» » » » Magia, printre preocupările favorite ale anticilor


Magia era practicatã pe scarã largã in lumea anticã, realitate susținutã de dovezi arheologice şi textuale abundente. Ceea ce este fascinant atunci când le examinãm este dihotomia dintre practicantii de facto şi stereotipurile literare: în vreme ce documentația şi arheologia o indicã drept ocupație masculinã, reprezentãrile literare se îndreaptã cãtre transformarea femeilor în stãpânele magiei. De la vrãjitoarea lui Homer, Circe, care este experta în transformarea celorlalți – metamorfoza oamenilor lui Odysseu în porci – la extravaganta Medea sau cotoroanțele lui Horațiu, magia din literatura anticã le este atribuitã femeilor. 

Discrepanța este rezultatul parțial al logicii imaginarului proiectat asupra femeii. Femeia apare drept o creaturã înşelãtoare, duplicitarã, care recurge la mijloace neortodoxe pentru a se descurca, ea fiind sexul slab. În schimb bãrbatul era depozitarul valorilor publice şi private, al tradițiilor, reprezentantul intelectualitãții şi moralitãții. Cu toate acestea, pentru a practica magia aveai nevoie de o relativã educație pentru a putea citi şi înțelege vrãjile scrise pe diverse papirusuri, ceea ce sugereazã o practicã masculinã.
Pe lângã gradul scãzut de alfabetizare în rândul femeilor, acestea nu beneficiau de o mobilitate ridicatã, lucru necesar pentru a ajunge la clienți şi a depozita vrãjile în locuri special, pentru cã tãblițele ce conțineau blesteme erau de obicei lãsate în cimitire, pe lângã fântâni sau la rãscruci.
Femeile din straturile neprivilegiate ale societãții, curtezanele sau vãduvele (care nu mai aveau cum sã-şi dezamãgeascã familiile) erau cel mai probabil candidatele adecvate pentru o astfel de ocupație. Cu toate acestea avem puține dovezi în afara surselor literare care sã ne sugereze ca fie şi aceste femei activau ca vrãjitoare. Aşadar, doar dacã dãm crezare absolutã textelor am putea vorbi despre un fenomen caracteristic lumii feminine, dacã nu, rãmâne doar literaturã şi atât.
În vreme ce practicanții reali nu erau nici pe departe la fel de fascinanți ca Medea sau Circe, activitãțile aveau totuşi farmecul lor…Una dintre cele mai comune forme de magie din Grecia şi Roma era tãblița pe care se scria/lega un bluestem. În lumea anticã aceste tãblițe purtau denumirea dekatadesmoi în greacã şi defixiones în latinã. Explicația etimologicã a termenului de katadesmoiajutã la lãmurirea conexiunii dintre tableta cu blestem şi vraja care leagã: un katadesmos era o fâşie metalicã pe care scria o formula magicã îndreptatã împotriva unui individ. Cuvântul derivã din vrebul katadein, care înseamnã a lega.
În mod similar, în latinã defixio vine de la verbuldefigere, tot a lega. Şi într-adevãr, inscripția era menitã sã încãtuşeze obiectul vrãjii. Sensul psihologic este destul de clar: subiectul sau vrãjitorul ținteşte imobilizarea şi controlul obiectul într-o formã sau alta: emoționalã (vraja eroticã) sau chiar legalã (vraja judicialã).
 Materialul cel mai întrebuințat pentru tãblițe era pumbul, deşi s-au descoperit astfel de blesteme şi pe ostraca, scoici sau papyri. Preferința pentru plumb se datora costului relative scãzut şi disponibilitãții sale: în Grecia îl avem ca produs secundar al mineritului de argint, iar la Roma se putea procura de la conductele de apã. În plus, cu plumbul se lucra uşor: se turna plumb topit într-o formã, dupã care se rula, ciocãnea sau zgâria pentru a obține o foițã subțire pe care se înscria blestemul. Numãrul literelor care încã se mai observã pe foițe atestã importanța materialului.
Plumbul mai era şi rece, greu, comun, ceea ce facilita pãtrunderea blestemului în lumea de dincolo. Greutatea şi paloarea sa sugereazã şi moartea, nu de puține ori invocatã în descântece. Acest tip de invocare trebuie privit însã cu circumspecție, mai degrabã scopul este cel al imobilizãrii, dupã cum transpare de pildã dintr-o tãblitã athenianã: “aşa cum aceste litere sunt reci, fie ca şi numele lui Alkidamos sã devinã rece”. Sensul simbolic nu trebuie neglijat.   
Tãblița este adesea înțepatã cu un cui, ceea c ear dori sã întãreascã ideea de legare: magie simpateticã – aşa cum plumbul este bãtut în cuie, aşa sã fie şi voința obiectului, deci vrãjitorul stabilea o legãturã magicã între cele douã obiecte, plumb şi blestemat.
În afara tãblițelor cu blesteme, anticii mai practicau magia folosindu-se şi de pãpuşi. Acestea posedau anumite caracteristici care le apropiau de plumbul care lega: figurinele erau fãcute tot din plumb, sau din cearã şi argilã; unele member erau rãsucite indicând neputința pãpuşii; acele/cuiele se foloseau şi ele în acelaşi sens de imobilizare; numele victimei se trecea pe pãpuşã, depozitatã într-un mormânt sau la rãscruce. Câteodatã obiectele erau ținute în cutii care semãnau cu coşciugele, pentru a “prinde” şi mai bine victima. 
Folosirea acestor forme de magie pare într-un fel ultima variantã la care se apela într-un moment de disperare, mai ales de cãtre cei nãpãstuiți din punct de vedere economic, social sau emoțional. Inscripțiile de pe artefacte indicã întrebuintarea în vederea rãzbunãrii, succesului (mai ales în cazurile penale), câstigãrii curselor de cai sau a vreunei iubiri. 
O altã metodã de aplicare a magiei populare presupunea portul de amulete. Acestea nu numai cã se purtau la gât, dar se mai ataşau şi de clãdiri sau ornau grãdinile. Potrivit lui R.E. Guilley, “inițial amuletele erau obiecte natural ale cãror formã şi culoare atrãgeau atenția. Proprietãțile magice ale unor astfel de obiecte erau considerate inerente. Pe mãsura avansului civilizației, amuletele devin tot mai diverse. Sunt prelucrate în forme de animale, inele, sigilii, plãcuțe, descântate şi împuternicite cu varii formulãri magice”.
Georg Luck explicã originea cuvântului amuletã prin derivare de la amolitum, sugerând ideea de a preîntâmpina un pericol: “Orice credincios inițiat într-ale magiei, indiferent de orientarea religioasã, putea purta amulete comportând o mixture de simbolistici babiloniene, egiptene, greceşti sau cabalistice”. Luând în considerare uzul frecvent de tãblițe care leagã prin blestem şi pãpuşi fermecate, nu este deloc surprinzãtor cã şi amuletele se bucurau de o aşa popularitate, servind ca scut protector. 
Dpuã dintre cele mai uzitate imagini sunt ochii şi simbolurile falice, indiferent despre ce culturã vorbim. Dupã cum ne lãmureşte Guilley, ochii protejeazã împotriva spiritelor rele şi se gãsesc pe ziduri, morminte, bijuterii sau ustensile. Ideea din spatele folosirii ochiului este cã spiritul, demonul sau rãufãcãtorul în general îşi va zãri proproia reflecție în ochi şi se va speria de sine. Simbolul falic, foarte popular în Peninsula Italicã conform descoperirilor de la Pompeii, este o metodã de amenintare agresivã – falusul având rol de armã şi izgonind tot ce vine în apropierea sa.
De pildã, placa lipitã de un zid înfãțişând un falus însoțit de cuvintele “hic habitat felicitas” (aici se aflã norocul), descoperitã lângã o brutãrie în Pompeii şi datând din secolul I p.Hr., poate fi un talisman aducãtor de noroc (penisul fiind şi simbolul feritilitãții), deşi ar putea la fel de bines sã joace şi un rol mai agresiv pentru cã în cultura romanã reprezintã şi puterea, violența, brutalitatea. 
Retete pentru producția de amulete sunt adunate înPapyri Graecae Magica, o lucrare bogatã în detalii care conține numeroase vrãji, imnuri şi ritualuri. Textele dateazã majoritatea din secolele II a.Hr. pânã în V p.Hr. Unul dintre cei care colecționau astfel de material era un domn din Theba, despre care putem bãnui cã le întrebuinta în propriul interes.
La moartea sa colecția se pare cã a fost îngropatã cu el în mormânt, posibil pentru a-I furniza ajutor în cãlãtoria spre lumea de dincolo. În afara sugestiilor pentru amulet, mai întâlnim în colecție şi instrucțiuni pentru fabricarea de tãblițe blestemate, poțiuni sau pãpuşi. Nivelul de exprimare variazã, deci cu siguranțã cã au fost mai mulți autori din epoci diferite. 
Pãstrarea papirilor magici este surprinzãtoare datã fiind atitudinea generalã fațã de aceste practici mai neortodoxe (deşi nu erau strãine de mulți cetãteni). Magia era o realitate ce ținea de underground, ceea ce justifica arderile de papiri precum cea ordonatã de Augustus în 13 a.Hr., dupã cum ne spune Suetonius. Era creştinã contribuie considerabil la înfierarea ocultismului, cãrțile fiind adesea arse împreunã cu magicienii.arheologia a scos la ivealã mii de artefacte care confirmã larga rãspândire a fenomenului magic, fenomen care nu îi ocoleşte nici pe creştinii care mai jonglau şi ei cu practici pãgâne…
Referinţe:
Drury, N., Magic and Witchcraft: From Shamanism to the Technopagans, Londra 2003.
Guilley, R.E., The Encyclopedia of Magic and Alchemy, Infobase Publishing, 2006.
Luck, G.,  Arcana Mundi – Magic and the Occult in the Greek and Roman Worlds, Baltimore, 1985.


Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply