1979, William Moore & Charles Berlitz, The Philadelphia Experiment: Project Invisibility Un coleg ne-a adus prin 1980 o copie xerox – a fost un şoc. Un sistem superperformant de camuflaj în plin război (anii 1940), când minele magnetice germane făceau ravagii în rândurile flotei aliate. O soluţie care să facă navele nedetectabile pentru aceste mine şi în general pentru sistemele radar şi sonar era degaussificarea (diminuarea/eliminarea unui câmp magnetic). O alta pornea de la cel mai spectaculos proiect al momentului – UFT, Unificarea Electromagnetismului cu Gravitaţia a lui Einstein: cu ajutorul unor câmpuri electromagnetice foarte puternice (fapt ce începea să devină plauzibil mai ales în urma rezultatelor spectaculoase ale lui Tesla), s-ar fi putut „îndoi” lumina în care era văzută nava şi chiar spaţiu-timpul din jurul navei, făcând-o astfel pe aceasta, în ambele cazuri, invizibilă.
1996, Marina Americană, Oficiul de Cercetări Navale, Informaţii: Experimentul Philadelphia
US Navy a primit numeroase întrebări legate de rolul jucat de ONR – oficiul său de cercetare în PE. Într-un răspuns din 8 septembrie 1996, Departamentul Marinei din Arlington îşi recunoaşte interesul şi menţionează o carte a lui Morris K. Jessup (1955 – The Case for UFO’s), trimisă în 1956 de un anonim. Convocat la ONR, Jessup îl identifică pe acesta drept Carlos Allende, care îi spusese şi lui că fusese martor (de la bordul navei comerciale „SS Andrew Furuseth”) la ceea ce avea să primească numele de „Experimentul Philadelphia”. Aşa se vorbeşte prima oară despre dispariţia navei Eldridge din rada portului Philadelphia, apariţia ei la Norfolk, Virginia (aprox. 500 km) şi reapariţia la Philadelphia. Tot aici se avansează ideea că „baza ştiinţifică” a Experimentului a fost UFT şi se vorbeşte despre efecte cumplite asupra echipajului…
US Navy a primit numeroase întrebări legate de rolul jucat de ONR – oficiul său de cercetare în PE. Într-un răspuns din 8 septembrie 1996, Departamentul Marinei din Arlington îşi recunoaşte interesul şi menţionează o carte a lui Morris K. Jessup (1955 – The Case for UFO’s), trimisă în 1956 de un anonim. Convocat la ONR, Jessup îl identifică pe acesta drept Carlos Allende, care îi spusese şi lui că fusese martor (de la bordul navei comerciale „SS Andrew Furuseth”) la ceea ce avea să primească numele de „Experimentul Philadelphia”. Aşa se vorbeşte prima oară despre dispariţia navei Eldridge din rada portului Philadelphia, apariţia ei la Norfolk, Virginia (aprox. 500 km) şi reapariţia la Philadelphia. Tot aici se avansează ideea că „baza ştiinţifică” a Experimentului a fost UFT şi se vorbeşte despre efecte cumplite asupra echipajului…
Încheierea documentului ONR („Information Sheet: Philadelphia Experiment”) este însă fermă: „ONR nu a realizat niciodată vreun fel de cercetări privind invizibilitatea, nici în 1943, nici la o altă dată. Ţinând seama de nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice, cercetătorii ONR nu cred că un astfel de experiment ar fi posibil, în afară de SF.”
Să presupunem deci că totul este inventat, o simplă fantezie. S-ar putea însă face un asemenea experiment? Şi ce ar însemna el?
Să presupunem deci că totul este inventat, o simplă fantezie. S-ar putea însă face un asemenea experiment? Şi ce ar însemna el?
Ce a însemnat de fapt Experimentul?
