» » » Capitala de vis a lui Hitler




În 1937, arhitectul lui Hitler, Albert Speer, a fost însărcinat cu transformarea Berlinului în Germania, uimitoarea capitală a Marelui Imperiu German, centrul lumii civilizate. Însă planul lui Speer de a face din Berlin capitala demnă pentru un Reich milenar ar fi creat, în opinia istoricului Roger Moorhouse, un vast monument dedicat mizantropiei.

Angajamentul pe care și-l lua Speer era uriaș. Planurile, schițate relativ destul de repede, au fost prezentate publicului la 28 ianuarie 1930. Reacția germanilor a fost cea prevăzută: un viu entuziasm, hrănit de presa care publica explicații și comentarii detaliate privind proiectele planificate. Der Angriffscria că acestea erau ”cu adevărat monumentale... depășind cu mult toate așteptările”, în timp ce Völkischer Beobachter declara că ”din acest deșert de piatră se va ridica noua capitală a Reich-ului de 1000 de ani.” Presa străină, mai puțin entuziastă, era și ea de acord. New York Times, spre exemplu, descria proiectul ca fiind ”poate cel mai ambițios” din era modernă.

Conform schițelor lui Hitler, planurile erau construite în jurul unui mare bulevard ce avea să traverseze capitala de la Nord la Sud, pe o distanță de 7 kilometri, străbătând inima orașului și făcând legătura dintre două noi gări. Lăsându-i-se mâna liberă în redesenarea acestor planuri, Speer și ucenicii săi au mers pe teren pentru a analiza terenul și au conceput o altă variantă, la fel de impresionantă.
Große Halle, Marea Sală sau Sala Poporului, ce trebuia să fie construită în apropierea Reichstagului, ar fi fost o clădire imensă, cu un dom de 16 ori mai mare decât cel al Basilicii San Pietro din Roma. Arcul de Triumf, înalt de 117 metri, trebuia – la cererea expresă a lui Hitler – să fie inscripționat cu numele celor 1,8 milioane de soldați germani morți în Primul Război Mondial. La fel de masiv ca și Große Halle, Arcul lui Hitler ar fi putut adăposti sub arcada sa Arcul parizian. Aceste monumente urmau să fie conectate între ele de un nou mare bulevard, iar în apropiere trebuiau să se afle un lac artificial și un vast centru statuar.

Grandomania arhitecturală

Multora le este cunoscută imaginea lui Hitler inspectând macheta albă realizată conform planurilor lui Speer, machetă ce i-a fost prezentată Fuhrer-ului la aniversarea sa, în aprilie 1939. Deși interesul lui Hitler în acest proiect era aproape exclusiv dedicat axei nord-sud pe care o avea în minte, planurile nu erau limitate la această zonă. Speer a reușit să încadreze ideea lui Hitler într-un design mult mai complex ce presupunea reorganizarea infrastructurii orașului.

În primul rând, rețeaua feroviară a Berlinului trebuia revizuită, cu două noi gări înlocuindu-le pe cele trei vechi; în plus, urma să fie construită o nouă linie ce încercuia centrul orașului. Și străzile aveau să fie redesante. Cele două noi mari bulevardele – axa nord-sud și axa est-vest, terminate în 1939 – erau doar piesele centrale ale unei restructurări radicale.

Suburbii întregi trebuiau construite pentru a asigura numărul de locuințe necesare pentru mai bine de 200.000 de berlinezi. Erau prevăzute și noi aeroporturi, incluisv unul pentru hidroavioane pe lacul din Rangsdorf. Chiar și parcurile orașului trebuiau revizuite; cu acest scop, au fost realizate studii de horticulutră pentru a afla ce specii erau necesare pentru restaurarea florei specifice regiunii în secolul al XVIII-lea. Atât de mare era scara planurilor pentru Germania încât tatăl lui Speer, el însuși arhitect, atunci când le-a văzut, a rezumat gândurile multor dintre contemporanii săi spunând ”Ai înnebunit de tot!”
În mod evident, doar o mică parte a acestor planuri avea să fie realizată. Vizitând Berlinul de azi, poți detecta urme ale planurilor pentru Germania doar dacă știi unde să cauți. Cea mai cunoscută rămășiță este bulevardul la vest de Poarta Brandenburg, vechea axă est-vest ce e și azi iluminată de câteva din lămpile stradale ale lui Speer. Columna Victoriei (inaugurată în 1873 după victoriile Prusiei asupra Danemarcei, Austriei și Franței din anii 1860-1870) a fost mutată în locația de azi pentru a face loc axei nord-sud. În suburbia din sud, Tempelhof, se găsește și azi uriașul cilindtru din beton – ce cântărește peste 12.000 de tone – acel Schwerbelastungskörperce avea ca scop testarea terenului nisipos pentru a vedea dacă poate susține imensa greutate a Arcului de Triumf. Prea mare și prea solid pentru a fi demolat, el e azi un monument istoric ce adune aminte de megalomania naziștilor.

Mai mult decât aspirații
Având în vedere că doar o mică parte din planuri au fost realizate și mai există și azi, e ușor să subestimăm semnificația proiectului pentru Germania. Planurile lui Speer de reconstruire  a Berlinului sunt subestimate, considerate a fi doar o altă aspirație nazistă, o manifestație a fanteziilor arhitecturale ale lui Hitler care, din fericire, a rămas doar pe hârtie. Dar în ciuda faptului că Germania nu a devenit realitate, ar fi o greșeală să o vedem doar ca pe o nebunie, o curiozitate arhitecturală a regimului nazist ce poate fi separată însă de natura lui criminală. Vom vedea însă că Germania era în multe feluri o reprezentare aproape perfectă a ideologiei naziste.
În primul rând, trebuie analizată problema fezabilității planurilor. În ciuda ambițiilor, proiectul de remodelare a Berlinului făcea parte dintr-o veritabilă obsesie a construcțiilor care începuse încă din anii păcii. În acea vreme, planurile erau relativ la scară mică, dar la câteva proiecte întâlnim aceeași tendință monumentală de mai târziu. Cel mai cunoscut exemplu este imensa Cancelarie a lui Hitler, ce se întindea pe 400 de metri de-a lungul  Voßstraße, terminată în 1939 cu prețul a 90 milioane de mărci.
Alte construcții erau la fel de grandioase: Stadionul Olimpic, inaugrat în 1936, avea 100.000 de locuri și era parte dintr-un complex mult mai mare care trebuia să servească atât evenimente sportive, cât și politice. Sediul Ministerului Aviației al lui Göring, terminat în 1936, era cea mai mare clădire de birouri din lume, având 2800 de camere pe 7 etaje, 4000 de ferestre și aproape 7 kilometri de coridoare. Astăzi, clădirea este sediul ministerului de finanțe.
Clădiri masive nu erau construite doar în capitală. La Nürnberg, faimoasa tribună a lui Speer a fost eclipsată doar de Kongresshalle, inspirat de Colosseumul roman și construit pentru a acomoda 50.000 de oameni. Deși nu avea decât 39 de metri înălțime (în planurile inițiale construcția avea 70 de metri!), sala este cea mai mare construcție păstrată din epoca nazistă. La Prora, pe coasta Mării Baltice, a fost construită o uriașă stațiune care, deși neterminată până în 1939, se întindea deja pe 4.5 km. Chiar și obsesia lui Hitler pentru Berchtesgaden și faimosul său Kehlsteinhaus, construit în vârful muntelui, era un proiect ambițos.

Văzând planurile lui Hitler privind Berlinul, trebuie să avem în vedere contextul mai larg al construcțiilor naziste și succesul arhitecților lui Hitler în realizarea viziunilor sale. Germania nu era doar una din multele fantezii ale unui dictator, ci era parte a unui program clar ce viza dotarea țării cu o arhitectură monumentală care, credea Hitler, ar fi devenit un model pentru vremea respectivă, putând rivaliza cu vechile construcții din Egipt, Babilon și Roma.

Având în vedere importanța sa pentru viziunea nazistă, obsesia construcțiilor a fost integrată în economia Reichului și în rețeaua de lagăre de muncă și lagăre de concentrare. Legătura dintre programul de construcții și lagărele de concentrare era una strânsă. Expansiunea sistemului de lagăre începând cu 1936 a fost de fapt alimentată de cererea de forță de muncă și materiale din sectorul de construcții în spatele căreia se afla Speer și, implicit, planul privind Germania. De aceea, unele dintre cele mai cunoscute lagăre de concentrare din epocă – spre exemplu, Mauthausen, Gross Rosen și Buchenwald – au fost construite în apropierea carierelor de piatră. Lagărul de la Mauthausen a fost construit în 1938 de-a lungul carierei de granit ce aproviziona pavarea străzilor Vienei. Lagărul din Flossenbürg, din nordul Bavariei, era sursa principală a granitului ce trebuia folosit în Berlin. Astfel, Germania nu avea doar un rol estetic, ci a jucat un rol vital în înființarea și menținerea rețelei de lagăre. Se pare că proiectele arhitecturale ale naziștilor se sincronizau perfect cu interesele SS-ului.

Cât despre finanțarea proiectului, aceasta nu era o problemă majoră. Speer estimase că proiectul avea să ajungă la costuri totale de circa 6 miliarde de mărci, adica 5% din PIB-ul Germaniei în anul 1939. Însă având în vedere natura relațiilor economice din Reich, doar o mică parte din această sumă trebuia să provină direct de la guvern. În primul rând, majoritatea materialelor de construcție provenea din lagăre de concentrare, în timp ce carierele și fabricile de cărămidă erau în proprietatea unei companiei DEST (Deutsche Erd-und Steinwerke), deținută de SS. Astfel, materialele pentru proiect erau practic gratuite, iar acest sistem mai beneficia de un avantaj: opozanții politici erau ”reeducați” prin muncă în proces și lucreau în beneficiul statului.
În plus, costurile de demolare și construcție erau împărțite în bugetele anuale ale mai multor ministere și organizații, iar regimul nu ducea lipsă de voluntari și donatori. Cu siguranță că lui Speer nu i-a scăpat din vedere și faptul că totalul costurilor pentru Germania era aproape egal cu valoarea totală estimată a proprietăților evreiești din țară. În cele din urmă, Speer a calculat că în urma împărțirii costurilor, guvernul central avea să plătească doar pentru Arcul de Triumf și Große Halle. Între timp, în fața miniștrilor care i se plângeau din cauza costurilor proiectului, Hitler punea accentul asupra numărului foarte mare de turiști care aveau să viziteze în viitor noua Capitală a Reich-ului.

Costurile umane

Deși s-a construit foarte puțin din ceea ce trebuia să fie Germania, proiectul nu a rămas unul teoretic. El a fost o realitate pentru cei aflați în lagărele de concentrare de Mauthausen sau Flossenbürg. Au fost pregătite materiale și pentru clădiri ce nu aveau să fie construite. Putem presupune că din cei 100.000 de oameni care au murit în lagărele de la Sachsenhausen, Flossenbürg și Mauthausen, mulți au pierit extrăgând sau prelucrând materialele pentru reconstrucția Berlinului.

Mii de oameni au fost afectați de programele de demolări și construcții, în primul rând prizonierii de război și cei care munceau forțat, găzduiți în condiții teribile și obligați să muncească indiferent de condițiile meteorologice. În ciuda a ceea ce avea să declare mai târziu, Speer nu s-a sfiit să exploateze munca prizonierilor de război. În noiembrie 1941, după primele succese din războiul împotriva Uniunii Sovietice, Speer a făcut o cerere privind folosirea a peste 30.000 de prizonieri de război sovietici pentru construcțiile din Berlin. Hitler i-a acceptat cererea, astfel că numărul total al muncitorilor aflați în subordinea lui Speer care lucrau pentru Germania a ajuns la circa 130.000.

Și civilii au fost afectați. ”Arienii” care locuiau în zonele incluse în planurile lui Speer au primit locuințe în alte parte, fie în clădiri special construite în acest scop în suburbii, fie în casele evreilor din care aceștia fuseseră alungați. Încă din 1938 Speer a sugerat că evreii din capitală ar trebui mutați în locuințe mai mici pentru a elibera clădirile mai mari pentru berlinezii arieni afectați de lucrările de demolare. Evreii strămutați se găseau adeseori duși în zone aflate în vizorul buldozerelor lui Speer. Pe măsură ce criza de locuință din capitală se accentua, mulți evrei erau forțați să se mute în locuințe special desemnate care urmau să fie demolate mai târziu. Aceste locuințe erau supraaglomerate și condițiile de igienă erau deplorabile: într-un singur bloc puteau locui până la 200 de familii. În octomrbie 1941, mulți evrei aveau să părăsească Berlinul în primele trenuri de transport către ghetoul de la Łódz.

Din aceste motive, proiectul Germania, în ciuda faptului că nu a fost pus în practică, a avut consecințe profunde, devenind un element-cheie nu doar în evoluția sistemului de lagăre de concentrare, ci și în dezvoltarea politcii antisemite.

Planurile lui Speer pentru Berlin sunt fascininante. În sens arhitectural, ele arată surprinzătoarele extreme la care pot ajunge arhitecții lingușitori. Însă proiectele lui Speer nu pot fi privite doar din persepctiva arhitecuturală: examinându-le, suntem obligați morali să vedem și metodele brutale prin care aceste planuri trebuiau puse în practică.

Deși în mare parte rămasă doar pe hârtie, Germania a avut influența sa asupra evoluției Reich-ului. Disprețul acestuia pentru omenire a fost demonstrat nu doar prin tratamentul rezervat celor care munceau în lagărele de concentrare sau celor care se aflau în calea planurilor naziste. Acest dispreț îi atingea și pe cei care trebuiau, într-o zi, să pășească pe marile bulevarde ale noului oraș. Trebuie observat că din toate planurile lipsește aproape complet dimensiunea umană. Hitler, se pare, nu avea niciun interes față de aspectele sociale ale proiectelor pe care le superviza. Pasiunea lui avea în vizor clădirile, nu oamenii care ar fi locuit în ele pe viitor.

Așa cum Albert Speer nu a fost niciodată doar un arhitect, nici Germania nu a fost doar un proiect de arhitectură. A fost, de fapt, o reflecție perfectă a naturii întunecate, mizantrope a nazismului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/germania-capitala-vis-lui-hitler

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply