Chiar şi în ziua de azi numele oraşului a rãmas asociat unor practici pe care morala le respinge şi care mai sunt pedepsite cu moartea în unele state. Dar ce spune Biblia, în fond, locul în care a debutat de fapt istoria Sodomei?Povestea distrugerii celor douã oraşe de la Marea Moartã, Sodoma şi Gomora, este relatatã în Genezã, în ciclul lui Avraam. Acolo aflãm cã pãcatul a acoperit cu umbra sa demonicã minţile oamenilor şi cã Dumnezeu a decis sã coboare din cer pentru a-l observa în toatã gravitatea sa şi a a-l pedepsi cum se cuvine (deşi pãcatul nu este precizat, ştim doar cã este vorba despre ceva strigãtor la cer). Constatarea amarã a divinitãţii rezultã în aneantizarea celor douã oraşe, dar la un moment dat Dumnezeu, cel atoateştiutor, se întreabã: “Sã-i ascund lui Avraam ce am sã fac”? Avraam, cunoascând planurile divine, se îngrozeşte la anunţul unei asemenea distrugeri şi încearcã sã intervinã pe lângã divinitate pentru cruţarea oraşelor, mãcar a celor drepţi care s-ar putea afla printre pãcãtoşi.
În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare. Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. În cazul de faţã nu este vorba neapãrat de vreo aluzie la homosexualitate. Lot însã, dacã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a poveştii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera.
În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare. Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. În cazul de faţã nu este vorba neapãrat de vreo aluzie la homosexualitate. Lot însã, dacã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a poveştii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera.
Reperarea focului divin
Îngerii i-au luat pe Lot şi pe soţia sa şi cele două fiice ale sale şi au plecat din Sodoma, care începuse a fi acoperită de o ploaie de pucioasă şi foc din cer. Femeia lui Lot, care a privit în urmă împotriva sfatului îngerilor, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Cam asta relateazã Biblia.Urmeazã o încercare de a localiza oraşele distruse, o misiune deloc uşoarã, cercetãtorii oscilând între malul de nord şi cel de sud al Mãrii Moarte. Un indiciu l-ar putea oferi numele arab al unei coline de sare pe malul de sud-est: Djebel Usdum. În orica caz, arse din temelii şi apoi acoperite de sare, cele douã oraşe nu ar prea fi avut cum sã trãiascã în continuare prin vestigii care sã le şopteascã povestea. Absenţa ruinelor a fost explicatã şi prin bulversãrile geologice, cutremurele de pãmânt sau posibila scufundare în Marea Moartã. Istoricul evreu contemporan lui îisus, Flavius Iosephus, relatând evenimentele care au marcat campania lui Vespasian în Iudeea, descrie împrejurimile mãrii. El precizeazã cã: “în vecinãtatea sa se aflã regiunea Sodomei, teritoriu odinioarã prosper datoritã bogãţiei oraşelor şi acum devastate de foc. Se spune cã, într-adevãr, impietatea localnicilor a atras asupra lor fulgerul care i-a îmbrãţişat; încã se mai vãd urmele focului divin şi vestigiile aproape şterse din cinci oraşe”.
Remarca lui Iosephus este caracteristicã tuturor comentatorilor antici, care au refuzat sã iscodeascã o cauzã legitimã a aneantizãrii cetãţilor. Şi Origene, marele teolog alexandrin din prima jumãtate a secolului al 5-lea, într-una din omiliile sale tratând textul Genezei, stãruie mai mult asupra ospitalitãţii lui Lot. Referindu-se la întâlnirea sa cu cei doi îngeri, Origene declarã: “Ascultaţi asta, voi cei care închideţi uşile strãinilor, ascultaţi, voi care evitaţi un oaspete ca pe un duşman!”O lecţie de actualitate. Dar în acelaşi text, Origene menţioneazã cum la ieşirea din Sodoma Lot nu se reuneşte imediat cu Avraam, subliniind “perfecta imperfecţiune” a lui Lot şi întrebându-se dacã este posibil ca un om sã fie ireproşabil sau doar pur şi simplu exemplar.
De altfel, într-o altã omilie despre cartea profetului Ieremia, acelaşi Origene se intereseazã mai mult de soarta celor douã oraşe, de disputa aproape între egali dintre Avraam şi Dumnezeu care se soldeazã cu o târguialã pe care Origene o percepe drept dovada clemenţei divine şi a filantropiei sale.
Mitul grec al lui Phaeton transpus în secolul al doilea
Se povesteşte cum, dupã purificarea sãvârşitã de potop, oamenii s-au îndepãrtat din nou de cele sfinte. Biciul divin loveşte de aceastã datã sub forma focului ceresc pe pãcãtoşii sodomiţi. Intervenţia lui Avraam în favoarea oraşelor transformã istoria oraşelor într-o învãţãturã teologicã.
Înaintea lui Origene, Iustin, filosof roman de secol doi, ca şi episcopul Irineu de Lyon, considerã cã au înţeles importanţa pildei. Par sã-l anticipeze pe Origene, vãzându-l în personajul cu care trateazã Avraam nu atât pe Tatãl, cât pe Fiul. Fiul este cel care primeşte de la Tatãl puterea de a condamna sau nu locuitorii Sodomei şi Gomorei. Avem acolo primele elemente ale dogmei cristologice, ale doctrinei Trinitãţii care urma sã fie elaboratã mult mai complex.
Origene era un teolog cu multe idei. Vis-a-vis de interpretarea sa asupra distrugerii biblice, sã îi relevãm una dintre concluzii. În ultimii ani ai secolului al doilea, filosoful pãgân Celsus, în “Cuvântul adevãrat”, pune în legãturã evenimentul cu mitul grecesc al lui Phaeton. Mitul lui Phaeton spune că acesta s-a lăudat prietenilor că tatăl lui este chiar zeul soarelui. Aceştia nu l-au crezut, iar Phaeton a mers la Helios, care îi jurase pe râul Styx să îi îndeplinească orice dorinţă. Phaeton a cerut tatălui său să îi împrumute pentru o zi caleaşca (Soarele). Helios cedează şi îi oferă fiului său carul, nu înainte de a-i fi dat o mulţime de recomandări şi sfaturi. Phaeton urcă în carul solar şi se înalţă pe cer, dar este înspăimântat de înălţime şi pierde controlul asupra cailor albi ai lui Helios. La început se ridică prea sus răcind peste măsură pământul, apoi se coboară prea jos, arzând vegetaţia şi aducând secetă. Din greşeală el transformă o mare parte din Africa în deşert. Zeus, văzând acestea şi vrând să oprească şi alte dezastre mai mari ce ar fi putut urma, l-a trăsnit, aruncându-l mort în apele râului Eridan. Sodoma este, asemenea lui Phaeton, pedepsitã pentru neascultare.
Origene îi dã replica lui Celsus în 248, la 70 de ani dupã redactarea operei care încã mai cântãrea greu în lupta anticreştinã. El începe contraargumentul prin a preciza cã Moise este mai vechi decât Homer şi deci ar fi vorba de un plagiat…Este un topos binecunoscut al apologeticii creştine şi ebraice, din moment ce evreii Filon din Alexandria şi Flavius Iosephus deja insistaserã asupra vechimii mai mari a lui Moise. De partea creştinã, Tatian, autor siriac de secol doi, s-a strãduit sã demonstreze anterioritatea lui Moise nu doar faţã de Homer, ci chiar faţã de zeii greci! Origene, continuând, îşi lãrgeşte concluzia asupra întregii pleiade de profeţi. Toţi par a relata cum un foc ceresc suprimã viciul, acţionând ca agent al reînnoirii, deci nu existã niciun dubiu cã aceste evenimente s-au întâmplat în trecut şi sunt pe cale de a se produce şi în viitor. Sodoma şi Gomora devin paradigme ale autenticitãţii în discursul profetic. Distrugerea biblicã este constant invocate în mediile creştine, de exemplu în secolul al 4-lea, când Grigore de Nazianz, în discursul de la Constantinopol, se apãrã împotriva acuzaţiei cã ar fi intrigat pentru a obţine scaunul episcopal din oraşul imperial.
Înaintea lui Origene, Iustin, filosof roman de secol doi, ca şi episcopul Irineu de Lyon, considerã cã au înţeles importanţa pildei. Par sã-l anticipeze pe Origene, vãzându-l în personajul cu care trateazã Avraam nu atât pe Tatãl, cât pe Fiul. Fiul este cel care primeşte de la Tatãl puterea de a condamna sau nu locuitorii Sodomei şi Gomorei. Avem acolo primele elemente ale dogmei cristologice, ale doctrinei Trinitãţii care urma sã fie elaboratã mult mai complex.
Origene era un teolog cu multe idei. Vis-a-vis de interpretarea sa asupra distrugerii biblice, sã îi relevãm una dintre concluzii. În ultimii ani ai secolului al doilea, filosoful pãgân Celsus, în “Cuvântul adevãrat”, pune în legãturã evenimentul cu mitul grecesc al lui Phaeton. Mitul lui Phaeton spune că acesta s-a lăudat prietenilor că tatăl lui este chiar zeul soarelui. Aceştia nu l-au crezut, iar Phaeton a mers la Helios, care îi jurase pe râul Styx să îi îndeplinească orice dorinţă. Phaeton a cerut tatălui său să îi împrumute pentru o zi caleaşca (Soarele). Helios cedează şi îi oferă fiului său carul, nu înainte de a-i fi dat o mulţime de recomandări şi sfaturi. Phaeton urcă în carul solar şi se înalţă pe cer, dar este înspăimântat de înălţime şi pierde controlul asupra cailor albi ai lui Helios. La început se ridică prea sus răcind peste măsură pământul, apoi se coboară prea jos, arzând vegetaţia şi aducând secetă. Din greşeală el transformă o mare parte din Africa în deşert. Zeus, văzând acestea şi vrând să oprească şi alte dezastre mai mari ce ar fi putut urma, l-a trăsnit, aruncându-l mort în apele râului Eridan. Sodoma este, asemenea lui Phaeton, pedepsitã pentru neascultare.
Origene îi dã replica lui Celsus în 248, la 70 de ani dupã redactarea operei care încã mai cântãrea greu în lupta anticreştinã. El începe contraargumentul prin a preciza cã Moise este mai vechi decât Homer şi deci ar fi vorba de un plagiat…Este un topos binecunoscut al apologeticii creştine şi ebraice, din moment ce evreii Filon din Alexandria şi Flavius Iosephus deja insistaserã asupra vechimii mai mari a lui Moise. De partea creştinã, Tatian, autor siriac de secol doi, s-a strãduit sã demonstreze anterioritatea lui Moise nu doar faţã de Homer, ci chiar faţã de zeii greci! Origene, continuând, îşi lãrgeşte concluzia asupra întregii pleiade de profeţi. Toţi par a relata cum un foc ceresc suprimã viciul, acţionând ca agent al reînnoirii, deci nu existã niciun dubiu cã aceste evenimente s-au întâmplat în trecut şi sunt pe cale de a se produce şi în viitor. Sodoma şi Gomora devin paradigme ale autenticitãţii în discursul profetic. Distrugerea biblicã este constant invocate în mediile creştine, de exemplu în secolul al 4-lea, când Grigore de Nazianz, în discursul de la Constantinopol, se apãrã împotriva acuzaţiei cã ar fi intrigat pentru a obţine scaunul episcopal din oraşul imperial.
Sã fi fost pãcatul invidiei?
Grigore începe sã vorbeascã despre invidie, cea care i-a umbrit judecata lui Lucifer şi l-a alungat din luminã. Dupã aceea, invidia “a fãcut ca lumea sã fie condusã într-un mod imoral suprimat prin apã sau foc”. Grigore de Nazianz nu este singurul care echivaleazã diluviul lui Noe cu arderea Sodomei şi Gomorei. Didimus Orbul, un exeget contemporan lui Grigore, face aceeaşi remarcã, ba mai mult, încadreazã în acelaşi registru şi pãcatul niniviţilor împotriva cãrora fusese trimis profetul Iona. Dacã în cazul Sodomei, pãcatul are aceeaşi gravitate ca şi cel care a provocat potopul, înseamnã cã este un caz extrem. Un caz de invidie? În fapt, pentru unii teologi, refuzul lui Lot de a ceda oaspeţii sodomiţilor echivaleazã cu o invidie de naturã carnalã, sexualitatea exacerbatã pentru care erau cunoscuţi fiind departe de mit.
Niciun comentariu: