» » » » Ce-ar fi fost dacă Aliaţii ar fi debarcat în Normandia în 1943?

Într-o dimineaţă de primăvară din 1943, 160.000 de trupe Aliate debarcă pe ţărmurile Normandiei pentru a crea cel de-al doilea front, atât de dorit de strategii americani şi cerut cu disperare de Stalin. În zilele următoare, alte divizii aliate ajung pe plajele franceze în timp ce germanii se străduiesc să-i arunce pe invadatori înapoi în mare. În aer, sute de avioane ale celor două tabere se luptă pentru controlul spaţiului aerian. Într-un final, Aliaţii reuşesc – cu ajutorul unor porturi artificiale construite în apropierea ţărmurilor – să creeze o enclavă pe care germanii să n-o poată penetra. Şi, graţie noului P-51 Mustang, Aliaţii câştigă lupta împotriva Luftwaffe.




Din cauza asaltului sovietic de pe frontul de est, germanii nu pot transfera suficiente trupe în vest pentru a-i opri pe Aliaţi. Până la sfârşitul toamnei, Aliaţii au străbătut întreaga Franţă pentru a ajunge la Linia Siegfried de-a lungul frontierei vestice germane. Blocaţi ca într-o menghină între cele două fronturi, Germania capitulează în primăvara lui 1944.

Scenariul de mai sus se bazează pe două lucrări de istorie contrafactuală, ambele publicate în 1980: 1943: The Victory that Never Was, de John Griggs, şi Second Front Now: 1943 a lui Walter S. Dunn Jr. Autorii argumentează că prin amânarea invaziei din nord-vestul Europei până în primăvara anului 1944, americanii şi englezii au comis o gravă eroare strategică ce a amânat capitularea Germaniei naziste cu un an. În loc să se dedice operaţiunilor din Sicilia şi Italia, ei ar fi trebuit să se concentreze pe Operaţiunea Roundup, planul iniţial al Aliaţilor al invaziei din Franţa pentru anul 1943.

Părerile istoricilor cu privire la demersul lui Griggs şi Dunn diferă, dar mulţi recunosc că cei doi au adus unele argumente pertinente cu privire la fezabilitatea operaţiunii. Ei au subliniat faptul că Aliaţii aveau o capacitate de transport de bunuri militare adecvată – debarcarea din Sicilia din iulie 1943 a presupus o capacitate de transport similară. Aliaţii aveau 63 de divizii disponibile pentru o posibilă debarcare peste Canalul Mânecii, în timp ce germanii aveau în Franţa doar 44 de divizii, şi nici acelea foarte bine echipate.

În plus, Aliaţii concepuseră deja acele porturi artificiale care au contribuit la succesul din 1944. Vehiculele speciale blindate folosite în invazia din 1944 fuseseră deja proiectate, iar britanicii descoperiseră că avionul american P-51 era mai puternic decât oricare alt bombardier al inamicilor, ceea ce însemna că sprijinul aerian necesar pentru protejarea debarcărilor putea fi asigurat.

Dacă Aliaţii aveau capacitatea de a începe operaţiunea Roundup, de ce nu au profitat de oportunitate? Dunn vine cu teoria, exagerată, conform căreia Aliaţii au amânat intenţionat debarcarea în Franţa pentru ca regimurile totalitare nazist şi sovietic să se epuizeze reciproc în război. Grigg vine cu teoria mult mai plauzibilă potrivit căreia liderii Aliaţi au luat pur şi simplu o decizie strategică greşită. La conferinţa de la Casablanca, nici Churchill, nici Roosevelt nu veniseră fixaţi pe ideea de a respinge planul unei invazii pentru 1943. Dar premierul britanic s-a lăsat sedus de mareşalul Alan Brooke, şeful statului major al Imperiului Britanic, cel mai important adept al strategiei mediteraneene. Deşi s-ar fi putut impune în faţa acestuia, Churchill nu a făcut-o.

De cealaltă parte, americanii s-au autoconvins că înainte ca orice altă operaţiune majoră să aibă loc, enclava germană din Tunisia trebuie distrusă. Asta nu s-a întâmplat decât în mai 1943, aceeaşi lună în care Aliaţii au convenit oficial să amâne invazia din Franţa pentru 1944. Grigg susţine că dacă Aliaţii s-ar fi concentrat pe Roundup, i-ar fi putut învinge pe germani cu mai puţine trupe.

Morris Janowitz, decanul sociologiei militare, a lăudat analiza lui Grigg ca un bun exemplu al modului în care factorii instituţionali şi de organizare pot submina realizarea unui obiectiv deja stabilit – în acest caz principiul de Germany first, de concentrare pe învingere în primul rând a Germaniei prin intermediul unei invazii peste Canal, cât mai devreme posibil: americanii au concentrat în Pacific o prea mare forţă umană şi o prea mare parte din flotă pentru ca scopul acesta să mai fie viabil.

În ciuda unor argumente pertinente pe care le-au adus, Grigg şi Dunn au şi trecut cu vederea unii factori cheie care făceau invazia din 1943 – şi o înfrângere rapidă a Germaniei – mai puţin viabilă. În primul rând, o planificare serioasă pentru atacul peste Canal nu a început decât în martie 1943. Într-adevăr, un comitet pusese deja problema unui asemenea atac încă din vara lui 1942, dar este extrem de improbabil ca o invazie de succes să fi putut fi planificată în doar câteva luni. În al doilea rând, chiar dacă planificarea concretă ar fi început din 1942, trupele americane ar fi fost în 1943 mult mai prost pregătite. În al treilea rând, e puţin probabil ca Aliaţii să fi ajuns repede la o înţelegere care s-a dovedit a fi vitală pentru succesul operaţiunii: numirea unui singur comandant suprem cu autoritate asupra tuturor forţelor, fie ele terestre, navale sau aeriene. E posibil ca nici Eisenhower, nici un alt general să fi putut beneficia de suficientă credibilitate la mijlocul anului 1943 pentru a fi ales în această funcţie. Astfel, ar fi fost posibil ca prin operaţiunea Roundup Aliaţii să fi reuşit să creeze o enclavă în Franţa, dar nimic mai mult. N-ar fi reuşit victoria decisivă care a urmat invaziei din 6 iunie.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-ar-fi-fost-aliatii-ar-fi-debarcat-normandia-1943

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply