Uimitoarea poveste a unui negot macabru

Comertul a reprezentat o modalitate eficienta si sigura de a face bani, inca din cele mai vechi timpuri. Cu cat marfurile erau mai rare si deci mai cautate, cu atat cei ce le traficau se imbogateau mai rapid. Desigur, cele mai ravnite bunuri erau cele de lux, pentru care clasele inalte de odinioara cheltuiau fara ezitare averi intregi. Alaturi de comertul cu lucruri absolut necesare in gospodarie, fie ele obiecte de folosinta indelungata, bijuterii, mirodenii sau tesaturi fine, a inflorit insa, in acele vremuri, si un altfel de negot. Un negot macabru, chiar daca era practicat in numele stiintei, si care ii facea pe oameni sa se infioare...

Cum s-au imbogatit Hare si Burke

    In urma cu trei secole, problema „rapitorilor de cadavre” a inceput, pentru prima oara, sa ingrijoreze autoritatile din tarile Europei Occidentale, unde pana atunci asemenea cazuri fusesera sporadice. Dar, odata cu dezvoltarea medicinei si a anatomiei, cererea de cadavre pentru disectie devenea tot mai acuta. Chiar si William Harvey, omul care a inteles, pe la 1600, pentru prima data cum este sangele pompat in inima, a fost nevoit, din lipsa de „material de studiu”, sa disece corpurile neinsufletite ale tatalui si surorii sale! In acele zile, ideea de a fi disecat dupa moarte era departe de a fi considerata, asa cum se intampla in zilele noastre, un gest nobil, in beneficiul stiintei si al progresului. Oamenii credeau ca nu vor mai putea intra in Rai daca trupurile le erau „pangarite” astfel dupa moarte. In fata industriei tot mai infloritoare a furtului de cadavre, familiile faceau tot posibilul spre a-si proteja mortii de la oribila deshumare si dezcarnare: fie ii ingropau in sicrie de fier, incuiate cu multe lacate, fie ii depuneau in asa-numite „seifuri pentru morti”. O metoda macabra, dar eficienta, spun cronicile contemporane, era fixarea gatului raposatului cu un belciug de fier, de scandurile cosciugului! Dar nici macar aceste masuri de precautie nu erau suficiente pentru a salva trupul de disectie. Si nu doar mortii, ci nici viii nu puteau sta linistiti.
  

 In 1823, doi irlandezi, William Hare si William Burke, au comis nu mai putin de 17 crime, cu unicul scop de a vinde cadavrele pe piata neagra. Grozaviile au fost descoperite atunci cand un student de la Medicina a recunoscut, intr-unul dintre cadavre, un vecin disparut de acasa in circumstante neelucidate. Publicul britanic a fost oripilat. Cei doi asasini au fost adusi in fata judecatii, dar numai Burke a fost condamnat, fiind executat prin spanzurare. Ca o ironie a sortii, trupul lui a sfarsit tot pe masa de disectie a medicinistilor... Dar publicul, indignat, voia mai mult. Cum omul facuse bani din traficul cu carne umana, tot de bani trebuia sa aiba parte: pielea lui a fost tabacita si transformata in doua pungi de bani, care pot fi vazute intr-un muzeu din Scotia, alaturi de scheletul si masca mortuara ale lui Burke. Abia in anul 1832 s-a dat in Anglia „Legea Anatomiei”, prin care se permitea ca trupul anonimilor, precum si cele donate de rudele in viata sa poata fi utilizate in scop medical, de catre specialisti si studenti.

Ingeniozitate diabolica

    Inainte ca descoperirea electricitatii sa ofere metode de refrigerare, pentru conservarea cadavrelor, acestea se descompuneau rapid si deveneau astfel improprii studiilor anatomice. Nu-i de mirare, asadar, de ce oameni de stiinta cu o reputatie fara cusur, apelau, pe ascuns, la serviciile „resurectionistilor de cadavre”, cum erau ei numiti. Pedepsele de care se faceau vinovati profanatorii de cadavre nu erau insa aspre si, de obicei, daca erau prinsi in flagrant delict, se alegeau cu o amenda sau cu cateva luni de inchisoare. Merita riscul, daca tinem cont de faptul ca majoritatea savantilor, fiind oameni avuti, plateau bani grei pentru a avea „material de studiu”. In plus, autoritatile tindeau sa ignore aceasta afacere lugubra, pe care multi o considerau un rau necesar, caci ajuta la dezvoltarea medicinei.
  

 Iscusinta cu care actionau hotii de cadavre merita amintita: pentru a scoate trupurile abia ingropate, ei introduceau in pamantul reavan tepuse lungi de lemn si sondau locul, pana dadeau de capatul sicriului. Sapau o groapa circulara, cat sa incapa in ea un om, spargeau, cu un tarnacop, cosciugul, apoi legau cu o franghie cadavrul de subsuori si il trageau in sus. Bineinteles, erau atenti sa nu fure bijuteriile sau lucrurile pretioase gasite asupra trupului neinsufletit, deoarece acest lucru le-ar fi putut aduce o pedeapsa mult mai aspra. In cazurile cand deasupra mormintelor se puneau  lespezi imense de piatra, hotii aveau o alta abordare: sapau un tunel lateral pana la mormant, scoteau sicriul prin tunel, spargeau sicriul si scoteau cadavrul, apoi ingropau la loc resturile de lemn iar rudele raposatului nu banuiau nici macar o clipa ca acesta nu se mai afla sub placa de piatra!

Cand adeptii lui Hipocrat jura stramb

    Fenomenul nu s-a restrans insa la Europa. El a existat si in Statele Unite, aici indivizii din bransa activand in grupuri mici; ei pandeau zilnic cimitirele si observau cand avea loc o inmormantare. Retelele de „resurectionisti” erau foarte bine organizate. Se stie ca din ele faceau parte si femei angajate sa joace rolul rudelor indoliate, care pretindeau cadavrele celor ce decedau in azilele de saraci si batrani. Femeile aveau norma intreaga, pentru ca jucau si rol de bocitoare, la inmormantarea acestora; dupa care, la caderea serii, intrau in rol omologii lor masculini, care isi recuperau „rubedenia”, jertfind-o pe altarul stiintei, desigur, contra unor dolari cumsecade...
  

 Se ajunsese chiar pana intr-acolo incat servitorii unor batrani bogati si fara rude ii contactau pe jefuitorii de cadavre; dupa ce se stabilea pretul de vanzare, o echipa de hoti se prezenta la casa respectabililor proprietari – uneori cand acestia inca nu-si dadusera ultima suflare – si asteptau sa le fie predat „coletul”, cum il numeau ei. Servitorii incasau banii, umpleau sicriul cu caramizi sau alte greutati, il bateau apoi in cuie si chemau dricul, sa le transporte „iubitul stapan raposat” pe ultimul drum...
  

 Desigur, nu intotdeauna medicii care colaborau cu acesti indivizi dubiosi si lipsiti de orice frica fata de legile divine si omenesti, se aflau la adapost. Medicul american Charles Knowlton (1800-1850) a ajuns dupa gratii pentru „disectii ilegale”, in 1824, la doar cateva luni dupa ce terminase, cu cele mai mari onoruri, facultatea de medicina din Darmouth. Primul, pe continentul american, care a avut indrazneala sa vorbeasca despre disectie, ca procedeu stiintific pentru o mai buna cunoastere a anatomiei umane, a fost dr. William Shippen, intemeietorul Departamentului de Medicina de la Universitatea Pennsylvania. In 1762, el a dat chiar un anunt intr-o gazeta locala, prin care sustinea ca ofera prelegeri despre „arta disectiei, anatomie si modul cum se fac injectiile”.
  

 Se pare ca-si gasise gresit si locul si momentul: comunitatea puritana a viitorului stat american a fost atat de indignata de prelegerile sale „pagane” incat doctorul s-a trezit asediat in propria casa de catre enoriasii unei biserici locale, ce pretindeau ca acesta le furase mortii din cimitir! Doctorul a negat, pretinzand ca nu foloseste decat trupurile „sinucigasilor si celor executati” si in cele din urma s-a descoperit ca vinovati erau membrii unei bande de „resurectionisti”, care, spre a nu li se da de urma, isi vindeau marfa altor universitati!

GABRIEL TUDOR

http://www.revistamagazin.ro/content/view/8710/8/