Printre primele descrieri de peşteri în Bucegi, figurează cele făcute de Mihai Haret în anul 1924 în lucrarea “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”.
Este vorba de Peştera Pustnicului, o nişă aflată în peretele vertical în care este săpată Peştera Ialomiţei şi aflată în imediata apropiere a intrării acesteia.

Mai în aval, în dreptul Cheilor Tătarului, Mihai Haret semnalează Peştera Ursului care are o sută de metri şi este implantată în Colţul Tătarului, adică pe malul drept al Ialomiţei.
A doua peşteră semnalată de Mihai Haret, tot în Cheile Tătarului, avea două sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.

Peştera Mică din Cheile Tătarului se află pe versantul stâng al Văii Tătarului, afluent de dreapta al Ialomiţei, la sud de Cabana Padina. Peştera se află la cota 1548 de metri şi are lungimea totală de 125 de metri. Ea are două intrări: prima cu o înălţime de 3 metri şi a doua colmatată, şi două încăperi în care s-au găsit urme de Ursus spaeleus şi o piesă de silex din paleoliticul superior.

Peştera Ursului din Cheile Tătarului, în apropiere de cea anterioară, se află la aceeaşi altitudine, dar are numai o sută de metri lungime şi o singură intrare de 1.60 metri înălţime. Peştera a fost descoperită în anul 1912, dar ulterior intrarea s-a colmatat integral până în anul 1957, când a fost curăţată cu ocazia studiilor de teren hidroenergetice. Şi aici, ca şi în Peştera Mică, s-au făcut sondaje care au evidenţiat urme de locuire a omului şi resturi osoase de Ursus Spaeleus.

Peşterile prezentate până acum delimitează întreg platoul Bucegilor, de la Nord la Sud, începând de la Vârful Omul, ceea ce admite posibilitatea unei reţele subterane pe sub tot acest platou.
În această concepţie maximală, menţionarea şi a altor peşteri n-ar mai prezenta interes în stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun simţ a sesiza importanţa magistrală a Peşterii Ialomiţei (şi nu fantezist, cum i se spune Ialomicioara) în angrenajul ipotezei subterane. Dar a vorbi în trecere despre un subiect atât de fastuos nu este posibil, căci el nu poate fi tratat decât separat. Totuşi, în trecăt, se poate arăta că Peştera Ialomiţei a fost cercetată de dl. Grigore Albu zis Graal din Bucureşti care, pe desenele parietale şi inciziile descoperite, a ajuns la concluzia că ele sunt din anul 5041 î.H. şi că strămoşii noştri care le-au făcut existau în anul 11393 î.H.

Ideile şi informaţiile prezentate pot constitui o incitare a spiritelor neconvenţionale pentru începerea unor demersuri individuale sau colective, pentru precizarea sau completarea lor.

Dan Corneliu Brăneanu
piatza.net