» » » » » Austerlitz: bătălia celor doi Împărați



Cea mai importantă bătălie din istoria războaielor napoleoniene a avut loc în data de 2 decembrie 1805. Este vorba de bătălia de la Austerlitz, cunoscută și drept Bătălia celor 3 Împărați. Ea poate fi însă analizată și dintr-o altă perspectivă, ca o confruntare personală dintre cei doi bărbați care se luptau pentru controlul Europei.
La doar șase săptămâni de la faimoasa bătălie de la Trafalgar, 150.000 de soldați se confruntau pe terenul de luptă din apropierea orașului Austerlitz, în estul Cehiei de azi. După înfrângerea suferită în fața lui Nelson, Napoleon își ia revanșa în fața dușmanilor săi și îi zdrobește pe ruși și austrieci.
Coincidență istorică sau nu, bătălia de la Austerlitz are loc în ziua aniversării încoronării lui Napoleon ca Împărat al Franței, și este considerată de specialiști, aproape în unanimitate, capodopera sa militară. Însă evenimentele din 2 decembrie 1805 sunt strâns legate și de alt bărbat, care – spre deosebire de Bonaparte – și-a petrecut restul vieții încercând să se distanțeze de această bătălie.
Bătălia de la Austerlitz este cunoscută și drept „Bătălia celor trei împărați” datorită celor trei șefi de stat implicați: împăratul Franței, al Austriei și al Rusiei, toți trei prezenți pe câmpul de luptă. În esență însă, împăratul Austriei iese din ecuație, iar bătălia se poartă mai mult între Napoleon și Țarul Alexandru I al Rusiei. Soldații lui Alexandru formau 5/6 din armata aliată, iar bătălia în sine și evenimentele care au precedat-o nu pot fi înțelese fără a analiza atitudinea și deciziile tânărului monarh rus.

Alexandru I, eclipsat de Napoleon, visează să-i ia locul
La momentul respectiv, Alexandru I avea aproape 28 de ani; era, așadar, cu opt ani mai tânăr decât rivalul său. Ca și Bonaparte, el ajunsese la putere la o vârstă fragedă, în urma unei lovituri de stat. În cazul său, este vorba de asasinarea (în martie 1801) a țarului Pavel I, ca urmare a unui complot sponsorizat de britanici.
Personalitatea Țarului era cel puțin la fel de complexă ca cea a omului care avea să-l umilească la Austerlitz în iarna anului 1805. Nu degeaba lui Alexandru I i se spune deseori „țarul enigmatic”. La exterior, Alexandru dorea să treacă drept liberal progresiv, dar la cea mai mică analiză a vieții și domniei sale ajungem să fim de acord cu Lenin, care spunea că țarului doar îi placea să se joace de-a liberalismul. Căci, în fond, Alexandru a rămas credincios și apărător al unei ierarhii socio-politice stricte, și a fost un monarh de tip ancien régimeale cărei atitudini iluministe erau o formă fără fond. O altă contradicție importantă în personalitatea tânărului țar era binomul modestie prefăcută – aroganță lăuntrică. În ciuda imaginii de umilitate creștină pe care și-o construiește, Alexandru era convins în sinea sa că este un om destinat să joace un rol important în istorie. După o scurtă și eșuată tentativă de reformă domestică, el s-a reorientat către afacerile externe pentru a căuta aici domeniul în care avea să atingă măreția. Consecințele aveau să se facă simțite la nivelul întregului continent.
În Marea Britanie, a Treia Coaliție, alianța dintre Anglia, Autria, Rusia, Napoli și Suedia care luptă împotriva Franței în 1805 (învinsă la Austerlitz), este considerată un construct britanic, rezultat la eforturilor depuse de guvernul Pitt. În realitate, arhitectul-șef al acestei coaliții a fost Țarul Alexandru I. Diplomația britanică a jucat, cu siguranță, un rol important, dar asta mai degrabă în relațiile cu membrii secundari ai alianței anti-franceze, precum Suedia sau Neapole. Motivele Rusiei (sau, mai bine spus, ale lui Alexandru) de a se opune Franței Napoleoniene nu se datorau implicării lui Pitt, iar Rusia fusese cea care-i convisese pe austrieci, al treilea mare aliat, să se alăture luptei.
Adevărata geneză a celei de-a Treia Coaliții stă în personalitatea Țarului. În primii săi ani de domnie, Alexandru dezvoltă o gelozie și antipatie puternică față de Napoleon. Aceste sentimente se trag, parțial, dintr-o invidie față de realizările reformatoare ale lui Napoleon ca Prim Consul, un succes pe care Alexandru a încercat să-l imite. Antipatia Țarului față de Napoleon s-a agravat când Napoleon a fost aclamat drept erou al progresiștilor europeni, un titlu pe care Alexandru și l-ar fi dorit pentru sine. Să nu uităm nici de elementul ideologic care hrănește rivalitatea dintre cei doi. Execuția Ducelui d’Enghien pentru un presupus complot de asasinare a lui Napoleon și, ulterior, autoproclamarea lui Napoleon ca Împărat l-au făcut pe Țar (și nu numai) să creadă că regimul napoleonian înjosea „sanctitatea” regalității, o noțiune fundamentală pentru legitimitatea și supraviețutirea ierarhiilor europene.

Doi împărați se luptă pentru supremația pe continent
Însă cel mai important element care explică rivalitatea dintre Alexandru I și Napoleon este scena internațională. Țarul dorea să joace un rol important în politica internațională, însă Napoleon îi „fură” această poziție. Din această perspectivă, reorganizarea Germaniei în 1803 (prin care peste 150 de entități statale din spațiul german sunt încorporate în state mai mari precum Prusia, Austria și Bavaria) a fost o experiență dureroasă pentru Alexandru, căci Bonaparte, și nu el, jucase rolul-cheie în acest proces care afecta întreaga Europă. Pe lângă această invidie față de influența și statutul lui Napoleon, putem vorbi și de gelozie și îngrijorare față de creșterea puterii franceze. Piemontul este anexat Franței în toamna anului 1802; posesiunile lui George III din nordul Germaniei și porturile Regatului de Neapole au fost ocupate în 1803, iar în vara lui 1805 Napoleon se proclamă rege al Italiei. Niciunul din aceste evenimente nu amenință propriu-zis interesele rusești, dar Alexandru și consilierii săi se temeau că nu va trece mult timp până când Napoleon se va apropia amenințător și de Rusia. Teama lor principală era că Franța se va extinde pe seama Imperiului otoman aflat în declin, pe care liderii ruși îl considerau ca fiind în sfera lor de influență.
Acest amestec de invidie față de Bonaparte și teamă față de puterea crescândă a Franței l-a făcut pe Țar să se considere potențialul „salvator” al Europei față de „amenințarea” franceză, o imagine care îi hrănea atât ego-ul, cât și pseudo-liberalismul. Cu siguranță, asta făcea din Alexandru și principalul rival al lui Napoleon și potențialul succesor al acestuia în calitatatea de cel mai important om de stat al continentului. Astfel, o confruntare dintre Alexandru I și Napoleon pentru poziția dominantă în Europa a devenit inevitabilă.

A Treia Coaliție antinapoleoniană
Încă din decembrie 1803, Țarul începe să caute aliați care să i se alăture într-o nouă coaliție anti-franceză. Până în noiembrie 1804, el îi câștigă de partea sa pe guvernanții de la Berlin și Viena, care acceptă să încheie alianțe militare defensive. Alexandru își dorea însă mai mult: el nu voia doar să oprească avansul napoleonian, ci să-l inverseze – să-l răstoarne pe Împăratul Franței și să-i ia locul. Britanicii erau de acord cu primele două țeluri ale alianței, astfel că în aprilie 1805, după câteva luni de negocieri inițaite de ruși, este semnat tratatul anglo-rus prin care cele două state se angajau să-i forțeze pe francezi să renunțe la cuceririle recente.
Acesta era însă doar începutul, căci pentru a construi o coaliție în stare să oprească cu adevărat ascensiunea lui Napoleon, britanicii și rușii știau că mai au nevoie de cel puțin una dintre marile puteri germane. Dintre acestea, Austria era cea mai importantă, astfel că atenția lor se îndreaptă către Viena. Anexarea Genovei de către Napoleon și proclamarea sa ca rege al Italiei a întârit tabăra anti-franceză din Austria, dispusă acum să transforme alianța defensivă cu Rusia într-un pact tripartit ofensiv. Însă din cauza înfrâgerilor suferite în fața Franței în ultimii ani (în 1797 și 1801), mulți austrieci se temeau să lupte iar împotriva Franței. Marea Britanie le-a oferit bani Habsburgilor pentru finanțarea eforturilor de război, însă guvernul austriac s-a hotărât în cele din urmă în favoarea coaliției datorită unor promisiuni și amenințări din partea lui Alexandru. Țarul a promis că se va asigura că aliații vor dispune de o armată de cel puțin 600.000 de oameni pentru a-i distruge pe francezi; mai mult decât atât, l-a asigurat pe Împăratul Francisc că îi va convinge pe prusaci să se alăture alianței. În plus, Alexandru i-a amenințat pe austrieci că dacă ezită în continuare, îi va lăsa la mila lui Napoleon. Cu siguranță că Țarul nu vorbea serios, căci nu ar fi fost dispus să lase întreaga Europă centrală pe mâinile lui Bonaparte, dar Habsburgii n-au fost dispuși să aștepte să vadă dacă Alexandru I mințise sau nu. În august 1805, Austria se alătură celei de-a Treia Coaliții și începe pregătirile pentru război.
Până la sfârșitul lui noiembrie, așadar la trei luni după începutul Războiului celei de-a Treia Coaliții, atât Napoleon, cât și Alexandru aveau motive și de bucurie, și de îngrijorare. În august, Napoleon renunță la planul pentru invazia Marii Britanii pentru a se concentra asupra războiului continental, iar prima fază a campaniei a mers în favoarea sa. Printr-o operațiune pe scară largă desfășurată fără cusur, armata franceză a ajuns de la Marea Mânecii în sudul Germaniei mai repede decât și-ar fi imaginat oricine. Astfel, armata austriacă a fost înconjurată și distrusă la Ulm. După această victorie, Napoleon și armata sa s-au îndreptat către cele două armate rusești aflate în apropiere, care se deplasau spre est pentru a se alătura forțelor austriece. La acel moment, datorită greșelilor unor subordonați, Napoleon n-a reușit să-i prindă pe ruși. Cu toate acestea, forțele franceze au dat Coaliției o grea lovitură prin cucerirea capitalei austriece (12 noeimbrie).
Din acel moment, lucrurile încep să se îmbunătățească pentru aliați. Forțele rusești care scăpaseră de Napoleon și o mică grupare de soldați austrieci se alătură celei de-a doua armate ruse din apropiere de Olmütz, aflat la câteva sute de kilometri nord-est de Viena. Această forță de 90.000 de oameni era numeric superioară armatei de 70.000 de soldați de care dispunea Napoleon în reegiune. În plus, aliații se așteptau ca Prusia să se alăture în orice moment războiului. Din nou, diplomația rusească a jucat rolul decisiv: încă din 1802, Alexandru se împrietenise cu regele și regina Prusiei, iar în toamna lui 1805 a obținut din partea acestora dreptul de a traversa teritoriile prusace. În cele din urmă, regele Prusiei a acceptat Tratatul de la Postdam, prin care se angaja să se alăture coaliției.

Confruntarea decisivă
Însă la sfârșitul lui noiembrie, prusacii nu începuseră încă lupta împotriva lui Napoleon, iar evenimentele i-au făcut să rămână în continuare precauți. Deși lui Napoleon i se acordă, în general, un rol aproape absolut în controlarea evenimentelor din această perioadă, trebuie spus că el a beneficiat enorm de pe urma atitudinii și deciziilor principalului său rival, Alexandru. Țarul, împreună cu ceilalți comandanți adunați la Olmütz, avea o decizie importantă de luat. Armata lor era prea mare pentru a putea fi aprovizionată pe termen lung în acea poziție, așa că aveau două opțiuni: fie avansau împotriva armatei napoleoniene (inferioare numeric) din apropiere de Brünn, fie se retrăgeau spre est și așteptau intervenția prusacă și sosirea noii armate austriece care se retrăgea din nordul Italiei. Comandanții s-au împărțit în două tabere aproape egale: austriecii, inclusiv Împăratul Francisc, preferau să fie precauți; rușii nu erau tocmai deciși, dar generalul Kutuzov, comandantul suprem, prefera să se retragă. Astfel, poziția de decizie i-a revenit, în cele din urmă, Țarului. Primind o educație militară de la o vârstă fragedă, Alexandru se considera un strateg competent; în plus, el dorea să se confrunte odată cu rivalul său pe câmpul de luptă și se temea că, dacă prelungea momentul confruntării, ar fi fost perceput drept laș și ar fi trebuit să împartă cu alții, mai târziu, gloria de a-l fi învins pe Napoleon. Astfel, Țarul propune ca forța aliată să avanseze.
Evoluția bătăliei
Decizia a fost tocmai pe placul lui Napoleon. Și el dorea bătălia, sperând că o victorie franceză va amâna intervenția Prusiei și, eventual, va pune capăt campaniei. De aceea, el a făcut tot posibilul pentru a-i încuraja pe inamicii săi să-l confrunte. A făcut în așa fel încât forțele sale de la Brünn să pară mai slabe decât erau; s-a prefăcut în fața unui trimis rus că se teme de o confruntare, și a ordonat avangardei să simuleze o retragere în panică în momentul avansului austro-rus. Planul a mers perfect, iar în seara zilei de 1 decembrie, când armatele rivale se aflau la doar 2-3 km distanță una de cealaltă, Alexandru era convins că în ziua următoare va fi martorul distrugerii lui Napoleon și că acesta va fi momentul propriei sale ascensiuni.
Însă lupta nu a mers așa cum sperase Țarul. Nu armata franceză a fost cea distrusă, ci cea aliată, nu Alexandru a ieșit din bătălie triumfător, ci Napoleon, iar parte din vina pentru acest rezultat revine Țarului. Deși nu Alexandru a fost cel care a gândit planul bătăliei, el l-a sprijinit pe arhitectul său, generalul austriac Weyrother, chiar în fața obiecțiilor venite din partea lui Kutuzov. Planul gândit de Weyrother a fost exact ceea ce Napoleon se aștepta – și spera! – ca inamicii săi să facă. Astfel, bătălia s-a desfășurat exact după planul francezilor, și asta datorită lui Alexandru. Când a văzut că, după primele ore de la atac, forțele aliate avansaseră mai puțin decât speraseră, Țarul a decis să trimită mai mulți soldați de pe frontul central pentru a întâri atacul de pe flancul sudic. Asta i-a permis lui Bonaparte să atace liniile centrale ale inamicului, reușind astfel să străpungă linia austro-rusă. La acel moment, un atac coordonat le-ar fi permis aliaților să evite un dezastru. În schimb, comandamentul general al Coaliției s-a dezintegrat și, în curând, soldații austrieci și ruși au fost practic înconjurați.
Rezultatul bătăliei a fost clar: victorie decisivă a lui Napoleon. La 2000 de soldați francezi uciși, 7000 răniți și 500 capturați, armata lui Napoleon ucisese sau rănise 15.000 de soldați ai Coaliției și capturase alți 12.000.
În seara bătăliei, Napoleon a petrecut mult timp pe câmpul de luptă ajutând la căutarea soldaților răniți și asigurându-se că aceștia primeau tratament. Alexandru, în schimb, a fost găsit de unul din ofițerii săi la mulți kilometri depărtare de Austerlitz, suspinând la umbra unui copac. El suferea nu din cauza pierderilor teribile suferite de armata sa, ci din cauza distrugerii visului său de a-l învinge pe Napoleon.

Țarul își ia revanșa
După cum era de așteptat, bătălia de la Austerlitz a distrus cea de-a Treia Coaliție. În doar câteva săptămâni, austriecii încheiaseră deja pacea, iar forțele rusești se retrăseseră. În următoarele luni, Napoleon și-a instalat doi frați pe tronul Neapolelui și al Olandei, și a desființat Imperiul Romano-German condus de Austria, pe care-l înlocuiește, parțial, cu o Confederație a Rinului aflată sub control francez. În tot acest timp, Alexandru se recupera de pe urma traumei psihologice suferite. Din fericire pentru el, poziția sa de monarh îl salvase de la criticile privind rezultatul războiului, căci consilierii săi fuseseră cei acuzați. În sinea sa, Țarul era totuși conștient că era responsabil pentru dezastrul de la Austerlitz, care a rămas, pentru restul vieții sale, un punct extrem de sensibil în biografia sa.
Marea victorie a lui Napoleon n-a pus însă capăt relației care s-a dovedit a fi crucială pentru istoria modernă a Europei. În cele din urmă, Alexandru avea să-și ia revanșa și să-și îndeplinească visul de a-l înlocui pe Napoleon în calitate de cel mai important om al continentului. Înaintea de asta însă, Țarul a fost din nou umilit de forțele franceze în 1806-1807 și și-a petrecut apoi următorii cinci ani ca aliat al lui Napoleon. A supraviețuit, apoi, traumei de a-și vedea țara invadată de armata lui Napoleon pentru ca, în fine, soldații săi să ajungă de la Moscova la Paris pentru a contribui la distrugerea definitivă a lui Napoleon.  
Astfel, un deceniu mai târziu, triumful lui Napoleon și umilința suferită de Alexandru I la Austerlitz erau doar o amintire îndepărtată. Rusia înlocuise Franța ca cea mai mare putere militară a continentului, iar Țarul îi luase locul lui Napoleon.

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply