Moartea nu crede în genii

Era 7 iunie 1926. Barcelona. Un batrânel de saptezeci si trei de ani pasea dus pe gânduri pe strada Gran Via de les Corts Catalanes. Era îmbracat foarte modest, ai fi zis ca este un cersetor care a dormit cu hainele pe el si care merge de dimineata spre o biserica unde poate gasi ceva de mâncare. De fapt, chiar se îndrepta spre biserica Sant Felip, pentru confesiune si rugaciune. La o intersectie, visatorul „om al strazii” este lovit de un tramvai. Ramâne la pamânt mai multe minute, nimeni nu voia sa aiba de-a face cu un astfel de personaj. În cele din urma, un politist îl duce la spital, unde moare dupa doua zile de chin. Pare de necrezut, dar asa a murit giganticul artist care a fost Antoni Gaudí.

Un geniu al arhitecturii moderne, care a umilit unghiurile drepte si ascutite cu arabescurile si decoratiunile sale senzationale, un om devotat credintei si oamenilor nevoiasi, un spaniol catalonez care a cucerit lumea cu edificiile sale de vis din Barcelona a disparut dintre cei vii ca un personaj de o simplitate dezarmanta. Fusese un tânar cu aparenta de viking, blond cu ochi albastri, întotdeauna îmbracat cochet, care a ajuns sa se refugieze în creatie si munca înrobitoare pentru marea sa capodopera, catedrala Sagrada Familia (Familia Sfânta). Era un singuratic, un om trist, hartuit de boala (reumatism si tuberculoza), dar mai ales un om ranit. A iubit o singura femeie în viata, pe când avea treizeci si doi de ani. Ea se numea Josefa Moreu si i-a respins iubirea.

  

Din acel an, 1884, Gaudí avea sa devina un ascet (a fost propus pentru beatificare) si sa-si consume nefericirea prin studiu si creatie necontenite, alcatuindu-si o echipa de arhitecti si specialisti în materiale de constructie cu care a realizat edificii uluitoare, trecând de la stilul neogotic la cel modernist. A iubit natura ca pe un dar de la Dumnezeu si s-a inspirat din structurile ei, în special din geometria trunchiului de copac. Coloanele, colonadele, boltile si parabolele tâsnind parca din eter, laolalta cu statuile din piatra, elementele de fier forjat si tâmplarie, decoratiunile din ceramica (mozaicata sau simpla), sticla în culori vii, toate sunt rodul unei imaginatii debordante. Fantezia si meticulozitatea acestui arhitect genial, poreclit si „Arhitectul lui Dumnezeu” gratie apetentei pentru lacasuri de cult, au sedus lumea înca din timpul vietii, fiind onorat în mai multe rânduri si în Franta. În 1910, la Grand Palais din Paris i-a fost dedicat un întreg salon, unde Gaudí a expus pictura si machete arhitectonice. În acelasi an se îmbolnaveste grav si îsi dicteaza testamentul unui notar. Pe patul de suferinta, spune el, i-a venit ideea fatadei Sagradei Familia (cea dedicata Patimilor).
  
Din acel deceniu de cosmar (mor mai multe rude si prieteni, inclusiv marele sau sponsor, Eusebi Güell), Gaudí s-a aplecat total asupra constructiei minunatei catedrale (începute în 1882). În planul sau original, catedrala avea optsprezece turnuri ascutite, dedicate celor doisprezece apostoli, celor patru evanghelisti, Fecioarei Maria si lui Iisus Christos (170 de metri, surmontat de o cruce). În acest mod, „Basilica i Temple Expiatori de la Sagrada Familia” este cea mai înalta biserica din lume. Înca se lucreaza la magnificul edificiu. Când a murit Gaudí, nu era finalizat decât un sfert din constructie. „Clientii mei nu se grabesc”, obisnuia sa glumeasca marele artist. Desi neterminata, catedrala ofera servicii religioase si datorita instalarii unei orgi, în 2010. La consacrarea ei de catre papa Benedict XVI au participat peste cincizeci de mii de persoane.

PAUL IOAN

http://www.revistamagazin.ro/content/view/8867/7/