US Navy admite că „s-a lucrat” asupra navei Eldridge, dar că activităţile s-au limitat la înfăşurarea de cabluri în jurul carenei pentru anularea câmpurilor magnetice ale navei, făcând-o astfel „invizibilă” minelor magnetice inamice. Există însă speculaţii că se testau şi alte tehnici, ca de exemplu echiparea navei cu un generator de înaltă frecvenţă care să încălzească aerul înconjurător în aşa măsură, încât să creeze un miraj, o ceaţă verzuie care să „ascundă” nava de ochii observatorilor. Evident, un asemenea generator poate fi invocat şi ca sursă a manifestărilor anormale, fizice şi mintale, ale echipajului, mai ales ţinându-se seama de proximitatea generatorului.
US Navy admite că „s-a lucrat” asupra navei Eldridge, dar că activităţile s-au limitat la înfăşurarea de cabluri în jurul carenei pentru anularea câmpurilor magnetice ale navei, făcând-o astfel „invizibilă” minelor magnetice inamice. Există însă speculaţii că se testau şi alte tehnici, ca de exemplu echiparea navei cu un generator de înaltă frecvenţă care să încălzească aerul înconjurător în aşa măsură, încât să creeze un miraj, o ceaţă verzuie care să „ascundă” nava de ochii observatorilor. Evident, un asemenea generator poate fi invocat şi ca sursă a manifestărilor anormale, fizice şi mintale, ale echipajului, mai ales ţinându-se seama de proximitatea generatorului.
Proiectul se spune că ar fi fost o continuare a studiilor începute în anii 1930 la Universitatea din Chicago (?) şi apoi mutate (?) la Institutul de Studii Avansate de la Princeton (1936), sub conducerea lui Nikola Tesla (deşi nu există nici o dovadă că Tesla ar fi fost asociat în vreun fel cu această echipă!). Căruia i s-ar fi oferit orice pentru a testa rezultatele. Tesla a cerut o navă de război şi i s-a dat una fără echipaj (1940). A făcut-o să dispară şi să reapară folosind două bobine foarte puternice (75 kVA). A fost programat un nou test dar, conştient de pericolul prezenţei umane la bord în timp ce bobinele funcţionau, Tesla a cerut timp suplimentar. I s-a refuzat şi atunci a sabotat testul, iar apoi a demisionat şi a părăsit proiectul (1942).
Dar ce s-a întâmplat cu Eldridge, nava din „poveştile” care durează, iată, de peste 60 de ani? Pentru că toate acestea nu pot explica dispariţia/reapariţia lui Eldridge (inclusiv prezenţa „intermediară” la Norfolk), indiferent care este intervalul de timp despre care vorbim – minute, ore, o zi întreagă… Şi nici anomaliile extreme ale marinarilor, inclusiv „încorporarea” lor în carena navei şi chiar dispariţia lor definitivă. Relatări care, evident, nu pot fi verificate vorbesc despre două teste. Unul în care nava nu a mai fost văzută dar a rămas vizibilă amprenta sa pe apă şi celălalt în care dispariţia a fost efectivă. În ambele cazuri s-au observat perturbări severe, fizice şi mai ales mentale, ale oamenilor.
În primul test (22 iulie 1943, 09.00), s-au pornit generatoarele, câmpul a început să crească la bord şi o ceaţă verzuie a început să înconjoare nava, făcând-o invizibilă. (Culoarea se datorează probabil fenomenului de bioluminescenţă – emisia de pulsuri scurte de lumină în urma imploziei bulelor de lichid excitate cu sunete). Apoi ceaţa a dispărut şi Eldridge odată cu ea. Invizibilitate totală! După 15 minute, s-a ordonat oprirea generatoarelor. Ceaţa a reapărut puţin câte puţin şi, odată cu ea, şi nava. Cu manifestările deja menţionate ale echipajului.
În primul test (22 iulie 1943, 09.00), s-au pornit generatoarele, câmpul a început să crească la bord şi o ceaţă verzuie a început să înconjoare nava, făcând-o invizibilă. (Culoarea se datorează probabil fenomenului de bioluminescenţă – emisia de pulsuri scurte de lumină în urma imploziei bulelor de lichid excitate cu sunete). Apoi ceaţa a dispărut şi Eldridge odată cu ea. Invizibilitate totală! După 15 minute, s-a ordonat oprirea generatoarelor. Ceaţa a reapărut puţin câte puţin şi, odată cu ea, şi nava. Cu manifestările deja menţionate ale echipajului.
La cel de-al doilea test (august sau octombrie 1943), adică adevăratul PE, oficialii prezenţi au fost încântaţi, dar coşmarul de abia începea. Expresia folosită este că întreaga navă a fost „defazată faţă restul universului”. Marinarii au descoperit că pot trece prin pereţi solizi şi, mai mult, atunci când curentul a fost oprit, s-au trezit încastraţi în structurile solide. Efectul a continuat şi după debarcare, aşa că unii au dispărut pur şi simplu, chiar şi din faţa prietenilor sau a familiei. Ceea ce a determinat autorităţile să stopeze cercetările privind invizibilitatea optică şi radar. Echipajul Eldridge este dat ca având 181 de membri. Dintre ei, doar 21 ar fi supravieţuit, iar atunci când s-a luat decizia opririi experimentului toţi au fost internaţi în aziluri (făcând astfel imposibilă acceptarea unor eventuale declaraţii în faţa vreunui tribunal).
Încă o observaţie în pregătirea capitolelor următoare: interesant, atunci când se lansa scenariul PE – 1955/56 şi chiar 1979 – nu se putea vorbi în revistele mari sau mici de fizică despre fenomenele şi tehnicile tratate cu lux de amănunte în literatura PE. Multiversul, universurile paralele, călătoria în timp, găurile negre chiar erau încă subiecte tabu (1979 este anul primului film care le aduce pe ecran). Cum au ajuns atunci asemenea idei până şi în cărţi care nu aveau nici o legătură cu realitatea? De unde ar fi ştiut autorii de ele? Vă invit la câteva comentarii şi posibile explicaţii. Dar nu înainte de a ne opri la un scurt capitol care îşi are importanţa lui:
DRUMUL SPRE 1943
De fiecare dată când se vorbeşte despre PE, se face referire la Einstein şi la UFT, publicată într-o primă versiune (retrasă apoi ca incompletă) într-o revistă totuşi minoră – PAW, Buletinul Academiei Prusace de Ştiinţe. Mai interesant însă decât de aflat cum a ajuns ideea în atenţia US Navy este cum a ajuns Einstein să-şi pună o asemenea problemă.
De fiecare dată când se vorbeşte despre PE, se face referire la Einstein şi la UFT, publicată într-o primă versiune (retrasă apoi ca incompletă) într-o revistă totuşi minoră – PAW, Buletinul Academiei Prusace de Ştiinţe. Mai interesant însă decât de aflat cum a ajuns ideea în atenţia US Navy este cum a ajuns Einstein să-şi pună o asemenea problemă.
Până în anii 1920, erau cunoscute doar două forţe (fundamentale) al naturii: EM şi gravitaţia. Einstein reuşise să le ofere un cadru teoretic formidabil – cele două teorii ale relativităţii: cea specială (1905) şi cea generală (1915). Cu o observaţie fundamentală: câmpul gravitaţional este „întreţesut” în geometria lumii noastre fizice, geometria riemanniană. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu CEM (acesta nu este „geometrizat” precum cel gravitaţional). Şi atunci, nu este normal să ne gândim: dacă geometria lui Riemann nu ajunge, de ce n-am inventa o alta (nouă?) care să o facă şi să pună cele două forţe pe acelaşi nivel fundamental? O premieră? O să vă ofer răspunsul lui Abraham Pais, colaborator şi apropiat al lui Einstein, preluat din una dintre cele mai frumoase cărţi despre fizică din câte s-au scris („Subtle is the Lord”, 1982): „După ce a unificat experimental electricitatea şi magnetismul, nu a încercat Michael Faraday să observe dacă gravitaţia ar putea induce curenţi electrici, lăsând să cadă bucăţi de metal din înălţimea sălii de conferinţe de la Royal Institution pe o pernă aşezată pe podea? N-a scris el Iar când nu s-a văzut nici un efect al experimentului, nu a scris el ? Gânduri şi viziuni ca acestea l-au condus pe Einstein la programul unei teorii unificate a câmpului. Scopul nu era nici să încorporeze aici lucrurile neexplicate, nici să rezolve vreun paradox. Era pur şi simplu o căutare a armoniei.”
Interesant, nu peste mult timp – următorii 10 ani – fizica a devenit conştientă că mai există încă două forţe fundamentale. Forţa tare şi cea slabă urmau să-şi facă intrarea în scenă în curând. Pe Einstein nu l-au interesat. A ratat, a greşit, dar a continuat. Până la sfârşitul vieţii. Un vis neîmplinit, însă căutarea continuă şi astăzi. Pe ambele fronturi deschise de Einstein: unificarea gravitaţiei cu celelalte forţe şi o a doua unificare, de o semnificaţie copleşitoare – cea a Mecanicii Cuantice cu Teoria Relativităţii, a lumii subatomice cu cea de la nivelul Cosmosului. Şi când el ar fi împlinit 100 de ani, s-a acordat Nobelul pentru prima nouă unificare – EM cu forţa slabă. Dar gravitaţia a rămas încă deoparte.
Dar să ne întoarcem. Drumul spre 1943 intră pe ultima linie dreaptă în 1935, când Einstein, (Boris) Podolski şi (Nathan) Rosen publică faimosul articol care a intrat în istorie ca Paradoxul EPR – astăzi devenit baza teleportării cuantice şi a calculatorului cuantic; apoi revine o dată la Kaluza-Klein şi astfel la (singura pe atunci) discuţie despre ceea ce azi numim „dimensiunile adiţionale” ale Universului. Preocupat în continuare de UFT, Einstein semnează la 31 mai 1943 un contract de consultanţă pe trei ani cu Research and Development Division of the U.S. Navy Bureau of Ordnance, section Ammunition and Explosive, subsection „High Explosives and Propellants”. $25/zi – în banii de astăzi $333,75, adică $10.012,5/lună! Suficiente motive pentru speculaţiile implicării lui în Experimentul Philadelphia…
TREI COMENTARII
1. POZIŢIA ONR
Nu are cum să aibă o altfel de poziţie – în fond este vorba despre o cercetare „strict secretă de importanţă deosebită”. Mai interesant este de citi printre rânduri:
- ideea că speculaţiile privind PE au fost probabil generate de „cercetări de rutină desfăşurate în timpul WWII pe şantierul naval de la Philadelphia” (subl. mea) şi că
- „originea relatărilor dubioase este bazată pe experimentele de degaussificare care au ca efect să facă nava nedetectabilă sau ‘invizibilă’ minelor magnetice”
- În fine, că toate poveştile despre „levitaţie, teleportare şi efecte asupra membrilor echipajului” ar putea fi atribuite experimentelor efectuate ulterior pe un alt distrugător, USS Timmerman, privind efectele unui mic generator de înaltă frecvenţă (400 Hz) care, accidental probabil, a produs un puls de 1 KHz. Efectul – descărcări coronale (focul Sf. Elmo!!!) şi alte efecte specifice, DAR „nici un membru al echipajului nu a avut de suferit în acest experiment”.
Nu are cum să aibă o altfel de poziţie – în fond este vorba despre o cercetare „strict secretă de importanţă deosebită”. Mai interesant este de citi printre rânduri:
- ideea că speculaţiile privind PE au fost probabil generate de „cercetări de rutină desfăşurate în timpul WWII pe şantierul naval de la Philadelphia” (subl. mea) şi că
- „originea relatărilor dubioase este bazată pe experimentele de degaussificare care au ca efect să facă nava nedetectabilă sau ‘invizibilă’ minelor magnetice”
- În fine, că toate poveştile despre „levitaţie, teleportare şi efecte asupra membrilor echipajului” ar putea fi atribuite experimentelor efectuate ulterior pe un alt distrugător, USS Timmerman, privind efectele unui mic generator de înaltă frecvenţă (400 Hz) care, accidental probabil, a produs un puls de 1 KHz. Efectul – descărcări coronale (focul Sf. Elmo!!!) şi alte efecte specifice, DAR „nici un membru al echipajului nu a avut de suferit în acest experiment”.
2. METAMATERIALELE
Pare un subiect de ultimă oră şi de super-high-tech. Aşa şi este, doar că originea ideii e mult mai veche – WWII şi primii ani de după: materiale care pot fi manipulate tehnologic pentru a interacţiona la frecvenţe radio, microunde şi, recent, optice! Rezultatul e o „mantie a invizibilităţii”, ascunderea unor obiecte (deocamdată la scară nano). Căutaţi de exemplu „Nanotechnology Mirage Effect – YouTube” şi veţi vedea un interesant film de 26 (2011!)! Cum se poate face? Exploatând posibilitatea de a fabrica materiale cu un indice de refracţie neagtiv, ceea ce înseamnă modificarea „înapoi” a luminii, de exemplu făcând ca mediul traversat să devină invizibil. Aplicaţiile, desigur, sunt încă la scară nano, dar în ritmul actual al evoluţiei tehnologice nu va trece mult timp până la pasul pe scara macroscopică. Iar una dintre cele mai aşteptate aplicaţii este seismologia, cu posibilitatea de „deviere” în acest fel a undelor seismice… Şi pregătirea unui nou PE!
Pare un subiect de ultimă oră şi de super-high-tech. Aşa şi este, doar că originea ideii e mult mai veche – WWII şi primii ani de după: materiale care pot fi manipulate tehnologic pentru a interacţiona la frecvenţe radio, microunde şi, recent, optice! Rezultatul e o „mantie a invizibilităţii”, ascunderea unor obiecte (deocamdată la scară nano). Căutaţi de exemplu „Nanotechnology Mirage Effect – YouTube” şi veţi vedea un interesant film de 26 (2011!)! Cum se poate face? Exploatând posibilitatea de a fabrica materiale cu un indice de refracţie neagtiv, ceea ce înseamnă modificarea „înapoi” a luminii, de exemplu făcând ca mediul traversat să devină invizibil. Aplicaţiile, desigur, sunt încă la scară nano, dar în ritmul actual al evoluţiei tehnologice nu va trece mult timp până la pasul pe scara macroscopică. Iar una dintre cele mai aşteptate aplicaţii este seismologia, cu posibilitatea de „deviere” în acest fel a undelor seismice… Şi pregătirea unui nou PE!
3. TELEPORTAREA UMANĂ
Corpul nostru conţine ~1028 atomi (mai mulţi decât numărul stelelor din Univers, ~1022). O TP de tip Star Trek înseamnă reproducerea tuturor parametrilor acestora în corpul celui teleportat. Orice abatere, oricât de inimaginabil de mică, ar fi fatală. La nivelul tehnologic actual, nu dispunem de un „transportor” Star Trek şi este greu de estimat când vom putea vorbi despre TP umană – o clonare biodigitală, cum se mai spune. Plus problemele de etică profesională, având în vedere că TP este mai întâi anihilat şi apoi refăcut într-un corp reconstruit, deci un corp nou. Ca să nu mai vorbim de o problemă conexă greu nu doar de rezolvat, ci şi de imaginat: cum „transport” toată memoria, experienţele trecute, sentimentele, tot ce ţine de conştienţă etc., mai ales că nu dispunem de definiţii acceptabile pentru aproape nici una dintre ele? Le descarc într-un computer şi le transmit prin transfer.ro? Le salvez pe un hard extern pe care îl „înglobez” în corpul TP? Soluţii vor apărea. Nu neapărat prin perfecţionearea tehnologiilor actuale, ci prin noi tehnologii. Doar dacă nu se va descoperi o lege a fizicii care să o interzică!
Corpul nostru conţine ~1028 atomi (mai mulţi decât numărul stelelor din Univers, ~1022). O TP de tip Star Trek înseamnă reproducerea tuturor parametrilor acestora în corpul celui teleportat. Orice abatere, oricât de inimaginabil de mică, ar fi fatală. La nivelul tehnologic actual, nu dispunem de un „transportor” Star Trek şi este greu de estimat când vom putea vorbi despre TP umană – o clonare biodigitală, cum se mai spune. Plus problemele de etică profesională, având în vedere că TP este mai întâi anihilat şi apoi refăcut într-un corp reconstruit, deci un corp nou. Ca să nu mai vorbim de o problemă conexă greu nu doar de rezolvat, ci şi de imaginat: cum „transport” toată memoria, experienţele trecute, sentimentele, tot ce ţine de conştienţă etc., mai ales că nu dispunem de definiţii acceptabile pentru aproape nici una dintre ele? Le descarc într-un computer şi le transmit prin transfer.ro? Le salvez pe un hard extern pe care îl „înglobez” în corpul TP? Soluţii vor apărea. Nu neapărat prin perfecţionearea tehnologiilor actuale, ci prin noi tehnologii. Doar dacă nu se va descoperi o lege a fizicii care să o interzică!
Dar un experiment de tip Philadelphia? Noţiunea de TP a fost lansată nu de un om de ştiinţă, ci de un scriitor şi fan al fenomenelor anormale (paranormale), Charles Fort, în 1931. Nu cred că am întâlnit alternativa TP în relatările originale ale PE. Dacă este să acceptăm că „ceva” de tipul PE a avut – sau poate avea – loc, să găsim o posibilitate efectivă de realizare, mai curând ne putem gândi la „intrarea” accidentală pe o „scurtătură”, o dimensiune adiţională a Universului, despre care astăzi ştim că poate exista şi, mai mult, aşteptăm momentul când LHC de la Geneva sau un alt viitor superaccelerator de particule o va pune în evidenţă.
Am găsit undeva spus că Einstein şi-ar fi distrus manuscrisele UFT. Punându-se asta îl legătură cu o informaţie asupra unei discuţii între patru ochi cu o altă celebritate a momentului, marele filosof Bertrand Russell, în urma căreia amândoi au ajuns la concluzia că omenirea (nu neapărat omul) nu este încă pregătită pentru UFT şi pentru tot ce poate rezulta de aici. Nu am găsit nici o confirmare. Newton este cel care, cu puţin înainte morţii, şi-a ars cât de multe a putut dintre manuscrisele alchimice. Tot el se pare că a lansat uşor ridicula poveste a mărului care cade şi îl face să descopere legea atracţiei universale. Orgoliosul Newton… Care de fapt îşi sacrifica orgoliul pentru a nu afla nimeni de metodele alchimice care inspiraseră o mare parte dintre cercetările sale. Uneori oamenii de ştiinţă realizează că lumea nu este pregătită pentru descoperirea lor. Şi atunci îşi sacrifică locul în istorie, orgoliul, spuneţi-i cum doriţi, pentru a-i proteja pe cei cărora, fără nici o îndoială, le dedică totdeauna descoperirile lor. Einstein…
De aceea v-am propus să privim altfel PE: nu ca pe ce a fost, ci ca pe ceea ce ar putea fi şi însemna. Pentru că într-o zi, atâta vreme cât nimic în fizică nu-l împiedică, un experiment de tipul PE s-ar putea realiza. Cei care i-am citit cărţile ştim că Sherlock Holmes a avut totdeauna dreptate…
de Andrei Dorobanțu
Niciun comentariu: