Câinele în mitologie, paznicul infernului şi eroul care a adus focul

De obicei când ne gândim la ce ar simboliza câinele, ne vin în minte calităţi precum 

fidelitatea, inteligenţa, obedienţa, spiritul protector, simţurile bine dezvoltate şi bineînţeles, o uimitoare capacitate de comunicare. Poate tocmai această virtute a sa de a comunica eficient cu oamenii i-a asigurat în mai toate mitologiile şi culturile o legătură cu tărâmurile de dincolo. Vechi egipteni, greci, romani sau celţi îl înzestrau pe câine cu rolul de paznic al împărăţiilor nevăzute. El este cel care face legătura dintre lumea fizică şi cea metafizică, protejând-o pe cea dintâi şi ajutând la trecerea în cea de-a doua.

Câinii sunt aşadar animale psihopompe. Îl călăuzesc pe om în întunericul morţii, asta după ce i-au fost tovarăşi de nădejde în timpul vieţii. Să ne amintim de pildă de Anubis, zeul egiptean care trebuie să se asigure de trecerea din viaţa pământeană în lumea de dincolo. Având cap de şacal, Anubis beneficiază de percepţiile senzoriale puternice ale câinelui. În plus, există aici şi o aluzie la protecţie şi ghidare pe calea energiilor necunoscute. Cu alte cuvinte, omul trece în cealaltă dimensiune sub supravegherea capului de şacal, simbol al siguranţei. De la Anubis la Thot, Hecate, Hemes sau Cerber, câinele este în continuare asociat cu ideea de călăuză a sufletelor şi supraveghetor al graniţelor dintre lumi.

Câinii sunt sacri pentru Hecate, zeiţă răscrucilor, cea care protejează neînţelesurile. Când oamenii condamnă ceea ce nu înţeleg, apare Hecate cu prietenii săi canini. Moartea, întunericul, pribegia, călătoriile nocturne – toate stau sub patronajul ei şi al câinilor care îl ghidează pe drumeţ pe aceste drumuri mai puţin umblate. Interesant este şi rolul zeiţei şi al animalelor sale de a-I apăra pe cei care nu o pot face singuri: pruncii, copiii, nebunii sau nevolnicii. Mai mult, Hecate chiar putea lua înfăţişarea unui câine.

În mitologia celtică, câinii au conotaţii eroice, intruchipând virtuţi precum curajul, perseverenţa, virilitatea, cel mai probabil datorită rolului lor major la vânătoare. Celţii chiar îi antrenau să-I însoţească în luptă. Ne aflăm în acelaşi registru al protecţiei şi acţiunii benefice. Câinii mai sunt şi vindecători, asociaţi zeului Nodens, patronul apelor curative, dar şi lui Sucellus, zeul protecţiei şi al aprovizionării. Apropo de vindecare, o legătură cu calitatea medicinală apare şi la greci, printre atributele lui Asclepios. Tot la celţi, cel mai mare erou, Cuchulainn, înseamnă ‘câinele din Culann’. Compararea unui erou cu un câine însemna elogierea lui, omagierea vitejiei sale.

Să vedem şi cum îl percep alte popoare pe tovarăşul canin. La triburile bantu din Kasai există o metodă de divinaţie prin hipnoză, la care clientul intră într-o groapă alături de un câine şi o găină, care îi vor facilita comunicarea cu duhurile. Tot aici există obiceiul ca la moartea suspectă a unui localnic să i se spânzure câinele şi căpetenia să îi ia capul pe care îl întreabă despre sfârşitul stăpânului. Exemplele ne arată iarăşi familiaritatea animalului cu moartea şi posibilitatea acestuia de a intra în contact cu forţe nevăzute. În acelaşi timp însă, tocmai acest har al clarviziunii face ca animalul să fie bănuit şi de vrăjitorii.  Puterea ghicitului reises şi din obiceiul unor şamani de a folosi veşminte din piele tăbăcită de câine sau de a îngropa mătăniile în pântecul unui câine.

Triburile indienilor din America au depins multă vreme de ajutorul câinilor, dresati să ajute la treburile agricole şi la vânătoare. Când spaniolii aduc caii, indienii îi vor numi ‘câini cereşti’, pentru că erau la fel de folositori ca mai vechii lor prieteni canini. În mituri amerindiene sau turco-mongole, câinii sunt chiar fondatori de dinastii. Populaţia dene din America de Nord crede că originea omului se datorează furtului din infern al zeului Xoloti, zeul-câine, a osemintelor din care zeii urmau să fabrice omul.

Sub aspectul de erou civilizator câinele apare şi în postura de purtător al focului vieţii. Pentru populaţia chiluk din regiunea Nilului Superior, câinele a furat de la şarpe sau de la divinităţile  cereşti focul. Tot câinele este stăpânul focului şi pentru unele populaţii din Noul Mexis, indienii sia sau navajo care îl asociază tot cu civilizaţia. Alte mituri pun accent şi pe semnificaţia sexuala a acestui act de cucerire a focului. De exemplu la populaţie murut de la nord de Borneo, câinele este întâiul născut din legătura incestuoasă dintre un bărbat şi sora sa, singurii supravieţuitori ai potopului. El dezvăluie noii omeniri tehnici noi, printre care şi pe aceea de obţinere a focului. Asa se explică ciclul agrar. Câinele va dezvălui femeii secretul focului şi într-un mit din insulele Caroline, întrupându-l pe zeul tunetului. Aici, ca şi în America Centrală unde la mayaşi câinele călăuzeşte soarele sub pământ, vedem cum animalul adoptă şi o simbolistică terestră, chtoniană, dar şi una solară, uraniană.

Imaginea de călăuză şi erou nu este prezentă insă pretutindeni. Musulmanii îl echivalează pe câine cu ce are mai josnic creaţiunea. Este simbolul lăcomiei. În Coran apar însă şi nişte caracteristici pozitive: veghează, e răbdător, nu-şi muşcă stăpânul, e fidel. Câinii sunt socotiţi şi necuraţi, duhurile rele se pot ivi sub forma unor câini negri. Musulmanii din Sirira cred că îngerii nu intră niciodată într-o casă în care se află un câine. Ogarul pe de altă parte este un animal pur. Câinele ce scuipă foc este emblema Sfântului Dominic, iar dominicanii sunt câinii Domnului, cei ce păzesc şi vestesc cuvântul lui Dumnezeu.

Şi în Extremul Orient semnificaţiile sunt tot duale. În Tibet câinele simbolizează apetitul sexual. În China însă el îi însoţeşte pe Nemuritori, putând fi chiar strămoşul mai multor populaţii. Câinele ceresc luminează ca fulgerul şi este duşmanul bufniţei demonice şi sol al războiului. Un simbol tipic chinezesc îl reprezintă câinele de paie. Probabil era folosit în ritualuir şamanice, aruncat după folosire, un soi de simbol al efemerităţii lucrurilor la care înţeleleptul trebuie să renunţe.

Alte mituri din Asia centrală ne descriu cum câinele a ajuns din erou un păcătos. Unii tătari povestesc că Dumnezeu, atunci când a făcut lumea, a lăsat-o în grija câinelui, petru a o feri de diavol. Dar el se lasă cumpărat şi devine responsabil de toate relele. Populaţiile de pe Volga spun că la început câinele nu avea păr, acesta căpătându-l ca urmare a trădării. Este un fel de înger căzut.

Vedem aşadar cum şi câinele, ca toate vietăţile de altfel, cuprinde numeroase contradicţii simbolice, expresie a relaţiilor contradictorii ale omului cu lumea şi cu el însuşi. O foarte interesantă semnificaţie a sa o întâlnim în alchimie, unde câinele este asociat mercurului, metal care se amestecă uşor cu altele, aluzie probabil la capacitatea animalului de a crea legături. Tot în alchimie câinele devorat de lup înseamnă purificarea aurului prin antimoniu. Câinele şi lupul sunt acelaşi lucru, înţeleptul, cel care evoluează prin sacrificiu de sine.