Datorita teoriei relativitatii elaborate de Albert Einstein, a fost ridicat un mare semn de intrebare legat de curgerea uniforma a timpului, asa cum e masurata ea de ticaitul unui ceasornic. De aici si pana la problema calatoriilor in trecut si in viitor n-a mai fost decat un pas. Iar dupa cat se pare, asemenea salturi in timp au existat si exista si in prezent .
Satul disparut
In 1985, o moderatoare de la televiziunea belgiana, Helga Guitton, a relatat public despre o ciudata regresiune in timp, petrecuta in Bretania, in apropierea orasului Josselin. Impreuna cu niste prieteni, inchiriase acolo o casa, pe care o frecventa foarte des la sfarsiturile de saptamana. Intr-o zi, printre pajistile si ogoarele intinse deoparte si de alta a drumului, a observat o mica biserica, inaltata pe o colina, in jurul careia erau stranse un grup de case, scunde si albe. In mica piateta din fata lor se afla o fantana cu roata, cateva rate si gaste, ce pasteau linistite. O priveliste idilica, desprinsa, parca, dintr-un alt timp. Din pacate, in ciuda insistentelor sale, n-a gasit pe nimeni care sa ii dea explicatii, si atunci a hotarat sa revina a doua zi, cu un aparat de fotografiat, ca sa imortalizeze imaginile acelea ca din povesti. Dar a doua zi dimineata, locul cu pricina era gol. Biserica, fantana si gastele disparusera. Surprinsa, Helga Guitton s-a suit in masina si s-a intors in Josselin. Intrand intr-o pravalie pentru niste cumparaturi, intr-un colt al ei amenajat pentru vanzarea de vechituri, a observat o statueta deosebit de frumoasa a Fecioarei Maria. Proprietarul magazinului i-a povestit ca multe din antichitatile lui proveneau dintr-un sat parasit, care fusese distrus de un incendiu in urma cu doua sute de ani. Apoi Helga Guitton a observat pe o masa un tablou plin de praf. “L-am sters cu degetele si am ramas cu gura cascata: pe pictura inramata se afla exact privelistea pe care o vazusem cu o zi inainte: biserica, fantana cu roata si casutele albe, in fata carora pastea cardul acela de gaste si rate”, a declarat ulterior reportera belgiana intr-un interviu. “Oare ma confruntasem cu o intoarcere in timp? Traisem o halucinatie vizuala? Calatorisem eu in trecut sau imi iesise trecutul in drum? Sa fie, oare, posibile calatoriile in timp?”.
Teoretic, raspunsul este afirmativ, si el apartine unor fizicieni de vaza. Profesorul Stephen W. Hawking, de la Universitatea Cambridge, si specialistul in fizica cuantica, John Gribbin, din Marea Britanie, au ajuns la concluzia ca timpul nu curge doar inainte, si putem fi martorii unor intamplari din trecut si viitor.
O aventura la Versailles
Anne Moberly si Eleanor Jourdain
Una dintre cele mai celebre intoarceri in timp pare sa se fi petrecut in vara anului 1902, cand doua englezoaice, Anne Moberly, profesoara la Universitatea din Oxford, si Eleanor Jourdain, asistenta ei, plimbandu-se, in vacanta, pe aleile palatului din Versailles, au trait o intamplare uluitoare. Dupa ce au vizitat galeriile palatului regilor Frantei, cele doua femei si-au continuat plimbarea in aer liber, printr-o padurice aflata in apropiere. Brusc, au intrat intr-un luminis unde se afla o cladire scunda.
O femeie imbracata cam demodat scutura un cearceaf pe fereastra. Alti turisti nu se aflau prin preajma, in schimb, in intampinarea vizitatoarelor au venit doi barbati cu priviri amenintatoare. Purtau uniforme cu vestoane infiretate, ca in urma cu sute de ani, si cate un tricorn pe cap. Domnisoara Jourdain li s-a adresat celor doi intr-o franceza perfecta, intrebandu-i care e drumul ce duce catre “Micul Trianon”, resedinta de vara a regilor. Raspunsul a fost sec si neprietenos, dar cei doi oameni imbracati asa de ciudat le-au spus pe unde s-o ia. Putin mai departe, cele doua englezoaice au dat peste o casa mica si foarte joasa. In prag, stand in picioare pe scarile de piatra, se aflau o fetita si o doamna ce avea o broboada de lana. Amandoua erau imbracate foarte ciudat. Rochia lunga a fetitei ii ajungea pana la glezne, iar parul buclat era prins sub o boneta cu dantele si flori. Tot mai surprinse de peisajul care li se infatisa, Miss Moberly si tovarasa ei au mers mai departe, desi amandoua traiau de catava vreme un sentiment neplacut de singuratate si tristete, mai ales ca si copacii din jur pareau a fi lipsiti de viata, stand nemiscati, de parca erau pictati. Mai tarziu, au ajuns la o alta rascruce de drumuri. In fata lor, la marginea unei mici paduri, se gasea un chiosc de lemn, iar putin mai departe, statea asezat un om, imbracat cu o manta si cu o palarie mare. Fata ii era marcata de varicela, iar tenul, inchis la culoare, nu era deloc placut vederii. In clipa aceea, cele doua englezoaice au auzit zgomotul unor pasi grabiti in spatele lor si, intorcandu-se, s-au trezit fata in fata cu un om “vizibil rafinat, dar care parea a fi din epoca lui Ludovic al XVI-lea”. El era foarte agitat si le-a spus: “Doamnelor, doamnelor! Nu trebuie sa treceti pe acolo! E un drum fara intoarcere”. Cu un gest, le-a aratat apoi directia ce trebuia evitata, si cu un altul, cea pe care trebuiau sa o urmeze. L-au ascultat, si dupa ce au trecut peste un mic pod rustic, au descoperit, in sfarsit, Micul Trianon. Ajunse in fata intrarii principale a palatului, au simtit in sfarsit ca se reintorc in realitate. Pe terasa larga se celebra o nunta “contemporana”, iar nuntasii erau imbracati ca si ele. S-au privit bucuroase, spunandu-si ca s-au reintors in prezent.
Povestea se repeta
Pe 2 ianuarie 1902, petrecand sarbatorile de Craciun la Paris, Miss Jourdain s-a dus, ca atrasa de un magnet, din nou la Versailles.
Era singura de data aceasta si nu a mai luat-o pe acelasi drum ca la prima calatorie. Dar in timp ce trecea peste un mic pod, a simtit din nou acea senzatie ciudata de singuratate, dublata de un sentiment de melancolie. Mai tarziu a povestit ca era “ca si cum ar fi trecut peste un prag si se afla intr-o zona de influenta”. Sa fi fost acel “prag” o bariera a timpului si acea “zona de influenta”, o alta dimensiune temporala?, s-a intrebat. Miss Jourdain a vazut atunci doi oameni care umpleau o caruta cu crengi cazute pe jos. Aveau niste pelerine cu capison ascutit. Unul era rosu, celalalt albastru. Mai apoi, s-a pierdut si a ajuns intr-o padure deasa, de unde a auzit o muzica indepartata. Cand a ajuns inapoi la Versailles, a aflat ca in ziua aceea nici o orchestra nu cantase in parc.
Dornica sa elucideze “misterul francez”, Miss Jourdain a revenit la Versailles pentru a treia oara, acum insotita din nou de profesoara ei, Miss Moberly, si de o prietena frantuzoaica. Au mers pe acelasi drum, dar nimic nu mai semana cu imaginile pe care le intalnisera in trecut. Chioscul disparuse, la fel si toate cararile pe care o apucasera. Peluza care se intindea pana la terasa fusese inlocuita cu pietris, iar padurea deasa disparuse si ea.
Marcata, in continuare, de ciudatenia acelei experiente, si pentru ca nici o explicatie nu o putea satisface, Miss Jourdain s-a intors inca o data in parcul Micului Trianon, in 1908. In timp ce se indrepta spre vechiul adapost al garzilor, ea a vazut la un moment dat doua femei care se certau. Inca o data, a avut senzatia ca este atrasa “intr-o stare diferita a lucrurilor, dar la fel de reala”. Traia aceleasi sentimente ca in trecut, dar aspectul lucrurilor se schimbase, iar vocile pareau mai vagi. Intreaga scena, cerul, copacii, cladirile pareau desprinse dintr-un decor de teatru. In timpul acestei ultime intamplari, Miss Jourdain s-a simtit ca paralizata. A trebuit sa faca un efort imens, pentru a-si continua drumul, indepartandu-se. “Imediat ce am iesit de acolo, lucrurile au redevenit normale”.
Realitate sau fictiune?
Obsedate de aventura lor, Anne Moberly si Eleanor Jourdain au intreprins cercetari sistematice asupra imprejurimilor din Versailles, au studiat planurile vechi ale palatului si gradinilor, au citit multe documente vechi si, dupa mai multe luni de studii temeinice, intreprinse cu metoda si rigoare englezeasca, au ajuns la concluzia ca traisera o halucinatie care le purtase inapoi in timp, pana in secolul al XVIII-lea. In arhivele cercetate, cladirile ciudate din paduricea de la Versailles, pe care le vazusera in anul 1902, nu existau, fiind prezente, insa, in planurile palatului din anul 1780.
In ce-l priveste pe barbatul cu palarie din fata pavilionului, el semana incredibil de bine cu contele de Vandreuil, prezent, si el, in albumele din anul 1780… Sa fi nimerit cele doua vizitatoare intr-o inscenare teatrala? Sau privisera, printr-o ruptura a timpului, in trecut? Poate ca omul n-are nevoie de o masina a timpului ca sa deschida o fereastra in timp. Poate ca timpul se deschide el insusi, lasandu-ne sa arucam o privire in trecut sau viitor.
Aventura franceza a avut, totusi, un final fericit. Marcate profund de experienta traita, cele doua englezoaice au hotarat sa scrie o carte despre incursiunile lor in trecut, semnata cu pseudonimele “Miss Morrison si Miss Lamont”. Intitulata “O Aventura”, cartea a aparut in 1911 la Londra, cunoscand un succes imens. Intrebat ce parere are despre aventura celor doua distinse profesoare din Anglia, Albert Einstein nu a fost deloc surprins. I s-a parut cat se poate de normal ca englezoaicele sa “cada in timp, la fel cum altii cad pe scari”.
Calugarii-fantoma
Mai exista in lume si alte locuri speciale, unde timpul pare suspendat. Unul din ele este pe insula Iona, in largul Irlandei. Aceasta insula, considerata drept sacra, ascunde mormintele mai multor suverani scotieni, irlandezi si norvegieni, cat si faimoasa manastire fondata in anul 563 de catre Sfantul Columba. Seara, se pot auzi muzici misterioase, venind de nu se stie unde, precum si bataia unor clopote-fantoma. Niste lumini inexplicabile scapara in noapte si au fost vazute chiar barci vikinge plutind de-a lungul coastei.Dar in Scotia, tara vecina, nimeni nu pare sa se mire de aceste lucruri. Peter Underwood, un specialist in materie, relateaza numeroase povesti ale unor calugari-fantoma, localizati mai ales acolo unde oamenii nu se aventureaza niciodata in timpul noptii. Sunt aceiasi calugari din perioada Sfantului Columba, purtand vesminte inchise la culoare si stranse in jurul taliei cu o franghie. Raman tacuti, ignorand prezenta oamenilor. Primele lor aparitii au avut loc in epoca Reformei, cand mormintele lor au fost profanate si crucile aruncate in mare.
John MacMillan, care pe atunci restaura un vechi monument aflat pe insula, mergea intr-o seara pe un drum ce ducea la fosta abatie din nordul insulei. Trecuse de nenumarate ori pe acolo si cunostea perfect peisajul. Or, in seara aceea, a constatat uluit ca nu mai gasea unele dintre locurile cu care era obisnuit. Ferma domnisoarei Ferguson disparuse, la fel ca si aceea a prietenului sau, John Campbell. In ciuda surprizei, a mers insa mai departe. Orice urma de viata disparuse.
A ajuns, in sfarsit, in nordul insulei. “Apropiindu-ma de plaja, am putut sa vad, scanteind sub lumina lunii, o flota de barci vikinge ce se indrepta spre nord. Erau paisprezece cu totul si vaslele lor despicau apa. Insemnele vikinge erau pictate pe panzele mari, de forma patrata. Cum vasele se apropiau de tarm, am putut sa disting fetele marinarilor, ce pareau sa strige, dar nu am auzit nici un sunet. Pe tarm, un grup de calugari ii privea cu teama si, mai apoi, cu teroare. I-am vazut mai apoi pe vikingi repezindu-se spre calugari, masacrandu-i si indreptandu-se mai apoi spre abatie. Nu pot sa spun daca au trecut cateva minute sau ore pana ce i-am vazut intorcandu-se, incarcati cu prada si manand vitele calugarilor. Cerul s-a luminat atunci in rosu si abatia a cazut prada flacarilor. Vikingii s-au urcat in barci si au pornit pe mare. Apoi, plaja si-a recapatat linistea ei obisnuita”.
In aceeasi seara, John MacMillan a desenat din memorie emblemele colorate ce apareau pe vele, pentru a nu uita nici un detaliu, si a notat ceea ce isi amintea despre culori. Mai tarziu, specialistii de la British Museum au confirmat ca acele embleme datau de la sfarsitul secolului al X-lea. Or, in anul 986, un grup de vikingi pradalnici a debarcat pe plaja din Iona, i-au masacrat pe calugari, iar mai apoi au dat foc manastirii. In timp ce a avut acea viziune, John MacMillan nu stia despre acel fapt istoric si, la fel, nici alti martori care, de-a lungul anilor, au vazut desfasurandu-se aceeasi drama. Mai recent, unii au crezut ca este vorba despre realizarea unui film, atat de puternic a fost dramatismul celor vazute.
Glasuri de barbati intonand imnuri religioase au fost auzite si-n Romania, in preajma celebrei grote de la Sinca, in apropiere de Fagaras, de catre un grup de profesori universitari din Brasov .
Se pare ca spatiul in care traim este saturat de imagini si sunete invizibile, pe care unii le pot capta, in conditii inexplicabile. Dar nu putem incheia relatarea despre aceste experiente, fara a aminti de “emisiunile trecutului”, de radio sau de televiziune. Astfel, in septembrie 1953, timp de trei zile, telespectatorii britanici au putut sa capteze pe ecranul televizoarelor sigla televiziunii K.L.E.E. din Huston, Texas, care isi incetase activitatea inca din 1950. BBC-ul a facut o ancheta asupra a ceea ce a crezut, la inceput, ca este o mistificare. Dar, in final, specialistii au declarat ca acea “gluma”, daca ar fi fost vorba despre asa ceva, l-ar fi costat pe autor minimum o suta de mii de dolari, iar acesta ar fi trebuit sa aiba niste cunostinte cu mult peste tehnica de atunci. La randul lor, autoritatile americane au respins in mod oficial ipoteza unei farse. Totusi, aceste emisiuni captate de mii de oameni au fost destul de repede uitate, si nimeni nu a mai incercat sa inteleaga cum s-a putut produce un astfel de fenomen.
Niciun comentariu: