În literatura de specialitate ce include sfera spionajului, românul Mihai Caraman are un loc de cinste, fiind considerat, nu de către puţini, unul dintre marii maeştri ai acestei arte. Demon pentru Occident, erou pentru Est în perioada Războiului Rece, acţiunea intreprinsă de Mihai Caraman şi reţeaua sa, este totodată criticată de către alţi analişti, aceştia considerând-o ca fiind ”sprijinita” şi realizată tocmai cu ajutorul celor ce ar fi trebuit a fi victime, ceea ce bineînţeles i-ar ştirbi din măreţie şi glandoare. Pentru a ne forma totuşi propria opinie este necesar să cunoaştem şirul evenimentelor.
Născut în noiembrie 1928, într-o comună din judeţul Galaţi, terminând la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, urmând apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova , Mihai Caraman va fi trimis ca delegat al Ambasadei României la Paris, chiar de către Mihai Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire, şeful Direcţiei a I a de Informaţii Externe a Securităţii . Va ajunge în Franţa în 1958, la 30 de ani, alături de soţia sa Maria Caraman, în vârstă de 21 de ani, ocupând funcţia de Secretar I pe probleme economice, ambasador în acea perioadă fiind Constantin Nicuţã. Avansat în funcţie, devenit consilier, Caraman se bucură de o imensă influenţa la Bucureşti. Drept dovadă, Victor Dumitru, ambasadorul României la Paris din 1968, este rechemat în ţară la presiunile acestuia, întrucât se pare nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice neactionând totodată eficient în repatrierea emigranţilor români. În ceea ce îl priveşte pe Victor Dumitru, acesta va obţine trei ani mai târziu, în 1971, permisiunea de a vizita Parisul, acolo unde va reuşi să fugă, cerând şi primind azil politic. Despre capacităţile excepţionale de care Caraman dădea dovadă stă faptul ca în 1968 a fost chemat în ţară pentru a asigura securitatea preşedintelui Charles de Gaulle, aflat în vizită la Bucureşti. Cum istoria e plină de umor, spionul trebuia de această dată să fie ocrotitorul victimei sale. Portretul ideologic al lui Mihai Caraman este schiţat de către Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii unei celebre cărţi, tradusă şi în limba română, în care se descrie această acţiune de spionaj. Astfel, Caraman este descris ca un adevărat marxist, credinţă ce se datorazã se pare unor traume psihologice avute în perioada copilăriei, atunci când Mişcarea Legionară era în apogeul violenţelor socio-politice exercitate, ceea ce l-a făcut să creadă în comunism.
Acţiune şi Strategie
Trimis în 1958 ca diplomat, provenit din Est într-o ţară occidentală, în plin Război Rece, Caraman ajunge totuşi în Paris într-un moment propice, atenţiile fiind îndreptate asupra situaţiei socio-econmice pe care Franţa o traversa şi mai ales asupra problemelor legate de războiul din Algeria. Obiectivele sale, două la număr, erau însă bine stabilite. Astfel, in primul rand acesta viza controlarea cercurilor de emigranţi ostili Bucureştiului, şi încercarea de a-i repatria pe cei mai importanţi dintre aceştia, în special savanţii. În acest caz, printre cele mai importante reușite se număra cea a lui Henri Coandă. Cel de al doilea obiectiv viza spionajul pentru Moscova, prin obţinerea a cât mai multor informaţii de interes geostrategic ale N.A.T.O. Trebuie spus că în acest sens, Securitatea colabora direct cu KGB-ul, ambele beneficiind de rapoartele trimise de reţeaua Caraman, toate documentele fiind trimise la Bucureşti (unde se copiau) iar mai apoi către Moscova, în timp ce ordinele către Caraman, ajungeau de la Moscova via Bucureşti. Această colaborare, slăbea şi mai mult atenţia D.S.T.-ului (Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului) €- contraspionajul francez, care vedea ca principali inamici ţări precum Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Cehia, mai puţin însă România, sora latină mai mică, şi ţara din blocul răsăritean mai puţin independentă de Moscova.
Caraman a reuşit să creeze în perioada 1958-1969 o adevărată reţea, bazată pe coruperea şi folosirea unor înalţi funcţionari, penetrând structuri precum N.A.T.O., Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, ajungând până la ambasada acestui stat de la Washington. Studiind profilele pshio-sociale ale celor ce vor deveni informatori, manipulându-i mai apoi, Caraman şi subalternii săi vor realiza o adevărată reţea, a cărei desfăşurare este demnă de un mare film, nelipsind scene de amor, filaj sau şantaj. În acest sens, este normal să amintim şi ceilalţi membri cunoscuti ai reţelei, spioni români, aflaţi sub acoperire diplomatică la Paris: Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris).
Primul agent racolat de către Mihai Caraman va fi Robert Van de Wielhe, pe care îl va întâlni 1960 cu ocazia unui dineu oficial. Conexiunile lui Van de Wielhe în zona politicului, şi personalitatea acestuia îl vor face să devină interesant pentru Caraman, care după mai multe întrevederi între cei doi, va înştiinţa: “Şef Antenă Paris către Direcţia Generală.-Reperare eventual obiectiv SI. Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat”. Alte trimiteri îl catalogau pe Van de Wielhe ca fiind leneş, lipsit de patriotism, cu tendinţe nevrotice, coeficient de inteligenţă ridicat, provenit dintr-o familie bogată, cu o copilărie dificilă, adolescenţă agitată, foarte sensibil la bani. În desele întâlniri dintre cei doi, Caraman aducea în discuţie apropierea şi conlucrarea Estului cu Vestul şi rolul pe care Franţa al putea să îl aibă, iar o eventuală colaborare cu România în acest sens nu ar reprezenta niciodată o trădare, ţinând mai ales cont că Bucureştiul nu era în cele mai bune relaţii cu Moscova. În cele din urma, o altă trimitere a lui Caraman, redată de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, anunţa: “Şef Antenă Paris către Direactia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O. Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”.
Rolul lui Van de Wielhe va fi uriaş în realizarea celei mai mari lovituri de spionaj din istoria N.A.T.O., furnizând 60 de dosare, dintre care 16 ultrasecrete (cosmice) printre care informaţii privind logistica N.A.T.O. pentru pace şi război, bugetele militare ale Aliaţilor, sau sistemul de alarmă N.A.T.O. Importanţa acestuia este dovedită de către propunerile lui Caraman care îi oferă un sejur pe litoralul românesc sau posibilitatea de a deveni angajat oficial al Securităţii, beneficiind de un salariu lunar de 10 000 de franci. Aceste propuneri sunt refuzate, iar Van de Wielhe îşi va da demisia în 1961, fie pentru a scăpa de presiunile lui Caraman, fie la sfatul acestuia pentru a nu atrage atenţia şi a recruta alţi agenţi pe baza cunoştinţelor sale, variantă mult mai viabilă se pare, ajutându-l pe Caraman să îşi lărgească reţeaua, prin racolarea lui Francis Roussilhe, Sylvie X, Pierre X şi a turcului Emre.
O poveste interesantă, dar şi un eşec în acelaşi timp este dată de încercarea de racolare a Doamnei B., aceasta fiind-ui propusă lui Caraman, tot de către Van de Wielhe. Ştiind că femeia doreşte să vândă un tablou, Caraman îi va face câteva vizite scurte, o va studia, se va apropia de ea, cumpărând în final obiectul de artă, moment în care o va şi seduce. La un timp relativ scurt, în care Caraman nu mai dă nici un semn de viaţă, Van de Wielhe o contactează pe Doamnă B. transmiţându-i acesteia că ar putea câştiga foarte mulţi bani dacă ar a ”ajuta” România. Se pare că de data aceasta Caraman s-a înşelat în conturarea profilului psihologic al acestei femei, întrucât imediat v-a contacta D.S.T.-ul, fapt ce a dus la filarea lui Van de Wielhe între decembrie 1962 şi ianuarie 1963 şi arestarea acestuia pentru trei zile, fiind eliberat în final pentru lipsă de probe. Un lucru este interesant totuşi: Caraman a ştiut încă de la bun început de întrevederea D.S.T.-ului cu Doamna B (căci a urmarit-o tot timpul) a ştiut mai mult ca sigur că şi el se află în vizorul autorităţilor franceze, şi totuşi acceptă să se întâlnească cu Van de Wielhe la doar 16 zile dupa ce acesta iese din arest. Aflaţi într-o cafenea publică, Van de Wielhe începe a-i povesti lui Caraman cele întâmplate, însă aici românul ştiind că sunt ascultaţi îşi joacă rolul excepţional: se face că nu înţelege absolute nimic şi se ridică de la masă. Van de Wielhe este arestat la ieşirea din cafenea, acuzat de încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal ce făceau referire la divulgarea de informaţii. Va fi închis o lună, apoi judecat primind o condamnare de 1 an cu suspendare. Atenţia presei şi mai ales a serviciilor va fi iară distrasă de la aceste evenimente, concentrându-se asupra unui atentat ce tocmai avusese loc împotrivă lui de Gaulle. După 6 luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe vor ieşi se pare din vizorul D.S.T.-ului.
Francis Roussilhe, coleg cu Van de Wielhe la N.A.T.O. a ocupat mai multe funcţii în cadrul acestei instituţii, fiind chiar avansat pentru ajutorul oferit în deconspirarea unui jurnalist italian ce spiona pentru cehi. Intrat în contact cu Caraman, acesta este manipulat de către român, chiar şi sub pretextul conform căruia România ar fi foarte intersata dacă ar putea avea acces la documente secrete, pentru a cunoaşte interesul Vestului în situaţia în care ţara noastră s-ar desprinde total de sovietici. Aici trebuie să facem o paranteză şi să stabilim faptul că toţi agenţii manipulaţi de Caraman s-au pretat de fapt banilor şi avantajelor materiale obtiunute, mai puţin datorită unor ideologii sau viziuni politice, sau într-un singur caz, au cedat datorită pasiunii şi a iubirii. În 1962 când Francis Roussilhe ocupă deja funcţia de documentarist livrează primul dosar privind modalităţi de conservare a alimentelor. Aparent fără importanţă, documentul era mai mult un gest faţă de prietenul sau român, ce de fapt îl testa şi analiza. Va continua să ofere de-a lungul timpului informaţii din ce în ce mai importante, în schimbul a frumoase sume de bani chiar şi după anul 1967, moment în care sediul N.A.T.O. se mută de la Paris la Bruxelles. Printre documente se aflau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei. Spionajul lui Roussilhe va continuă şi la Bruxelles, chiar sub aceeaşi formă, aducând microfilme ale documentelor ce ar fi trebuit arse. Postura sa, îi dădea posibilitatea de a le păstra şi pasa mai departe. Însă totdeaua acţiunea avea loc pe teritoriul francez. Roussilhe trecea microfilmele în cadrul controalelor vamale ascunse într-o batistă din buzunar, fapt ce nu îi era deloc greu, ţinând cont mai ales de funcţia deţinută.
O altă sursă importantă era funcţionarul turc Imre, ce a sustras fotografiind numeroase dosare importante din cadrul N.A.T.O., cooperând odată cu mutarea sa în Belgia prin intermediul lui Mihail Tincu, care bineînţeles lucra la Ambasada României din Bruxelles. Pierre X, un alt pion important pe această tablă de şah, funcţionar al Ministerului de Externe francez, expus dorinţei de avansare socială, este abordat în 1964 de către Constantin Mirea şi exploatat din 1965. Întâlnirea sa cu Mirea avea loc în restaurante, cei doi aşezându-se lângă mese apropiate. Pierre aşeza valiza lângă mese, Mirea o ridica, se ducea la baie, fotografia documentele, apoi aşeza servieta la loc.
Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, intră în joc în 1964, atunci când Mihail Simula o abordează în timpul unui cocktail organizat de U.N.E.S.C.O. Îndrăgostită de acesta, va începe din 1965 să ofere informaţii privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor şi statului francez, până în 1967 când nu va mai reprezenta o sursă interesantă, moment în care Simula dispare. Nedorind să înţeleagă că a fost trădată, începe să facă presiuni asupra Ambasadei române pentru a afla ce s-a întâmplat cu “iubitul” ei. În acel moment Sylvie reprezenta o reală ameninţare, însă alegerea lui Caraman nu este de a o elimina (aşa cum probabil alţii ar fi procedat) ci de a o controla, prin intermediul lui Mihail Georgescu.
Povestea lui Pierre Rocherou este o adevărată telenovelă. Intrat în vizorul lui Caraman încă de când era elev la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963, acesta va reprezenta o adevărată mînă de aur. Detaşat de către Ministerul de Externe francez la Washington, Rocherou va primi nume de cod Jean, în dosarul deschis de Caraman. Înainte cu o săptămâna ca francezul să ajungă în capitala Statelor Unite, Securitatea îl trimite pe Victor Dorobanţu ca ataşat al Ambasadei române, tocmai cu scopul de a-l avea în vedere pe Rocherou. În această privinţă, agentul român scria: “Jean subiect foarte receptiv dar plin de sine. Îşi închipuie că poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre ”. Într-o altă notă remarca: “Jean are probleme financiare, pare foarte sensibil la cadouri mărunte”
Cu alte cuvinte, Rocherou reprezenta profilul ideal. Studierea sa a durat până în 1965, perioadă în care românul i-a împrumutat numeroase sume de bani. Adevărata dramă începe când francezul se îndrăgosteşte de o mulatră, deoarece un posibil mariaj i-ar fi încheiat cariera diplomatică. Dumitru se dovedeşte a fi un adevărat prieten atunci când oferă o importantă sumă de bani pentru ca femeia să poată face un avort în Bucureşti. Nu a durat mult până a început exploatarea de informaţii privind misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O. Se pare însă că Rocherou nu se simţea foarte confortabil, decizând ca în 1967 să păstreze cel de al doilea copil, şi şã demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Surprinzător pentru el, diplomatul român se bucură în momentul când acesta a fost rechemat în Franţa. Hărţuirea sa va continua, mai alesdatoritã faptului că i-a fost repartizat un post onorabil în cadrul Băncii Mondiale, însă se pare că Rocherou nu s-a simţit deloc confortabil, refuzând apoi posturi mult mai importante, precum cel de membru al Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.
O.C.D.E. a fost penetrat prin intermediul lui Klaus Edelman, membru al delegaţiei austriece. Această acţiune de care s-a ocupat în special Iacobescu, s-a realizat prin intermediul unui şantaj realizat ca urmare a unor fotografii compromiţătoare, făcute se pare într-o seară în care victima era beată. Exploatarea lui Edelman a durat 56 de luni, perioadă în care acesta a livrat peste 155 de dosare, în schimbul unei sume relative modice, aproximativ 15. 000 de franci. Poliţia Franceză nu a scăpat nici ea atenţiei reţelei. Întrucât reprezenta un interes ridicat, mai ales asupra rolului social pe care îl joacă, această instituţie a fost penetrată prin coruperea lui Gėrard Gautheriu, ce a furnizat mai multe informaţii, între 1967-1969, privind organizarea poliţiei pariziene, fapt ce a sporit totodată eficacitatea reţelei.
Cele mai puţine detalii privind manipualarea şi exploatarea informaţiilor le avem în cazul colonelului Charles de la Salle, care s-a sinucis după ce a fost deconspirat. Ştim totuşi că acesta a oferit informaţii privind aviaţia N.A.T.O şi cea franceză, dar şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză.
Căderea reţelei Caraman se datorează trădării Căpitanului Iacobescu, care cere în 1969 azil politic Ambasadei Marii Britanii de la Paris, în schimbul confesiunii sale. Oficial se pare că Iacobescu se temea că deconspirarea va avea loc oricum, ca urmare a arestării deja în acel moment a lui Imre, a trădării unui important agent K.G.B. şi mai ales ca urmare a filajului intens al D.S.T.-ului asupra ambasadei române. Totuşi, chiar dacă ar fi fost deconspiraţi, Iacobescu ca şi ceilalţi ar fi beneficiat de imunitate diplomatică, neputând fi arestaţi, ci doar trimişi în România, lucru care s-a şi întâmplat cu restul reţelei.
În ceea ce priveşte agentul K.G.B., este vorba despre Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel a cărei funcţie era de organizare a unei divizii K.G.B în Europa. Şi el ca şi Caraman, trebuia să creeze o structură care să penetreze sistemul informaţional al Occidentului. Runge primeşte azil politic împreună cu soţia sa Valentine şi fiul Andreiev în vârstă de numai 8 ani, iar printre informaţiile oferite în timpul interogatoriului, rusul a mărturisit că există o cârtiţa în interiorul N.A.T.O., controlată din Franţa, ce are drept scop oferirea de informaţii financiare privind Alianţa. În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea microfilme unui diplomata român, Mihai Tincu. Aceste fapte, şi mărturisirile lui Iacobescu au făcut ca reţeaua să cadă apoi ca un joc de domino.
Van de Wielhe va fi condamnat la 8 ani de închisoare, Roussilhe va primi o condamnare de 20 de ani, iar Rocherou va fi condamnat la 3 ani cu suspendare. Imre şi Edelman vor cere să fie judecăţi în ţările natale, în timp ce Pierre X, paradoxal, nu va primi nici o pedeapsă.
În ceea ce îl priveşte pe Mihai Caraman acesta a fost avansat în diferite posturi în Securitate, în perioada 1973 a€“ 1979, fiind trecut apoi în rezervă, mai ales ca urmare a trădării lui Pacepa şi a creşterii sentimentelor antimoscovite ale lui Ceauşescu. Pentru meritele sale, Caraman a fost decorat cu grad de Căpitan de către K.G.B. , fiind mai apoi numit în 1990 adjunct al Ministerului Apărării naţionale, iar mai apoi, tot în 1990, pe 9 aprilie, primul director al S.I.E. Şi-a dat demisia, la scurt timp tocmai ca urmare a dezaprobului N.A.T.O., România manifestându-şi interesul de a deveni membru al Alianţei.
Reflexii
Succesul acestei acţiuni de spionaj a durat până în 1969, moment în care francezii îşi alegeau al 19-lea preşedinte, punându-l în fruntea statului pe Georges Pompidou. Nu putem face această analiză dacă nu luăm în calcul situaţia politică din Franţa acelor vremuri. Înaintea lui Pompidou, statul era condus de către Charles de Gaulle, important om politic în a cărui viziune Franţa trebuia să îşi reconstruiască locul în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind necesară astfel ieşirea acesteia de sub tutele Statelor Unite şi implicit a Alianţei Nord Atlantice. Pentru de Gaulle U.R.S.S. nu mai reprezenta o ameninţare, iar o alianţă politico-economică, între Franţa şi Germania, acceptată şi de către ruşi ar fi dus ţara acolo unde crede el, ar trebui să fie. Ba mai mult, în 1967 Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte ce face referire la “Afacerea Topaz”, bazată se pare pe relatările unui ofiţer dezertor din serviciile secrete franceze, Philippe Thyraud de Vosjoli. Conform acestuia, U.R.S.S.-ul deţinea în Franţa lui de Gaulle, ca şi în alte state, un număr mare de de agenţi de influenţă situaţi la nivel înalt. Chiar în cercul restrâns al lui de Gaulle, se pare ce se află un astfel de personaj. Un lucru este cert însă, relaţia Franţei cu Alianţa Nord Atlantică se înrăutăţeşte, Franţa se desprinzându-se de organizaţia militară a N.A.T.O. căpătând un statut aparte. Aceste relaţii tensionate vor duce la mutarea sediului general la Bruxelles.
În condiţiile date este foarte posibil ca reţeaua română să fi fost, dacă nu sprijinită, măcar nu încurcată de către D.S.T.-ul francez. Se pot ridica semne de întrebare cum după arestarea lui Van de Wielhe din 1963, Caraman şi subalternii săi s-ar fi putut mişca aşa de lejer ? Dacă această situaţie plauzibilă este una reală, este foarte posibil ca reţeaua să fi fost supusă aşa numitei acţiuni ”deception”, chiar de către liderii N.A.T.O. sau S.U.A., care ar fi putut demasca din timp reţeaua, dar lăsând astfel să curgă informaţii pentru a intoxica adversarul, sau pentru a-i demonstra rolul defensiv al Alianţei.
Articole.org
Niciun comentariu: