» » CUM A PIERIT ORDINUL TEMPLIERILOR

Acum 700 de ani unul dintre cele mai puternice ordine religioase ale creştinătăţii îşi trăieşte tragicul sfârşit: regele francez îi supune pe războinicii creştini torturii, cu aprobarea papei. Niciun protest nu răsună pe 3 aprilie 1312 în catedrala de la Vienne, la sud de Lyon. Episcopii şi principii sunt deja adunaţi acolo de mai bine de o jumătate de an. În spaţiul altarului se află cele mai importante personaje: Filip al IV-lea cel Frumos şi papa Clement al V-lea.
Cei doi nici că puteau fi mai diferiţi. Filip, care domneşte din 1285, este rigid, dur, zgârcit la vorbe şi are o vointă de fier. Clement pare însă la capătul puterilor, suferă de cancer. Funcţia şi-o datorează exclusiv regelui, care îl obligă să rezideze nu la Roma, ci în Franţa. În catedrala de la Vienne se aplică o decizie care fusese luată incă din 22 martie, care va sta sub semnul controversei mult timp. Bula papală “Vox in excelso” prevede desfiinţarea ordinului templierilor. Este într-un fel apogeul seriei de procese de erezie din evul mediu, iar istoricii îl rpivesc drept un precedent la toate procesele de faţadă care au loc în secolul al XX-lea. Acuze exacerbate sunt aduse membrilor faimosului ordin: impioşenie, blasfemie, idolatrie, sodomie, în general fapte reprobabile. Sunt acuzaţi că ar fi corupt tinerii clerici, că ar fi negat profeţii biblici, că ar fi scuipat pe cruci. Ordinal ar fi reprezentat un loc al pierzaniei, al desfrâului. Cu toate acestea templierii nu au fost acuzaţi de iure, adică pe baza legislaţiei, ci per viam provisionis et ordinationis, adică au fost dizolvati pe cale administrativ-birocratică, după 5 ani de urmărire şi tortură. Cum a ajuns însă ordinul în această situaţie?
Soldaţii lui Hristos erau bancheri
Nu cu mult timp în urmă organizaţia realizată între 1118 şi 1120 reprezenta o întruchipare a cavalerismului şi a religiozităţii. “Bucură-te, Ierusalime!”, se entuziasma la 1130 cistercianul Bernard de Clairvaux, care îi admira pe templieri pentru curajul şi vitejia lor: frumuseţea externă provenea din zelul luptelor împotriva musulmanilor, iar cea internă din lupta cu forţele răului care rezidă în om. În 1095 papa Urban al II-lea lansează apelul la cruciadă. Era vremea reformei gregoriene, o fază a reînnoirii religioase, a extinderii puterii papale. Templierii erau copiii timpului lor. Mii de pelerini iau calea Ierusalimului, iar în Tara Sfântă se înfiinţează state cruciate la Edessa, Antiohia, Ierusalim sau Tripoli. Pentru a proteja credincioşii pe drumurile periculoase Huges al păgânilor înfiinţează o comunitate specială. Regele din Ierusalim le oferă adăpost în palatul care stătea pe locul legendarului temple al lui Solomon – de unde şi denumirea ordinului.
Probabil că primii templieri erau foarte săraci, nu aveau nici măcar mantia albă cu cruce roşie care îi va consacra mai târziu. Stema lor prezintă doi cavaleri care impart un cal, simbol al ambivalenţei instituţiei lor. Asta pentru că templierii împacă ceea ce pare de neîmpăcat: sunt călugări şi războinici. Se înscriu pe linia ioaniţilor, care apar cu două decenii mai devreme, doar că templierii se dedică totalmente războiului, sunt o categorie de luptători sfinţi. O reglementare se face la conciliul de la Troyes din 1129, iar mai târziu templierii primesc o serie importanta de privilegii: soldaţii lui Hristos se află sub aripa protectoare a papei, au propriii preoţi , sunt scutiţi de zeciuială şi sunt supuşi exclusiv Romei.
Atracţia lor este mare. Peste tot în Europa nobilii şi clericii depun eforturi pentru a intra în structura care deja capătă o faimă deloc de neglijat. Regii le dăruiesc pământuri şi burguri, iar episcopii biserici. Din Franţa până în Peninsula Iberică, din Anglia până în Italia templierii câştigă teren şi îşi întemeiază propriile colonii. Cultivă vin, cresc vite, ba chiar întreţin o flotă la Marea Mediterană. Fără susţinerea europeană general ordinul ar fi apus de mult, iar fără templieri statele latine din Orient nu ar fi rezistat prea mult. Cavalerii sunt şi bancheri şi trezorieri, lucrând cu tehnici de contabilitate de nivel avansat. Regii le îngăduie lor să le administreze averile. Coroana engleză ia credite de la ei, iar trezoreriile asemănătoare unor adevărate fortăreţe păstrează comorile franceze. Templierii devin un soi de stat în stat şi Biserică în Biserică. În secolul al XIII-lea numără cam 7000 de membri şi se află în posesia a nu mai puţin de 870 de burguri.
Dar odată cu Gloria creşte şi pericolul. Statele încep să-I împiedice să mai câştige teren; templierii devin lacomi şi aroganţi, abandonându-şi idealurile. Apoi vine anul 1291 şi se schimbă totul. Cetatea Akkon cade, ultimul bastion creştin din Orient. Templierii îşi mută sediul în Cipru. Ţara Sfântă este pierdută. Ordinul pare de prisos. Teutonii se concentrează în nordul Europei, în Prusia, iar ioaniţii care se mută în insula Rhodos poartă războaie grele cu turcii. Templierii vor însă doar un singur lucru: Tara Sfântă. În 1291 mare maestru ajunge Jaques de Molay, personaj privit ca un erou tragic de către posterioritate.  
Drama începe în 1306. Încercarea templierilor de a pătrunde iar în Orient eşuează, dar spiritual cruciat nu dispare. Papa Clement al V-lea îi convoacă pe maestrul templierilor şi pe cel al ioaniţilor, Fulko von Villarets la Poitiers. Molay nu bănuieşte pericolul. Se aud zvonuri despre blasfemiile cavalerilor. Un anume Esquieu de Floyran împrăştie vorbe despre idolatrie şi sodomie. Regel din Aragon îl ignoră pentru că templerii încă se mai luptă cu maurii din Peninsula Iberică. Dar ministrul francez Guillaume de Nogaret priveşte zvonul ca pe o şansă extraordinară de a anihila ordinul deja mult prea puternic. Recrutează martori, adună presupuse dovezi, infiltrează spioni.
Filip elimină mai întâi evreii
Molay este îngrozit. Având încredere deplină în papă, îl roagă pe Clement să deschidă o anchetă care să curete structura de orice suspiciuni. Dar papa nu i se poate opune regelui, puterea sa fiind în declin în condiţiile centralizării statale operate de Filip, care doreşte un stat modern şi pentru asta încearcă să reorganizeze administratia, finanţele şi justiţia. Cum stau lucrurile cu scunul papal se arată în 1303: când Bonifaciu al VIII-lea sfidează politica regelui, acesta îl acuză de erezie. După el urmează episcopul de Bordeaux, Clement al V-lea, cu reşedinţa la Avignon.
Dar ce are regele împotriva templierilor? Zvonurile sunt mai degrabă pretext. Statul în curs de modernizare al lui Filip şi războaiele împotriva Angliei şi Flandrei au secătuit trezoreria. În 1306 ordonă exproprierea şi alungarea a 100.000 de evrei, asta după ce ia măsuri şi împotriva creditorilor lombarzi. Fillip ştie de ce comori dispuneau şi templierii. Dar este bănuit şi un alt motiv: Filip avea ambiţia de a deveni el însuşi maestru de ordin şi chiar de a organiza o cruciaă cu scopul cuceririi Ierusalimului. Ce triumf ar fi fost în conflictul cu papa! Vinery, pe 13 octombrie 1307 dă semnalul. Templierii sunt arestaţi şi proprietăţile verificate. În arest intră 546 de membri, dintre care 138 doar din Paris, printre care şi Jaques de Molay. Fillip aplică papei o lovitură usturătoare, căci de process ar fi trebuit să se ocupe inchiziţia. Marele inchizitor însă, Guillaume Imbert, joacă alături de rege.
Templierii sunt supuşi torturii
Clement tremură de furie, considerând acţiunea lui Filip o ofensă la adresa Bisericii. Nici în afara Franţei Filip nu este susţinut. Niciun monarh nu vrea să-i urmeze exemplul. Apoi Filip prezintă dovezile, adică ce au scos autorităţile din gura acuzaţilor care au trecut prin cazne greu de imaginat. Pe 24 octombrie marele maestru îndură chinuri teribile în urma cărora se leapăd de principiile templierilor şi recunoaşte că ar fi scuipat pe cruce. Le spune şi colegilor săi să facă acelaşi lucru. Fillip îşi atinge scopul: templierii sunt învinşi chiar înainte de proces. Papei nu-I mai rămâne nimic de făcut decât să urmeze calea trasată de rege.pentru a mai câştiga ceva din reputaţie, ordonă confiscarea proprietăţilor templierilor  şi cedarea lor Bisericii. Un val de arestări se produce în tot Occidentul. Molay încă mai nutreşte speranţe.îşi neagă afirmaţiile de sub tortură în faţa a doi episcope, dar va retracta şi aceste spuse , căci se teme să nu fie omorât, aşa cum era se practica pentru ereticii care admiteau şi apoi negau. Aşa că Molay se potoleşte şi cere doar să-l vadă pe papă.
O strategie fără succes, pentru că nu I se permite şi oricum ar fi rezolvat puţin lucru. În 1308 Filip convoacă toate adunările ţării. Guillaume de Plaisan, un ministru, îl ameninţă pe papă. Clement nu are de ales. Procesul durează ani de zile. Din 1309 se înfiinţează la Paris o comisie papală care să se ocupe de problemă. Şi aici Filip este cel care manevrează. Cei care nu renuntă să-şi apere ordinul, acuzând manipularea şi şantajul, ajung pe eşafod. În timpul conciliului de la Vienne politica lui Filip îşi atinge culmile. Filip intră practice cu armata în oraş. Clement îşi salvează pielea şi o umbra de reputaţie dizolvând ordinal pe 22 martie 1312. Nu ştim dacă şi el îi credea pe templieri vinovaţi. Cert este că papa a capitulat în faţa autorităţii regale.
Drama nu se sfârşeşte însă. Mai rămâne de rezolvat situaţia cu marele maestru. Clement se fereşte, dar apoi se decide sa trimită cardinali la Paris. Încă doi ani îşi mai petrece acuzatul între zidurile temniţei până să se dea verdictul, pe 18 martie 1314, în faţa portii cateralei Notre Dame. Molay este condamnat la închisoare pe viaţă. Pana în ultima clipă Jaques de Molay s-a bazat pe atitudinea papei, dar când aude sentinţa se revoltă împreună cu alt acuzat, maestrul din Normandia. Jaques de Molay şi Geoffroy de Charnay sunt arşi pe rug în aceeaşi zi. Dar la scurt timp mor şi călăii cavalerilor: Clement de cancer pe 20 aprilie şi în decembrie, ca urmare a unui accident de vânătoare, îi urmează regele. Şi ce s-a petrecut cu ceilalţi templieri? I-au moştenit francmasonii? Şi-au ascuns comorile? Adevărul istoric se pare că este puţin mai dur: ordinul a dispărut treptat din Europa. Doar în Portugalia mai rămâne ceva din el sub forma unui alt ordin ale cărui averi va ajuta micul stat să se ridica ca putere navală. Comoara templierilor, care era de fapt mult mai mică decât se aşteptase Filip, le revine ioaniţilor. Astfel se atinge scopul de a crea un ordin unit. Corona franceză pstrează puţin pentru sine, pentru că trebuie să le ofere ioaniţilor bani pentru a-şi răscumpăra confraţii din temniţe.
Aşadar, dilemele nu sunt chiar atât de mari cum vrea să le facă literatura fantastică. Mai mult, templierii dispar ca urmare a aplicare unei politici de stat care viza scopul cu orice mijloace, fie şi tortura care era un procedeu destul de normal în epocă. Filip s-a folosit de justiţie ca instrument de putere într-un mod lipsit de scrupule. Nu a fost vorba de a aduce adevărul la lumină, ci de a preface suspectul în vinovat. Felul în care regele a manipulat opinia publică reprezintă un pas în clădirea absolutismului care va domina istoria europeană vreme de secole.

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply