» » » Frank Wisner, un as al spionajului american pe fronturile războiului rece




La numai câteva zile după lovitura de stat (sau de palat) de la 23 august 1944, în urma căreia România ieşea din război, întorcând armele contra fostului aliat german, câmpul de aviaţie Popeşti-Leordeni cunoştea o agitaţie neobişnuită. În timp ce trupele hitleriste se găseau încă pe teritoriul ţării, iar ruşii se aflau la porţile Bucureştilor, o formaţie de cvadrimotoare americane de tip Fortăreţe zburătoare (B-17) ducea la bun sfârşit o acţiune de rară îndrăzneală: evacuarea aviatorilor SUA (peste o mie) căzuţi prizonieri în bătăliile anterioare de pe cerul românesc. Reuşita acestei operaţiuni, declanşată în strânsă cooperare cu partea română, a indispus vizibil pe sovietici, care ar fi dorit să-şi aroge meritul „eliberării“ aviatorilor americani, tot aşa cum aveau să pretindă că i-au „eliberat“ pe români, deşi aceştia o făcuseră ei singuri. Dacă acţiunea a izbutit, poate, peste aşteptări, aceasta se datorează, în bună măsură, legăturii dintre noile autorităţi române şi conducerea „US Air Force“, impecabil asigurată de unul din tinerii ofiţeri ai structurilor militare informative americane OSS (Office of Strategic Services), aflat sub acoperire la Istanbul. Numele său? Frank G. Wisner. Repatrierea cu succes, de sub nasul nemţilor şi al ruşilor, a prizonierilor americani din România avea să-i deschidă larg calea unei strălucite cariere în riscanta şi delicata profesiune de spion, a doua ca vechime din istoria omenirii. Prima consecinţă: a fost imediat mutat de la Istanbul la Bucureşti.

Vlăstar al unei familii avute, stăpână pe o bună parte a orăşelului Laurel (Mississippi), unde s-a născut (în 1909), Frank Gardiner Wisner a urmat studii de drept la Universitatea din Virginia. Aici s-a remarcat prin calităţile sale sportive, care i-ar fi putut permite să ajungă un atlet de frunte dacă nu ar fi suferit de un diabet ereditar. După absolvire, a lucrat o vreme pentru o firmă de avocatură de pe Wall Street, dar s-a plictisit repede, astfel încât cu şase luni înainte de atacul japonez de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) a decis să se înroleze în rândurile flotei militare americane, unde va fi repartizat la oficiul de cenzură. Nici această funcţie nu îl mulţumeşte şi reuşeşte să obţină transferul la organizaţia centrală de spionaj OSS, nou înfiinţată după intrarea Americii în război. Aici îşi va afla, în fine, adevărata vocaţie.

Ploaie de bombe la Ploieşti şi Bucureşti
În iunie 1944 este numit la rezidentura de spionaj a SUA din Istanbul, atribuţiile sale secrete incluzând şi recuperarea pe orice căi a prizonierilor americani din zona balcanică. Grosul acestor prizonieri, proveniţi din rândul forţelor aeriene, se găsea în România, unde, de la un anumit moment încolo, aviaţia americană s-a dovedit deosebit de activă. Un prim raid aerian – împotriva Ploieştilor – efectuat de 12 bombardiere B-24 („Liberator“), cu baza de pornire în Egipt, a fost semnalat la 12 iunie 1942, soldându-se însă cu rezultate practic nule. De aceea, probabil, istoriografia americană nici nu face caz în jurul său. În schimb, cel de-al doilea raid, vizând acelaşi obiectiv, zona petroliferă Ploieşti, care a avut loc la mai mult de un an distanţă (la 1 august 1943) şi care a pornit de la baza aeriană Benghazi din Libia, fiind cunoscut sub numele de cod „Tidal Wave“(Vulturul nimicitor), a provocat pagube însemnate rafinăriilor din Valea Prahovei, dar maşinăria de război germană nu a avut de suferit prea mult, datorită rezervelor de carburant pregătite din vreme.
Aviaţia americană a întâmpinat rezistenţa înverşunată a artileriei antiaeriene şi a avioanelor de vânătoare germane şi române (Ploieştii fiind consideraţi, din acest punct de vedere, centrul cel mai bine protejat de pe continentul european, imediat după Berlin). Pierderile înregistrate s-au situat cam la 40 la sută din efectivele iniţiale (de menţionat că unele bombardiere s-au pierdut pe drum, atât la ducere cât şi la întoarcere), în lucrările americane de specialitate episodul fiind cunoscut ca „Dumineca neagră“ („Black Sunday“). După o pauză de opt luni, în care răstimp nemţii credeau că americanii au renunţat să mai bombardeze Ploieştii, atacurile au fost reluate, cu forţă sporită, în serie, între 5 aprilie şi 19 august 1944 („Bătălia Ploieştilor“). De data aceasta drumurile parcurse de aviaţia atacatoare erau mult scurtate, baza de pornire nu mai era la Benghazi în Africa, ci la Foggia în Italia, pagubele produse rafinăriilor fiind mult mai mari, iar pierderile în rândurile populaţiei din cele mai dureroase.
Devastator a fost şi raidul din 4 aprilie 1944 împotriva Bucureştilor. A fost grav avariată Gara de Nord, a fost distrusă în bună parte Calea Griviţei, de la gară în sus, au fost serios lovite mai multe clădiri din Centrul Capitalei. Au murit atunci nu mai puţin de 2.942 de români, iar 2.162 au fost răniţi. Tragică a fost soarta a mai multor sute de moldoveni retraşi din faţa urgiei sovietice, care se aflau în Gara de Nord în vagoane de cale ferată, aşteptând să plece spre locurile unde urmau să fie reaşezaţi. Şi la Bucureşti, raidurile ucigătoare au continuat, deosebit de distrugător, fiind cel din 7 mai, când asupra oraşului s-a abătut o ploaie copleşitoare de bombe incendiare. Presa vremii a descris în termenii cei mai sugestivi Bucureştii sub bombe, reportajele din „Universul“ semnate de I. Dumitru, un remarcabil gazetar din acea perioadă, pe nedrept dat azi uitării, având valoarea unui document istoric. Una din clădirile avariate atunci a fost cea a cinematografului „Excelsior“, din apropierea Pieţei Palatului, unde rula filmul „Cine a ucis pe Moş Crăciun“ („Qui a tué le Père Noël?“), al regizorului francez Christian-Jaque. În ciuda avariilor, a rămas neatins afişul filmului, pe care, ca răspuns la întrebarea din titlu, o mână anonimă a scris „Americanii“. Românii au ştiut să-şi păstreze un amar simţ al umorului chiar şi în momente atât de dureroase.

Sarcina imediată, recuperarea prizonierilor americani...
Frank Wisner nu a rămas, poate, indiferent faţă de cele văzute la Bucureşti, unde a sosit, sub acoperirea de membru al misiunii militare americane, imediat după 23 august, mai ales că la aceste distrugeri s-au adăugat acum şi cele provocate, în chip de represalii, de aviaţia germană. Pe de altă parte, el a remarcat omenia cu care autorităţile româneşti, ca şi populaţia au tratat pe prizonierii americani. Este şi ceea ce se nota în micul ghid distribuit aviatorilor înaintea zborurilor despre poporul român, în special ţăranii, care „sunt cinstiţi, prietenoşi, buni şi ospitalieri cu străinii. Ei îi iubesc pe francezi, englezi şi americani şi se tem de ruşi“Despre tratamentul bun de care au beneficiat au vorbit chiar prizonierii în scrisorile trimise acasă, ca şi în declaraţiile făcute după eliberare. Grăitoare sunt şi imaginile din filmul documentar „Cavalerii cerului. Război deasupra României“al tânărului cineast american de origine română Nicholas Dimăncescu, dispărut tragic la începutul carierei.
Prizonierii au beneficiat de condiţii de cazare şi hrană mai mult decât mulţumitoare, inclusiv în staţiuni ca Sinaia şi Timişul de Jos, puteau juca şah, ping-pong sau volei, primeau pachete nu numai prin intermediul Crucii Roşii, ci şi direct, din partea unor doamne din înalta protipendadă românească. Printre acestea deosebit de activă a fost prinţesa Ecaterina Caradja (Caragea), poreclită de aviatorii americani „Îngerul Ploieştilor“, unul din aceştia, Richard W. Britt, dedicându-i multe decenii mai târziu (1988), o carte emoţionantă.
La 27 august 1944, ca urmare a înţelegerii perfectate cu partea română, ofiţerul cu gradul cel mai înalt dintre foştii prizonieri (eliberaţi, între timp), locotenent colonelul James Gunn era transportat, aşa cum ceruse, la Foggia, în strâmtul compartiment rezervat, de regulă, aparaturii radio al unui avion de vânătoare cu un singur loc „Messerschmitt – 109“, de către asul aviaţei române, căpitanul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino (vărul Ecaterinei Caradja). Sosirea pilotului român şi a „pasagerului“ său a fost salutată cu urale, autorităţile de resort ale aviaţiei militare americane trecând, fără răgaz, la întocmirea unor planuri pentru: a) neutralizarea bazei aeriene de la Băneasa, de unde avioanele germane bombardau fără întrerupere Bucureştii, fiind distruse şi aşa numita Casă Nouă a Palatului Regal (unde fusese arestat Antonescu), precum şi Teatrul Naţional şi serios avariat Palatul Telefoanelor, pe atunci edificiul cel mai înalt al Capitalei; şi b) evacuarea prizonierilor americani. La acest din urmă punct intră în scenă şi ofiţerul OSS Frank Wisner.
Operaţiunea de recuperare a prizonierilor a decurs cu precizia unui metronom. Câte o „Fortăreaţă zburătoare“(B-17) din formaţia de 55 de aparate, care (însoţită de avioane de vânătoare) decolase din Italia, ateriza pe câmpul aerian de la Popeşti-Leordeni (capacitatea acestuia atâta permitea) şi, după ce îmbarca, în spaţiul din interior, special reamenajat în acest scop, un loc de 20 de „pasageri“ (mai mulţi nu încăpeau), îşi lua înapoi zborul, locul de pe pistă urmând a fi luat de un altul din aceşti giganţi ai văzduhului. În scurt răstimp, au fost repatriaţi 1.117 foşti prizonieri americani, plus vreo 30 de englezi (Bucureştii au fost bombardaţi, în scopuri care urmăreau mai mult demoralizarea populaţiei, de avioane britanice, dar numai în timpul nopţii, în vreme ce raidurile americane erau efectuate doar ziua) şi alţi câţiva de alte naţionalităţi.

... Şi cea de perspectivă: spionarea aliatului sovietic
Misiunea lui Wisner de a veghea la buna desfăşurare a acestei complicate operaţiuni lua astfel sfârşit, dar acum el primea alta, ultrasecretă, aceea de a monitoriza cu atenţie, pentru a descifra care le sunt intenţiile, acţiunile trupelor sovietice de ocupaţie, ca şi ale marionetelor lor locale. În acest sens, dispunând de fonduri substanţiale, reuşeşte să-şi creeze o reţea informativă, inclusiv la nivelul anumitor eşaloane ale partidului comunist, ba chiar să penetreze, după cât se pare, şi rândurile ocupanţilor. Cele aflate îl neliniştesc profund, dându-şi seama că ruşii nu numai că nu au de gând să se retragă din România, nu numai că sprijină pe toate căile minisculul dar tot mai agresivul partid comunist să pună mâna pe putere, dar urmăresc să-şi extindă dominaţia asupra întregii Europe răsăritene şi chiar mai departe. Pe de altă parte, nu putea ignora nici hoţiile, jafurile („Davai cias!“) şi violurile necurmate comise de ocupanţii ruşi în România „eliberată“. Repetatele sale semnale de alarmă, trimise Centralei rămân, însă, fără ecou. Mai mult, deşi prieten, şeful OSS, generalul William Donovan îi atrage atenţia să se abţină de la orice acţiuni care ar putea fi intrepretate ca indicând„ostilitate faţă de Rusia“.
Vizibil ofuscat, Wisner răspunde că manifestă grijă maximă să nu apară că ţine partea guvernului român împotriva ruşilor şi a comuniştilor locali. Adevărul este că se implică tot mai mult în politica internă românească. Ştirile care îi parvin din partea surselor sale informative, ca şi prin intermediul strânselor sale relaţii cu elita politică şi mondenă bucureşteană, inclusiv cu cercurile cele mai înalte ale Palatului Regal (unde avea porţi larg deschise), îi întăresc suspiciunile că pericolul comunizării României şi a estului european în ansamblu e tot mai aproape. Frustrările resimţite ca urmare a conştiinţei unei asemenea realităţi, dar şi impulsurile specifice tinereţii îl împing într-un vârtej al plăcerilor şi distracţiilor care suscită anumite ridicări din sprâncene din partea micii comunităţi americane ce începea să se constituie la Bucureşti. Una din colaboratoarele misiunii americane, Beverly Bowie, avea să publice (în 1947) romanul cu cheie „Operation Bughouse“ („Operaţiunea Casa de nebuni“) în care Wisner este prezentat, sub numele comandorului Dowe, ca un agent OSS paranoic, care imploră Washingtonul să declare război Uniunii Sovietice.

Comunizarea României, „cel mai mare şoc moral“
Fapt este că Wisner – în ciuda unor excese în viaţa personală – nu era deloc paranoic când era vorba de URSS şi de ceea ce făcea în România. La începutul lui ianuarie 1945, la ordinul lui Stalin, toţi românii de etnie germană, bărbaţii cu vârste între 17 şi 45 de ani, iar femeile între 18 şi 30 de ani, au fost trimişi la muncă forţată în URSS. Aceste criterii de vârstă nu au fost însă respectate, înregistrându-se nenumărate abuzuri. Etnicii germani, ai căror strămoşi se stabiliseră cu secole în urmă în ţara noastră, au fost smulşi cu brutalitate din casele lor şi deportaţi în Uniunea Sovietică în vagoane pentru vite. Tânărul ofiţer OSS a fost martor ocular al unor scene sfâşietoare, care au lăsat urme adânci asupra sa. La scurtă vreme după aceea, sub protecţia tancurilor sovietice, comuniştii preluau, în mod inexorabil frâiele puterii, instalarea la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza pecetluind o stare de fapt. Căderea ţării sub jugul comunist va fi pentru rezidentul OSS, cum avea să afirme el însuşi mai târziu, „cel mai mare şoc moral“ al vieţii sale. Profund dezgustat că nu s-a dat curs sesizărilor sale tot mai presante trimise Washingtonului, Wisner îşi cere transferul. Sfârşitul lunii martie, când războiul era pe terminate, îl va găsi ca ofiţer de informaţii în oraşul german Wiesbaden, proaspăt capturat de americani.
Se încheia pentru traseul profesional al lui Frank Wisner (dar şi pentru istoria vechii Românii) un capitol extrem de important. Ascensiunea lui de aici va începe şi, în timp, va căpăta proporţii de legendă, chiar dacă misiunea pe care singur şi-a asumat-o, de a scăpa pe români de comunism, nu a reuşit şi, în condiţiile date, nu putea reuşi. În ciuda eşecului, i-a rămas consolarea că în perioada redusă, de numai şase luni, când el a condus rezidenţa, prezenţa OSS în România a fost din cele mai active. Este ceea ce reiese cu prisosinţă atât din studiul„The OSS in Romania, 1944-1945: An Intelligence Operation in the Early Cold War“ („OSS în România, 1944-1945: Operaţiune informativă în anii de început ai războiului rece“), apărută în 1994, pe baza unor documente americane declasificate, în publicaţia britanică de specialitate online „Inteligence and National Security“, sub semnătura lui Eduard Mark, cât şi din volumul cercetătorului american Evan Thomas, apărut un an mai târziu,„The Very Best Man: The Daring Early Years of the CIA“ („Oamenii cu adevăr cei mai buni: îndrăzneţii ani de început ai CIA“). Sunt lucrări de cert interes pentru istoria recentă a ţării noastre, a căror traducere s-ar impune.
În schimb, cum se întâmplă, de regulă, cu „luptătorii din umbră“, iconografia disponibilă e mult mai săracă în ce-l priveşte pe Wisner, cu atât mai preţioase fiind imaginile incluse într-un documentar (despre regele Mihai) din extrem de interesantul serial Tv „War Stories“ („Poveşti de război“), semnat de colonelul (r) Oliver North, el însuşi fost agent (celebru) al serviciilor speciale americane.

După operaţiunea „Paperclip“, întoarcerea la viaţa civilă
La Wiesbaden, Frank Wisner nu va rămâne cu braţele încrucişate, ci îşi va aduce partea de contribuţie la operaţiunea „Paperclip“ (Agrafa de birou) vizând racolarea – în împrejurările sfârşitului de război -a unor savanţi germani de top pentru a lucra în SUA. Cu ajutorul unor asemenea savanţi, în frunte cu Wernher von Braun, America a putut demara programul de construire a rachetelor cu rază lungă de acţiune şi a navei spaţiale „Apollo“ care, pentru prima dată în istorie, a permis unui om să pună piciorul pe Lună. Ofiţerul de informaţii americane nu avea însă să rămână prea mult timp în partea Germaniei aflată sub ocupaţia aliaţilor anglo-americani.
La 20 septembrie 1945, la scurtă vreme după încheierea operaţiunilor militare şi pe frontul Pacificului, prin capitularea Japoniei, preşedintele Harry Truman decidea, printr-un Ordin Executiv, desfiinţarea Oficiului Serviciilor Strategice, socotind, ca şi majoritatea membrilor Congresului american, de altminteri, că acest organism de spionaj, înfiinţat în iunie 1942, de predecesorul său Roosevelt, ca urmare a necesităţii impuse de război, nu-şi mai avea rostul în timp de pace. În plus, nu prea îl simpatiza pe şeful OSS, generalul Donovan, pentru care are, în jurnalul său, cuvinte deloc măgulitoare. Atribuţiile OSS, sever limitate, au fost preluate parte de către Departamentul de Stat – şi anume serviciile de analiză şi documentare – parte către Departamentul de Război – serviciile operative, acestea din urmă primind numele „Strategic Services Unit“(SSU), similar cu cel al desfiinţatului Oficiu. Datorită excesului său de zel profesional, Wisner nu era privit cu ochi buni de conducerea nou numită a SSU şi s-a văzut în situţia de a se întoarce, în iarna lui 1946, la cabinetul de avocatură de unde plecase. Într-o situaţie similară se afla şi fostul agent de frunte al OSS, Allen Dulles, care, din postul său sub acoperire din Elveţia, condusese cu măiestrie, în timpul războiului, reţeaua informativă americană din Vestul Europei. Cei doi se cunoşteau bine, ambii regretau activitatea din trecutul recent a OSS, aveau în sânge munca informativă şi ardeau de nerăbdare să revină în arena spionajului de anvergură.

Din nou, combatant în războiul umbrelor
Realităţile aveau să le fie în curând favorabile. Politica URSS devenea tot mai agresivă. Războiul rece lua în tot mai mare măsură – şi pentru multe decenii – locul celui cald. Încă în martie 1946, în faimosul său discurs de la Fulton (SUA), Winston Churchill declara că de la Stettin pe ţărmul Balticii şi până la Trieste, la Adriatica, „o cortină de fier s-a aşezat de-a curmezişul Europei“şi enumera Bucureştii printre capitalele captive „sferei de influenţă sovietice“.
Fostul premier britanic uita „un mic amănunt“, că prin „acordul de procentaje“, propus chiar de el lui Stalin, la Moscova, în octombrie 1944, România s-a pomenit aruncată în braţele colosului sovietic. Iar termenul „cortina de fier“ nu strălucea în privinţa originalităţii: îl folosise înaintea lui... Goebbels.
Cu patru zile mai devreme decât cuvântarea de la Fulton, diplomatul american George Kennan, într-o depeşe trimisă de la Moscova, unde se afla la post şi cunoscută în istoria diplomaţiei ca „Telegrama cea lungă“, avertiza că URSS nu crede cu sinceritate în posibilitatea unei coexistenţe paşnice de durată cu lumea capitalistă şi că scopul ei neclintit este promovarea cauzei comuniste. Un an şi ceva mai târziu, tot el în articolul considerat astăzi clasic „Sursele conduitei sovietice“, publicat în numărul din iulie 1947 al revistei „Foreign Affairs“ şi semnat cu iniţiala X, sublinia necesitatea ca politica expansionistă a regimului de la Moscova să fie „îngrădită“ („contained“) în regiunile de importanţă strategică vitală pentru Statele Unite. Argumentele prezentate în aceste două documente fundamentale ale războiului rece au stat la baza aşa numitei „doctrine Truman“ şi a „politicii de îngrădire“ („containment“) ca materializarea directă a ei.


Răspunderi de seamă: coordonarea tuturor operaţiunilor clandestine
Acestea sunt condiţiile în care, în septembrie 1947, lua fiinţă „Central Intelligence Agency“ – Agenţia Centrală de Informaţii, a cărei siglă, CIA, a devenit celebră în întreaga lume. Deşi era prima organizaţie civilă de spionaj din istoria Americii, primii doi directori ai săi au fost militari: contra-amiralul Roscoe Hillenhoetter şi generalul Walter Bedell Smith, abia cel de-al treilea, Allen Dulles, fiind civil (a ocupat postul între 1953 şi 1961).
Wisner, bunul prieten al acestuia din urmă, bine înţeles, jubila, văzând că acum meseria de spion este la preţ şi în vreme de pace. La început a preferat oferta secretarului de stat Dean Acheson de a răspunde de Oficiul Teritoriilor Ocupate (Office of Occupied Territories), care formal era subordonat Departamentului de Stat, dar al cărui atribuţii erau de natură pur informativă. S-a apucat imediat de treabă, dar nu avea să rămână mult timp în postul încredinţat, pentru că, în 1948, se creează un nou organism care, sub denumirea inofensivă Oficiul Coordonării Politice („Office of Policy Coordination“) avea, ca şi organizaţia separată Oficiul Proiectelor Speciale („Office of Special Projects“ – OSP), un scop precis: de a pune la cale operaţiuni clandestine împotriva imperiului sovietic. Se aveau în vedere „propaganda războiului economic, acţiunile preventive directe, inclusiv sabotajul, antisabotajul, procedeele de distrugere şi evacuare, subversiunea împotriva statelor ostile, inclusiv ajutorul acordat grupurilor de rezistenţă clandestine, sprijin pentru elementele locale anticomuniste din ţările ameninţate ale lumii libere“. Eforturile în această direcţie urmau să fie camuflate cu maximă grijă, astfel încât dacă informaţii despre o asemenea activitate ajungeau la cunoştinţa publicului, autorităţile guvernamentale „să poată declina orice răspundere“. Şeful noului organism a fost desemnat Frank Wisner, în faţa căruia se deschidea cel mai fructuos capitol din întreaga sa carieră. Practic, el ajungea unul din cele mai influente personaje din CIA.
Ceea ce îşi propune în noua sa capacitate de conducător al OPC este să constituie din rândurile fugarilor din URSS şi ale emigranţilor anticomunişti, inclusiv (dacă nu mai ales) din ţările răsăritene ocupate de Armata Roşie, un fel de „coloane a cincea“ antisovietică, o încrengătură de formaţiuni paramilitare cu scopuri subversive. Numele de cod al acestei operaţiuni este „Bloodstone“ (Piatra sângelui) cu trimitere la legenda că piatra pe care s-a scurs sângele lui Christos în momentul crucificării poate conferi invizibilitate posesorului.

Agenţi nazişti şi legionari români pentru „armata invizibilă“
Una din principalele persoane recrutate pentru „armata invizibilă“ a CIA a fost generalul de brigadă german Reinhard Gehlen, fostul şef al structurilor informative ale Wehrmacht-ului pe Frontul de Răsărit, pe care Wisner îl contactase încă în 1945, pe când se afla în Germania.
Arhiva cu grijă strânsă în virtutea atribuţiilor sale şi pusă la adăpost, din vreme, a constituit pentru el un atu extrem de preţios, permiţându-i să se salveze, împreună cu o parte a structurilor în subordine. Acestea au constituit nucleul aşa numite „Organizaţii Gehlen“, care a început să desfăşoare o intensă activitate informativă, sub directa monitorizare a lui Wisner. Organizaţia a stabilit legături strânse cu filiera „Odessa“, creată de faimosul comandant SS Otto Skorzeny (cel care l-a eliberat în 1943 din captivitate pe Mussolini) în vederea scoaterii clandestine din ţară a unor ofiţeri nazişti şi implementării lor în America Latină şi Orientul Mijlociu, unde, între altele, au devenit surse de nădejde pentru CIA. Ulterior, Gehlen avea să ajungă şeful serviciului de informaţii, nou înfiinţate, al Germaniei occidentale, poziţie pe care a ocupat-o mai bine de 10 ani, până când a fost nevoit să se retragă.
Un alt recrut de seamă a fost ex-ofiţerul Serviciului de Siguranţă („Sicherheitdienst“) al Reich-ului Otto Albrecht von Bolschwing, cel care l-a trecut pe Horia Sima peste graniţa României, îmbrăcat în uniformă de soldat german, după ruptura sângeroasă, intervenită în ianuarie 1941 între Antonescu şi căpetenia legionară română. Von Bolschwing, care, cu ajutorul şi al lui Wisner, se stabilise, între timp, în SUA, a păstrat contactul cu legionarii aflaţi în exil. Rolul său în acţiunile de pregătire, sub îndrumarea Oficiului de Coordonare Politică, respectiv a lui Wisner, a echipelor de legionari ce urmau a fi paraşutaţi în România, este neîndoios.
Aceste acţiuni erau parte a unei operaţiuni mai largi, care includea refugiaţi nu numai din România, ci din toate ţările răsăritene aflate sub dominaţie sovietică, şi care beneficia de aprobări la nivelul cel mai înalt. În cazul legionarilor români instruirea a avut loc pe teritoriul Germaniei occidentale şi al Franţei, precum şi al altor câteva ţări vest europene. Între toamna lui 1952 şi vara lui 1953 (când la Bucureşti s-a desfăşurat Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor) au fost paraşutaţi în România mai multe echipe de legionari. Datorită, mai ales, unor trădări, operaţiunea a luat sfârşit în mod tragic, echipele au fost descoperite iar membrii lor judecaţi şi executaţi, după acest eşec, acţiunile de paraşutare fiind sistate.
Un caz mai aparte al programului „Bloodstone“ îl constituie cel al fostului preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, Valeriu (Viorel) Trifa, scos clandestin din România, în 1941 (împreună cu lotul Horia Sima), căruia organizaţia lui Wisner i-a facilitat, în 1950, intrarea în SUA, iar mai târziu dobândirea cetăţeniei americane. El a ajuns arhiepiscop al românilor ortodocşi din America de Nord, iar, în 1956, a fost invitat de vice-preşedintele (pe atunci) al SUA, Richard Nixon, să rostească rugăciunea de deschidere a lucrărilor Senatului american. În urma acuzaţiilor de fascism care i-au fost, mai apoi, aduse, a părăsit de bună voie Statele Unite, stabilindu-se (în 1984) în Portugalia, unde a şi murit trei ani mai târziu.

Răsturnarea regimurilor ostile din Iran şi Guatemala
„Armata invizibilă“ al cărei comandant suprem era Wisner, a fost strâns implicată în două cunoscute lovituri de stat, în Iran (1953) şi în Guatemala (1954). În prima din aceste ţări se afla la putere omul politic Mohammed Mossadegh (Mossadik, care precedase la naţionalizarea industriei petroliere aflate sub controlul companiei britanice „Anglo-Iranian Oil“. Măsura a stârnit reacţia puternică a guvernului britanic (prim ministru era din nou Winston Churchill), ca şi a autorităţilor americane, care se temeau de influenţa crescândă a partidului comunist local, Tudeh, deşi Mossadegh se opunea socialismului. În aprilie 1953, Wisner a obţinut din partea noului director al CIA, bunul său prieten Allen Dulles, aprobarea unor fonduri speciale pentru răsturnarea premierului iranian. Pregătită în strânsă legătură cu MI6, spionajul britanic, operaţiunea „Ajax“, care a luat forma unor mişcări violente de stradă, s-a încheiat cu succes, Mossadegh fiind înlăturat de la putere.
Scenariul s-a repetat, în linii mari, şi în Guatemala, unde guvernul preşedintelui Jacobo Arbenz a naţionalizat pământurile necultivate deţinute de compania britanică „United Fruit“. Afirmând că există pericolul preluării puterii de către comunişti şi că „nu se poate permite ca URSS să stabilească un cap de pod“ în America Centrală, CIA a pus la punct, sub conducere nemijlocită a lui Wisner, o campanie (operaţiunea „Success“) de răsturnare a lui Arbenz, inclusiv prin finanţarea unei armate de rebeli. Preşedintele a fost nevoit să-şi anunţe la radio demisia.
În contul acţiunilor clandestine coordonate de Wisner trebuie trecut şi tunelul subteran săpat între Berlinul occidental şi cel răsăritean, care a permis, o vreme, interceptarea comunicaţiilor comandamentului sovietic, ceea ce a provocat mult sânge rău la Kremlin.

O acţiune cu bătaie lungă: manipularea mass-media
În 1948, Wisner a demarat operaţiunea „Mockingbird“ (Pasărea cântătoare), un plan cu bătaie lungă de influenţare şi manipulare a mass-media din America şi din ţări străine. Totul a îmbrăcat, la început, aspectul unor reuniuni cu caracter monden. La vila sa din Georgetown, districtul „fashionable“ al Washingtonului, el a instituit practica unor supeuri prelungite de sfârşit de săptămână, aşa-numitele „Sunday Night Suppers“, la care erau invitaţi, împreună cu soţiile, oamenii politici de vază, proprietari de ziare, gazetari cu influenţă ş.a. Se bea şi se mânca zdravăn, se dansa până spre ziuă (Wisner era un dansator desăvârşit), se mai şi bârfea, dar mai ales se purtau (între domni) discuţii politice aprige. Subiectul? Cum să fie ţinută în frâu expansiunea comunistă şi, în acest sens, necesitatea creării unui puternic curent de opinie în America şi în restul lumii. Sub aparenţa lor frivol-mondenă, aceste reuniuni ale „petrecăreţilor din Georgetown“ („The Georgetown set“) ascundeau o subtilă operaţiune de captare a bunăvoinţei şi de susţinere din partea unor condeieri cu mare capacitate de influenţare asupra populaţiei.
Treptat Wisner şi-a creat o reţea de relaţii care includea gazetari de frunte ai principalelor publicaţii americane. El a asemuit această reţea cu „un puternic instrument muzical care poate cânta la dorinţă orice melodie, iar America va juca aşa cum i se cântă“ (concret se referea la tonomatele construite de firma de specialitate Wurlitzer, foarte populare în America epocii). După melodiile „alese“ de Wisner au jucat, dacă se poate spune aşa, o pleiadă de ziarişti de mare reputaţie, între care fraţii Joseph şi Stewart Alsop („New York Herald Tribune“), James Reston („New York Times“), Ben Bradlee („Washington Post“), ca şi proprietari de publicaţii de calibrul unui Henry Luce („Time“ şi „Life“). În schimbul colaborării celor în cauză, CIA le punea adesea la dispoziţie, în chip de „bonus“, informaţii inedite pe care să le folosească după necesităţi.
Potrivit istoricului Hugh Wilford, autorul volumului „The Mighty Wurlizer: How the CIA Played America“(„Puternicul tonomat Wurlizer: Cum a jucat America după cum i-a cântat CIA“), la un moment dat în această acţiune de propagandă erau angrenate 3000 de persoane.

Aici postul de radio Europa Liberă“
Nici Hollywood-ul nu a fost neglijat. Un exemplu: la iniţiativa lui Wisner CIA a finanţat celebrul desen animat „Ferma animalelor“ („Animal Farm“) după şi mai celebra fabulă a lui George Orwell. Pe aceiaşi linie se înscrie şi înfiinţarea în 1950, ca urmare a ideii lui George Kennan, preluată cu entuziasm de Wisner, a postului de radio „Europa Liberă“ („Free Europe“)ale cărei transmisiuni iniţial în limba cehă, apoi şi în bulgară, poloneză, română şi ungară, au avut o contribuţie imensă la întreţinerea moralului popoarelor din spatele cortinei de fier.
Printre cei care au asigurat, în primii ani, conducerea emisiunilor în limba română s-au numărat personalităţi cunoscute pentru opiniile lor democratice, ca Mihai Fărcăşanu, fost preşedinte al Tineretului Naţional Liberal, dar şi altele cu vederi net opuse, ca Al. Gregorian, fost director al publicaţiei de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră“. E clar că aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără acceptul „marelui şef“. Directorul cel mai longeviv (în două reprize, 1955-1958 şi 1965-1981) şi mai cunoscut a fost însă – ulterior – Noel Bernard. Până în 1972, CIA a finanţat direct „Europa Liberă“, după aceea finanţarea fiind preluată de Congresul SUA.
În fine, doar lista acţiunilor în care a fost implicat Wisner e departe de a se epuiza, acest as al serviciilor de informaţii americane a pus umărul şi la finanţarea „Grupului de la Bilderberg“, astfel numit după hotelul din Olanda, unde a avut loc, în 1954, prima reuniune a acestei organizaţii globaliste, alcătuite din vârfuri ale marii finanţe şi industriei internaţionale şi din reprezentanţi politici din diferite ţări, care dezbat, în cea mai desăvârşită discreţie, problemele economice mondiale şi, în general, marile sfidări aflate în faţa lumii de azi.

Acuzaţiile nefondate ale directorului FBI
Aceste succese au stârnit gelozia profesională a directorului „Biroului Federal de Investigaţii“ (FBI) J. Edgar Hoover. El a descris Oficiul Coordonării Politice drept „banda de ciudaţi a lui Wisner“ şi a început să sape, pentru găsirea de amănunte compromiţătoare, în trecutul celui pe care îl socotea un rival ce se amestecă în treburi care îi depăşesc atribuţiile. El a insistat, astfel, asupra legăturii sentimentale pe care Wisner a avut-o, cât s-a aflat în România, cu prinţesa Alexandra „Tanda“ Caradja, tânăra şi frivola soţie a industriaşului Bragadiru, proprietarul fabricii de bere cu acelaşi nume şi fiică a Ecaterinei Caradja, „Îngerul de la Ploieşti“, susţinând că „Tanda“ este agent sovietic. Acuzaţie care nu se sprijinea pe nicio dovadă şi care a rămas fără efect. Iubita lui Wisner părăsise ţara în 1948, stabilindu-se la Paris, unde a trăit până în 1997 şi a întreţinut, ani de-a rândul, corespondenţă cu chipeşul ofiţer american de odinioară. În 1952, ea reuşise, cu ajutorul serviciului secret francez, să-şi scoată mama din ţară. Ecaterina Caradja s-a stabilit mai întâi în Franţa, iar apoi în America, unde s-a întâlnit cu mulţi dintre foştii aviatori prizonieri, care o adorau. „Îngerul de la Ploieşti“ s-a întors în România după decembrie 1989 şi a murit – venerabilă centenară – în 1993.

Un document de preţ, cuvântarea secretă a lui Hruşciov
În august 1952, „Oficiul american al Coordonării Politice“ şi „Oficiul Operaţiunilor Speciale“ au fuzionat pentru a forma „Directoratul Planurilor“ („Directorate of Plans“ - DPP). În fruntea noii organizaţii a fost numit Wisner, adjunctul său fiind Richard Helms (viitorul director al CIA în perioada 1966-1973). În urma acestei fuziuni, cel care debutase pe scena spionajului internaţional în România de la sfârşitul verii, începutul toamnei 1944 dispunea de 75 la sută din bugetul CIA şi 60 la sută din personalul său. Era apogeul unei cariere fabuloase.
Ultima reuşită de seamă a acestei cariere este consemnată în 1956, când Wisner face rost, prin mijloace specifice, de o copie a discursului secret rostit de Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în care erau denunţate abuzurile stalinismului şi se promitea o schimbare a politicii de represiune de până atunci, inclusiv eliberarea deţinuţilor politici. Textul discursului a fost publicat în premieră în paginile cotidianului „New York Times“ (unul din marile ziare incluse în programul „Mockingbird/Wurlitzer“) şi reluat în întreaga presă a lumii libere.
Cuvântarea secretă a ajuns prompt, în ciuda opreliştilor existente, şi la cunoştinţa popoarelor răsăritene. Politica destalinizării promovată de Hruşciov a dat naştere în rândurile acestor popoare speranţei într-o mai mare libertate de mişcare faţă de Kremlin. În Polonia şi Germania răsăriteană au şi avut loc acţiuni în acest sens. Reacţiile cele mai puternice s-au înregistrat în Ungaria.

A doua mare dezamăgire: înăbuşirea revoluţiei din Ungaria
Premierul maghiar Imre Naghy a înlăturat controlul partidului asupra mass-media, a încurajat discuţiile asupra necesităţii unor reforme politice şi economice imediate, a deschis porţile închisorilor, unde erau deţinuţi adversarii regimului, a promis alegeri libere şi a decis retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Hruşciov şi tovarăşii săi din conducerea de la Kremlin s-au speriat de revoluţia ungară pe care, aidoma ucenicului vrăjitor, au declanşat-o fără ca aceasta să fi fost în intenţia lor. În 4 noiembrie 1956, tancurile sovietice au primit ordin să intervină, revoluţia fiind brutal înăbuşită. 2500 de luptători pentru libertate au pierit şi aproape 200.000 de oameni şi-au părăsit ţara.
Pentru Wisner, care se implicase direct în emisiunile incendiare ale Europei libere în limba ungară, făcând, pe drept sau pe nedrept, pe insurgenţii unguri să creadă că America le-ar putea veni în ajutor, a fost o lovitură devastatoare. El avea să declare prietenei sale Clare Boothe Luce, ambasadoare Americii în Italia: „Toţi oamenii aceştia sunt ucişi şi noi nu facem nimic, pur şi simplu ignorăm ce se întâmplă“.
În realitate, America nu era pregătită, ca şi restul Occidentului, pentru o intervenţie militară, înţelegerile tacite de la Ialta de împărţire a lumii în sfere de influenţă erau încă respectate şi, mai ales, exista riscul unui război nuclear catastrofal. De aceea, reacţia ei nu a depăşit forma unor proteste verbale.

Căderea nervoasă şi sinuciderea
La dezamăgirea suferită de Wisner în România, cu mai bine de un deceniu în urmă şi pe care nu a uitat-o niciodată, se adăoga acum una poate şi mai puternică. Psihicul său, deja supus, în virtutea a înseşi meseriei practicate, unor teribile presiuni, nu a mai rezistat. În decembrie 1956 a avut o cădere nervoasă. „Era teribil de deprimat faţă de ce se petrecea în lume... simţea că pierdem războiul rece“, declara mai târziu Avis Bohlen, fiica prietenului său apropiat Charles E. Bohlen, fost ambasador american la Moscova, ea însăşi ajunsă, între timp, o distinsă diplomată. A fost internat la un institut de psihiatrie de lângă Baltimore, unde a fost supus, între altele, unui tratament cu electroşocuri.
Tratamentul a dat doar rezultate parţiale şi la externare (în 1958), nu s-a mai simţit în stare să-şi reia vechea funcţie în fruntea Directoratului Planurilor. În consecinţă, a fost numit ca şef al biroului CIA din Marea Britanie, post pe care l-a luat în primire în septembrie 1959, păstrându-l până în aprilie 1962, când a fost rechemat în Centrală. Patru luni mai târziu a decis să se pensioneze. Starea de deprimare psihică s-a menţinut însă şi în ziua de 29 octombrie 1965 s-a sinucis cu una din puştile de vânătoare ale fiului său. Avea 54 de ani.
Cât a fost în serviciile secrete nu a existat acţiune mai importantă a spionajului american în care să nu fi fost nemijlocit amestecat, în măsură mai mică sau mai mare, ceea ce este extraordinar. A fost înmormântat în Cimitirul Naţional Arlington, din Washington, cu onoruri militare, potrivit rangului său de comandor naval în timpul războiului.
La ceremonia funerară a fost de faţă întreaga conducere a CIA, în frunte cu noul director de atunci, vice-amiralul William F. Rabor Jr., care, în cuvântul său de adio, a omagiat activitatea clandestină a dispărutului, care îl situează „printre pionierii ce şi-au asumat această răspundere nu întotdeauna de invidiat... de a-şi sluji din umbră ţara“.

Un caz tipic al războiului rece
Astăzi, văzute prin prisma „corectitudinii politice“, multe din acţiunile iniţiate şi metodele folosite de Wisner par discutabile. Trecerea timpului a adus o privire mai critică asupra activităţii sale. I se reproşează recrutarea unor savanţi şi militari ori chiar agenţi secreţi nazişti, ca şi a unor membrii ai fostelor formaţiuni de extremă dreapta din ţările est-europene. Reproşuri la care unul din colaboratorii săi importanţi în operaţiunea „Piatra Sângelui“ a ţinut să reamintească faptul că şeful acestei operaţiuni „a fost pregătit să se folosească oricând de oricine, singura condiţie fiind ca acel cineva să fie anticomunist“.
Privind retrospectiv, a făcut bine sau a făcut rău Wisner utilizând serviciile oamenilor de ştiinţă germani care au slujit nazismul şi cu al căror ajutor America a câştigat cursa spre Lună? A făcut bine sau rău acceptând târgul oferit de Gehlen de a pune la dispoziţia Americii, în schimbul libertăţii, excepţionalele sale informaţii despre URSS şi Armata Roşie adunate în timpul războiului din Răsărit, informaţii de vitală însemnătate?
Răspunsul la asemenea întrebări şi altele similare nu e uşor de dat. Lucrurile trebuie privite nu cu ochii de acum, ci cu ochii de atunci. Adevărul este că arsenalul moral al serviciilor secrete (toate, fără excepţie!) operează cu alte instrumente şi principii, mai ales în momente de grea cumpănă, decât cele ale unei ideale societăţi democratice.
Cu puternicele ei contraste, cu luminile şi umbrele ei incontestabile, viaţa plină de riscuri a lui Frank Wisner, activitatea sa care nu o dată a depăşit graniţa dintre ceea ce este şi ceea ce nu este permis din punct de vedere etic, constituie, în definitiv, un caz şi un exemplu tipic pentru perioada atât de zbuciumată a războiului rece, astăzi, rămas – să sperăm pentru totdeauna – de domeniul trecutului.

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply