Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, duşmani de moarte

Personalitati marcante ale Evului Mediu românesc, Vlad Tepes, domnul Tarii Românesti (1448, 1456-1462, 1476), si Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), au fost, totodata, principalii exponenti ai luptei antiotomane din a doua jumatate a secolului al XV-lea.

Timp de circa sase ani, între 1457 si 1462, domniile lor în cele doua tari românesti au fost simultane, ceea ce a determinat stabilirea unor relatii bilaterale care au cunoscut însa o evolutie deosebit de sinuoasa si de controversata. Relatiile moldo-muntene din perioada 1457-1462 sunt, în general, putin cunoscute. Precaritatea informatiilor de care dispunem, referitoare la ele, pe de-o parte, precum si faptul ca istoriografia româneasca moderna si contemporana, fie din diverse motive - nationale sau politice -, fie pentru a menaja anumite sensibilitati s-a aplecat putin asupra lor, punctând doar aspectele pozitive si trecând cu vederea sau încercând sa justifice partile mai întunecate ale acestora, pe de alta parte, au concurat decisiv asupra nivelului de cunoastere a lor.

Un debut promitător

Debutul relatiilor moldo-muntene, în primăvara anului 1457, se producea sub auspicii deosebit de promitătoare, care părea a anunta o viitoare colaborare fructuoasă între Vlad Tepes si Stefan cel Mare. Temeiul lor îl constituia conform mai multor cronici contemporane, scrise la curtea lui Stefan cel Mare la sfârsitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai celui următor - Cronica moldo-germană, Letopisetul de la Putna Nr. I si Letopisetul de la Putna Nr. II - sprijinul militar oferit de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare în actiunea sa de îndepărtare a lui Petru Aron si de ocupare a tronului Moldovei. Stirile referitoare la sprijinul militar acordat de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare, în primăvara anului 1457, au fost preluate apoi si de cronicarii moldoveni tardivi, din secolele XVII-XVIII, Grigore Ureche, Nicolae Costin sau Axinte Uricariul, precum si de cronicarul muntean Radu Popescu.

Concursul dat de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare pentru îndepărtarea lui Petru Aron si ocuparea tronului Moldovei părea a aseza raporturile dintre cele două state românesti pe baze solide. Foarte probabil însă, sprijinul militar acordat lui Stefan i-a creat lui Vlad Tepes un ascendent politic asupra omologului său de la Suceava, conturându-se astfel posibilitatea constituirii unui veritabil protectorat muntean asupra Moldovei si a domnului său pe care Stefan nu a fost dispus să îl accepte.
În scurt timp, optiunile diferite de politică externă ale celor doi domni, nu numai că îi vor îndepărta unul de celălalt, ci îi vor aseza în tabere diferite, aflate în opozitie, fapt ce deschidea, totodată, si ostilitatea dintre ei. Din acest punct de vedere, orientările lor politice externe diferite avute de cei doi domni între anii 1459-1461 s-au dovedit a fi decisive pentru evolutia raporturilor bilaterale.

La 4 aprilie 1459, la Overchelăuti, Stefan cel Mare presta omagiu regelui polon Cazimir IV (1447-1492), punând astfel Moldova sub suzeranitatea Poloniei, într-un moment în care regatul jagellon se afla în tratative avansate cu Poarta Otomană în vederea încheierii unui tratat. Actul său de politică externă a însemnat un prim pas spre încadrarea Moldovei în sistemul de aliante polono-otoman. Optiunea de politică externă a lui Stefan a însemnat, totodată, abandonarea bunelor relatii cu fostul său sustinător si protector, care în aceeasi perioadă făcea primii pasi în directia încheierii unei aliante cu regele Ungariei, Mathias Corvin (1458-1490). Noua orientare politică a lui Stefan avea să aibă consecinte dintre cele mai grave pentru raporturile sale cu fostii săi aliati. "Restabilirea legăturii cu Polonia - conchide S. Papacostea - însemna implicit îndepărtarea de Ungaria si Tara Românească, proces care avea să se desfăsoare în anii următori până la ultima consecintă. Primul indiciu al antagonismului datează încă din anul următor întelegerii cu Polonia".

De la colaborare la conflict

Azilul politic acordat de Mathias Corvin lui Petru Aron a tensionat si mai mult relatiile dintre Moldova, pe de-o parte, Ungaria si aliata sa Tara Românească, pe de altă parte. Acest lucru apare ca evident din întelegerea încheiată la 1 octombrie 1460 de sasii si secuii din Transilvania cu Vlad Tepes. În baza întelegerii, cele "sapte plus două scaune ale sasilor, de asemenea si orasul Brasov cu Tara Bârsei si orasul Sibiu" împreună cu secuii se angajau să-i acorde domnului Tării Românesti "un ajutor de patru mii de oameni înarmati" în cazul unui atac survenit "din partea turcilor sau al tării Moldovei". Documentul, un act diplomatic oficial, confirmă fără dubii, după părerea nostră, instaurarea, încă din această perioadă, a stării de război între Moldova, pe de-o parte, Tara Românească si Ungaria, pe de alta.
Analizând relatiile moldo-muntene de la sfârsitul deceniului sase al secolului al XV-lea, istoricii români au exprimat opinii diferite privind raporturile moldo-muntene în această epocă. Astfel, unii dintre acestia, precum I. Ursu, au admis instituirea stării de război între Stefan cel Mare si Vlad Tepes, fără a admite însă si posibilitatea consumării unor ciocniri între acestia, altii, ca N. Iorga, au refuzat să accepte existenta unor raporturi conflictuale între domnii celor două Tări Române, anterioare primăverii-verii anului 14624.

Pe baza informatiilor furnizate de sursele de care dispunem, îndeosebi de documentul din 1 octombrie 1460, a cărui veridicitate este în afara oricăror dubii, conform căruia în toamna anului 1460 domnul Tării Românesti se astepta la un atac din partea lui Stefan, pe care căuta să-l preîntâmpine prin colaborarea militară cu sasii si secuii din Transilvania, suntem în măsură să afirmăm că asemenea opinii, care neagă existenta unor relatii conflictuale între Vlad Tepes si Stefan cel Mare, nu se confirmă. De altfel, alături de informatiile prezentate, există si unele surse otomane din secolele XV-XVI care sustin si ele existenta unei stări conflictuale între Tara Românească si Moldova, anterioară anului 1462.

Asemenea informatii ne oferă cronicarii Kemal-pasa-zade (sec. XV-XVI) care, relatând succint raporturile dintre Vlad Tepes si vecinii săi, anterioare anului 1462, consemnează că domnul muntean "devenise de nenumărate ori biruitor asupra moldoveanului (Kara-Bogdan) si, înfrângând de multe ori ostile nenorocitului de ungur (Mathias Corvin, n.n.), împrăstiase ostile acestuia", precum si Sa'adeddin Mehmed (secolul XVI) care, relatând la rândul său evenimentele din anul 1462 afirmă că "Vlad Tepes se afla în dusmănie veche cu domnul Moldovei". Suntem absolut de acord că asa-zisele biruinte ale lui Tepes asupra lui Stefan, anterioare anului 1462, relatate de Kemal-pasa-zade nu sunt decât simple inventii ale cronicarului, nici o altă sursă nementionând vreo confruntare militară între cei doi, ceea ce nu exclude însă existenta unor relatii bilaterale conflictuale.

Temerile semnatarilor acordului din 1 octombrie 1460 cu privire la un potential si iminent atac al lui Stefan s-au confirmat de altfel foarte repede, cu singura deosebire că el nu l-a vizat pe Vlad Tepes ci sud-estul Transilvaniei, respectiv tinuturile secuiesti. Cronicile scrise la curtea lui Stefan, cu exceptia Letopisetului de la Putna Nr. 1, prezintă toate, fără detalii semnificative, doar succesul domnului Moldovei. Cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII - Grigore Ureche si compilatorii săi Nicolae Costin si Axinte Uricariul, care l-au preluat ad litteram - înregistrează si ei actiunea militară a lui Stefan în secuime în care nu văd însă o manifestare a stării conflictuale dintre Moldova si alianta munteano-maghiară, ci o consecintă a caracterului războinic si sângeros al domnului moldovean.

Stefan cel Mare, aliat al turcilor în 1462

Pe acest fond tensionat al relatiilor dintre cele două state românesti se consuma declansarea luptei antiotomane de către Vlad Tepes. Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Tepes în 1461 si actiunile militare ale domnului muntean, premergătoare marii campanii sultanale întreprinse împotriva sa în primăvara-vara anului 1462 de sultanul Mehmed II (1451-1481), au deteriorat si mai mult, prin implicatiile lor politico-teritoriale, raporturile cu Stefan. Spre a preîntâmpina un atac imediat al turcilor, întreprins de fortele pe care acestia le aveau în garnizoanele de la hotarul statului muntean, în iarna anilor 1461-1462, domnul Tării Românesti a lovit si nimicit bazele de atac ale turcilor de pe linia Dunării de Jos, precum si infiltratiile acestora de la nord de fluviu. Într-o scrisoare-raport adresată suzeranului si aliatului său Mathias Corvin, în 11 februarie 1461, prezentându-si succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad Tepes relatează că "toate trecerile lor peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le treacă prin foc, să le nimicească si să le pustiiască".

Foarte probabil, în timpul acestor actiuni, asa cum subliniază unii specialisti, opinie pe care o împărtăsim si noi, "procedând la desfiintarea infiltratiilor turcesti la nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a luat, desigur, sub oblăduirea sa si teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Tării Românesti până la Marea Neagră". Cu acest prilej au trecut sub controlul domnului muntean teritoriile din nordul Dobrogei cu gurile Dunării, în primul rând, eliberate de prezenta otomană. De asemenea, foarte probabil, pe fondul raporturilor tensionate dintre el si Stefan, Vlad Tepes va fi profitat cu certitudine de acest moment favorabil spre a-si extinde controlul si asupra unei fâsii de teritoriu de la nord de bratul Chilia. Statutul de vasal al Imperiului Otoman si al Poloniei al lui Stefan, precum si acela de adversar declarat al domnului muntean si al suzeranului acestuia, Mathias Corvin, au fost probabil factorii care au cântărit decisiv în luarea deciziei lui Vlad Tepes de a ocupa sudul teritoriilor dintre Prut si Nistru.

O opinie apropiată emite si N. Iorga, care afirmă, la rândul său, posibilitatea intrării teritoriilor de la nord de bratul Chilia sub controlul lui Vlad Tepes în urma campaniei acestuia din iarna anilor 1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comertului Moldovei. "Prădăciunile munteanului - scrie Iorga - erau pentru dânsul o mare pagubă, căci legăturile de negot ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetătii Albe erau acum întrerupte pentru mult timp". Or, în conditiile politico-militare specifice anilor 1461-1462, întreruperea comertului Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin intrarea teritoriilor de la nord de bratul Chilia sub controlul unui adversar al domnului de la Suceava care, în situatia concretă, nu a putut fi altul decât Vlad Tepes.

O serie de acte de politică externă întreprinse de Stefan cel Mare în perioada imediat următoare confirmă faptul că relatiile moldo-muntene au înregistrat acum o deteriorare gravă. Domnul Moldovei se orientează acum decis spre alianta polono-otomană. La 2 martie 1462, el presta un nou omagiu vasalic regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, care tocmai încheiase o conventie cu sultanul. În jurământul prestat cu acest prilej regelui Poloniei, Stefan se angaja fată de suzeranul său că "nu vom înstrăina nici o tară, nici un tinut, nici un oras si nici un feud fără vointa si fără învoirea anume a pomenitului domn si crai al nostru si a Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câstigăm înapoi si le vom câstiga".

Care sunt teritoriile vizate de Stefan, documentul nu precizează explicit, dar având însă în vedere cesiunile teritoriale făcute de Moldova în perioada anterioară domniei sale, admitem ca absolut justificată opinia acelor istorici care consideră că textul jurământului este o aluzie directă la Chilia si la teritoriul său. În ceea ce ne priveste, considerăm că domnul Moldovei avea în acelasi timp în vedere si teritoriile de la nord de bratul Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Tepes în iarna anilor 1461-1462. O analiză succintă a relatiilor internationale centrale si sud-est europene ne relevă faptul că la începutul anului 1462 în aceste regiuni se conturaseră două blocuri concurente, chiar ostile: alianta formată din Polonia si Moldova, favorabilă păcii si colaborării cu turcii, si alianta constituită din Ungaria si Tara Românească, aflată în conflict cu Imperiul Otoman si implicit cu aliatii acestuia.

În noua conjunctură politică, conflictul dintre Stefan cel Mare si Vlad Tepes se acutizează. Chiar dacă izvoarele interne cu privire la această problemă nu ne oferă nici o informatie, mai multe surse externe, provenite din zone diferite, - bizantine, otomane, genoveze - confirmă starea de război dintre Moldova si Tara Românească din primăvara anului 1462, precum si faptul că aceasta data dintr-o epocă anterioară. Spre exemplu, cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas (sec. XV) relatează că în primăvara anului 1462, Vlad Tepes, "împărtindu-si armata în două, o parte o avea cu sine, iar cealaltă a trimis-o în contra domnului Bogdaniei Negre (Moldovei, n.n.), ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să năvălească, si să nu-l lase în pace, dacă ar fi năvălit în tară. Căci domnul acestei Bogdanii Negre având o neîntelegere, era, dintr-o astfel de cauză, în război cu Vlad".

Asemenea informatii, cu privire la existenta unui conflict între Vlad Tepes si Stefan cel Mare, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, ne provin si din sursele otomane mentionate. Spre exemplu, Kemal-pasa-zade, desi nu o spune explicit, lasă însă să se înteleagă faptul că conflictul dintre Vlad Tepes si Stefan cel Mare, izbucnit înainte de 1462, era încă în desfăsurare în primăvara acestui an, în momentul declansării campaniei otomane împotriva domnului muntean, iar Sa'adeddin Mehmed sustine categoric că în primăvara-vara anului 1462 Vlad Tepes si Stefan cel Mare erau în conflict deschis si că domnul Moldovei a profitat de campania sultanală împotriva Tării Românesti, spre a-i aplica omologului si adversarului său muntean o lovitură decisivă. "Pe când oastea islamică nu-si potolise încă setea - scrie cronicarul turc -, s-a văzut o ceată numeroasă de osteni ghiauri. Deoarece Vlad Tepes se afla în dusmănie veche cu domnul Moldovei, acesta socotind sosirea victorioasă a sultanului un bun prilej, se pregătise să devasteze Tara Românească. De aceea, aflând aceasta, el (Vlad Tepes, n.n.) a trimis ceata aceea de nelegiuiti ca să oprească trecerea moldoveanului".

Cei mai multi dintre istoricii, care au abordat relatiile moldo-muntene din această epocă contestă existenta unui conflict între Vlad Tepes si Stefan cel Mare si, implicit, veridicitatea informatiilor transmise de diversii cronicari cu privire la această problemă. Altii, dimpotrivă, le consideră veridice, acceptând astfel si existenta unui conflict moldo-muntean. În ceea ce ne priveste, admitem că stirile cronicarilor din secolele XV-XVI, cu privire la existenta conflictului moldo-muntean, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, pot fi suspectate de anumite exagerări ale informatiilor pe care ni le oferă si, evident, abordate critic.

De altfel, referitor la aceeasi problemă dispunem de o altă sursă, autorizată de această dată, dar si ea contestată de unii specialisti, care ne prezintă informatii similare cu privire la conflictul dintre Moldova si Tara Românească. Este vorba de o scrisoare a consulului genovez din Caffa către regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, din 2 aprilie 1462, în care se arată între altele: "Am înteles apoi că Stefan voievod, domnul Moldovei sau al Valahiei Mici, se luptă cu Vlad voievod, care poartă război fericit cu turcii. Cartea acestora nu numai că ajută pe sultan, dar, ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă oarecum intrarea în aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât pentru noi, cât si pentru alte tări vecine". Ca urmare, autoritătile coloniale genoveze din Crimeea îi cereau suveranului Poloniei să intervină si să medieze împăcarea celor doi domni români.

Informatiile continute de scrisoarea consului genovez din Caffa sunt în afara oricăror dubii: ele confirmă faptul că conflictul dintre Stefan si Vlad Tepes izbucnise cu mult înainte de începutul lunii aprilie 1462. Autoritătile genoveze din Caffa detineau această informatie dintr-o sursă directă, întrucât avuseseră posibilitatea să se informeze asupra situatiei politice de la Dunărea de Jos chiar de la solii lui Vlad Tepes, a căror prezentă în Crimeea este semnalată de actele Massariei din Caffa încă din 19 martie 1462 .

Dacă unii specialisti au văzut în prezenta solilor munteni la Caffa în Crimeea rezultatul unor determinări de natură comercială, noi considerăm că în contextul politico-militar al momentului o asemenea opinie nu se sustine. Prezenta solilor munteni la Caffa, ca si la Matrega (Matracha-Tmotorokan), la Marea Azov, unde îi arată actele aceleiasi Massarii caffeze în mai 1462 , când Tara Românească se pregătea să suporte singură lovitura otomană, a fost, fără îndoială, rezultatul demersurilor diplomatice făcute de Vlad Tepes pe lângă coloniile genoveze din Crimeea si de la Marea Azov, la fel de amenintate de turci, în vederea încheierii unei aliante politico-militare antiotomane.

După părerea noastră, contestarea categorică a unor eventuale actiuni militare ostile ale domnului Moldovei împotriva lui Vlad Tepes în primăvara-vara anului 1462 nu se justifică, ele neputând fi sustinute de nici o informatie. Dimpotrivă, între 22 aprilie si mijlocul lunii septembrie 1462, lungi etape din activitatea lui Stefan ne rămân complet necunoscute. Astfel, cu privire la actiunile domnului Moldovei dintre 22 aprilie si 15 mai, dintre 15 mai si 14 iunie sau dintre 22 iunie si mijlocul lunii septembrie 1462 nu avem nici cea mai sumară stire. Fapt deloc întâmplător, această perioadă coincide tocmai cu campania otomană împotriva Tării Românesti.

Întrucât actiunile domnului Moldovei în această perioadă sunt putin cunoscute, unii specialisti au afirmat că "în primăvara anului 1462, el a adoptat măsuri intense de apărare, astfel încât Moldova să nu fie surprinsă de evolutia evenimentelor; prezenta sa la Bacău, unde la 15 mai întărea un act de danie, trebuie pusă în legătură cu concentrarea si instructia oastei în zona respectivă" . Fără a contesta asemenea opinii, pe care, de altfel, le considerăm plauzibile, ne punem totusi problema dacă, profitând de situatia favorabilă pe care i-o crea campania otomană împotriva Tării Românesti, Stefan nu va fi întreprins unele atacuri împotriva lui Vlad Tepes, cu care era în conflict. Noi credem că da, iar sursele pe care le-am prezentat mai sus sunt ecourile unor asemenea actiuni ale domnului Moldovei.
Pe acest fond al relatiilor conflictuale dintre Moldova si Tara Românească, în primăvara-vara anului 1462 se producea campania otomană, condusă de sultanul Mehmed al II-lea împotriva statului muntean.

Asediul Chiliei (iunie 1462)
Momentul culminant si probabil cel mai dramatic al conflictului moldo-muntean l-a constituit însă asediul Chiliei de către Stefan cel Mare din iunie 1462, punct strategic de o importantă deosebită, care permitea controlul asupra gurilor Dunării, si un însemnat debuseu comercial.

Importanta strategică si economică (comercială) a Chiliei era binecunoscută tuturor protagonistilor. Spre exemplu, Konstantin Mihailovic de Ostrovica, fost ienicer în armata turcă în timpul evenimentelor din 1462, relatează că, la un moment dat, în urma esecului înregistrat în Tara Românească, sultanul Mehmed al II-lea le-ar fi spus apropiatilor săi: "Atâta vreme cât Chilia si Cetatea Albă le tin în stăpânire românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu putem avea nicio biruintă" . Însusi Stefan va sublinia peste ani importanta cetătii. Astfel, în scrisoarea sa către autoritătile venetiene, din 8 mai 1477 el arată că "aceste două tinuturi (Chilia si Cetatea Albă, n.n.) sunt Moldova toată" si că "Moldova cu aceste tinuturi este un zid pentru Ungaria si pentru Polonia".

Alianta cu Polonia din 1459 i-a permis lui Stefan cel Mare să redeschidă problema Chiliei, manifestându-si intentia de a reintra în posesia cetătii probabil chiar din anul următor. În iunie 1462, în contextul marii campanii sultanale în Tara Românească împotriva lui Vlad Tepes, se consuma primul asediul al Chiliei de către Stefan cel Mare. Consumată, însă, într-un asemenea moment dificil pentru statul muntean, atacarea Chiliei de către Stefan în timpul invaziei otomane din Tara Românească rămâne, dincolo de factorii obiectivi sau subiectivi care au determinat-o, o actiune controversată.

Operatiunile militare pentru cucerirea Chiliei au fost declansate de Stefan cel Mare în aprilie-mai 1462. La 22 aprilie, domnul era încă la Suceava de unde emitea un act, păstrat doar partial, al cărui continut este greu de precizat. Trei săptămâni mai târziu, la 15 mai, îl regăsim pe Stefan la Bacău, unde, în plin mars spre sud, spre gurile Dunării, emite un act de confirmare a unei danii si a unei vânzări de mosie. După această dată, pe toată durata verii anului 1462, până la mijlocul lunii septembrie, când domnul era din nou la Suceava, cancelaria Moldovei îsi întrerupe emisiunea de documente.

La mijlocul lunii iunie, domnul Moldovei era la Chilia pe care o asediază fără succes, concomitent cu un corp expeditionar otoman, până în data de 22 a aceleiasi luni, când, imposibilitatea luării cu asalt a cetătii insulare de la gurile Dunării si rănirea la gleznă a domnului au dus la esecul actiunii, acesta fiind silit să ridice asediul si să se retragă. Cum au evoluat concret evenimentele în această perioadă este greu de precizat, întrucât, atât cronicile contemporane, cât si cele tardive sunt foarte retinute în informatii, ele limitându-se exclusiv la consemnarea atacului asupra cetătii si la rănirea lui Stefan.

Asediul Chiliei din iunie 1462 ridică o serie de probleme privitoare la factorii care l-au determinat pe Stefan să întreprindă actiunea sa militară. Absenta oricăror informatii în sursele contemporane cu privire la acest aspect a determinat si formularea unor răspunsuri diferite din partea istoricilor, fapt ce a adâncit si mai mult controversa.

Spre exemplu, cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII au pus actiunea lui Stefan cel Mare pe seama firii războinice si caracterul sângeros al domnului. Promotorul acestei teorii a fost, în a doua jumătate a secolului al XVII, Grigore Ureche care, în al său Letopiset al Tării Moldovei, sustine: "Scrie letopisetul cel moldovenescu că fiindu Stefan vodă om războinic si de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă [...] să sculă den domnia sa" si merse asupra Chiliei "în al saselea an a domnii lui Stefan vodă", teza sa fiind preluată si perpetuată de unii cronicari moldoveni care i-au succedat în veacul următor.

Cât de reale sunt aceste informatii este greu de spus, dar credem că gradul lor de veridicitate este destul de redus. Foarte probabil, acest lucru i-a determinat pe istoricii moderni si contemporani să nu le acorde prea mare credit. De altfel, nici acestia nu au ajuns la un punct de vedere unitar cu privire la factorii care au determinat atacarea Chiliei de către Stefan cel Mare, în iunie 1462. Majoritatea opiniilor exprimate de ei converg, în general, spre o singură directie: că tentativa lui Stefan de a ocupa Chilia a fost consecinta directă a unor necesităti de stat, în primul rând, aceea de a preîntâmpina riscul ca acest important punct strategic si debuseu comercial să cadă în mâinile turcilor.

Analizate cu atentie toate aceste opinii îsi relevă o anumită doză de subiectivitate: o încercare de a justifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, actul controversat al lui Stefan cel Mare din iunie 1462. În ceea ce ne priveste, considerăm totusi că este greu de explicat cum necesitatea realizării acestui obiectiv de politică externă a Moldovei a devenit atât de presantă tocmai în momentul atacului otoman împotriva Tării Românesti, încât domnul său nu l-a putut amâna.

Un alt aspect controversat al problemelor generate de atacul asupra Chiliei, întreprins de Stefan în 1462, este statutul juridic al cetătii de la gurile Dunării. Determinată direct de acesta este identificarea statului - Tara Românească sau Ungaria - împotriva căruia a fost îndreptată actiunea militară a domnului Moldovei.
Informatiile cuprinse în unele surse din secolul al XV-lea - Cronica moldo-polonă, o Historia Turcorum sau Expunerile istorice ale lui Laonikos Chalkokondylas - referitoare la aparteneta Chiliei stau la baza aparitiei acestei controverse. Astfel, în timp ce prima dintre cele două lucrări sustine că în iunie 1462 "l-au lovit cu pusca pe Stefan voievod ungurii din Chilia", cea de-a doua afirmă că domnul Moldovei "a mers si s-a războit să ia cetatea Chilia, care era a lui Vlad", iar Laonikos Chalkokondylas relatează că turcii si moldovenii au decis "să împresoare orasul asa numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului".

Plecând de la aceste informatii, specialistii care s-au ocupat de problema Chiliei au emis păreri diferite: după unii, cetatea a apartinut Ungariei, după altii, Tării Românesti. Majoritatea au conchis însă că, în 1462, Chilia era inclusă în sistemul unui condominium maghiaro-muntean în cadrul căruia pozitia proeminentă revenea Ungariei. Ca urmare, desi cei mai multi dintre ei consideră că actiunea lui Stefan a fost îndreptată împotriva Ungariei, totusi, fortati de evidentă, ei admit că ea l-a afectat indirect si pe Vlad Tepes. În opozitie cu acestia, există si unii istorici, este adevărat mult mai putini, care consideră categoric că actiunea militară a lui Stefan cel Mare, ce viza cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Tepes .

În ceea ce ne priveste, admitem si noi că actiunea lui Stefan, care a vizat ocuparea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Tepes. Actiunea sa a urmat un asemenea curs, deoarece după succesul campaniei din iarna anilor 1461-1462 si eliminarea prezentei otomane de la Dunărea de Jos, Vlad Tepes si-a asumat sarcina apărării întregii linii a Dunării inferioare până la vărsarea în Marea Neagră, prilej cu care si-a instaurat controlul si asupra unei fâsii de teritoriu de la nord de bratul Chilia care, teritorial si politic, se afla sub jurisdictia domnului moldovean. Riposta oarecum tardivă a lui Stefan s-a datorat, după părerea noastră, faptului că acesta a asteptat însă momentul favorabil declansării actiunii sale, care a venit o dată cu angajarea fortelor lui Vlad Tepes în luptele cu turcii din vara anului 1462, împiedicându-l pe domnul Tării Românesti să poată răspunde eficient atacului său.

Fără îndoială, în contextul politico-teritorial de la Dunărea de Jos din iarna anilor 1461-1462, în perspectiva confruntării decisive cu turcii, cu acordul suveranului său, Vlad Tepes si-a asumat si sarcina apărării Chiliei, care era astfel inclusă în sistemul defensiv al Tării Românesti. În aceste conditii, garnizoana maghiară a cetătii a fost, cu certitudine, întărită cu importante contingente muntene. Cum nu dispunem de nici o informatie cu privire la vreo măsură întreprinsă de Mathias Corvin cu scopul întăririi apărării cetătii în fata pericolului otoman, actiune care fără nici o îndoială nu a putut fi neglijată, conchidem că această sarcină i-a revenit lui Vlad Tepes.

În urma acestor măsuri, raportul de forte în sistemul condominiumului maghiaro-muntean exercitat asupra Chiliei înregistra o semnificativă modificare în favoarea Tării Românesti, ceea ce a atras după sine si o modificare, în acelasi sens a jurisdictiei exercitate asupra cetătii. După părerea noastră, la acest nou statut juridic al Chiliei, survenit după campania lui Vlad Tepes din iarna anilor 1461-1462, fac referire sursele care mentionează cetatea de la gurile Dunării sub jurisdictia domnului muntean. În concluzie, conchidem noi, atacul lui Stefan împotriva Chiliei, consumat exact în momentul invaziei otomane în Tara Românească, a fost clar îndreptat împotriva lui Vlad Tepes. Dacă atacul lui Stefan împotriva Chiliei ar fi vizat Ungaria, credem că el s-ar fi putut produce oricând, înainte sau după încetarea invaziei otomane împotriva domnului muntean, ci nu o dată cu acesta.

Acestă simultaneitate a campaniei sultanale împotriva Tării Românesti cu atacul lui Stefan asupra Chiliei a dat nastere unei alte controverse legate de actiunea militară a domnului Moldovei din iunie 1462. Ea ridică problema dacă în iunie 1462, Stefan cel Mare a actionat independent împotriva Chiliei sau în colaborare cu turcii.

Majoritatea covârsitoare a surselor de care dispunem în prezent nu fac nici o referire la vreo colaborare moldo-otomană în iunie 1462 în scopul cuceririi Chiliei; dar nici nu o neagă în vreun fel. Spre deosebire de aceste izvoare, două surse contemporane sunt însă categorice în a afirma si sustine o colaborare politico-militară între Stefan cel Mare si Mehmed al II-lea în vederea cuceririi cetătii de la gurile Dunării.
Un prim set de informatii în acest sens ne este oferit de cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas.

După ce subliniază faptul că în primăvara-vara anului 1462 Stefan cel Mare era în război cu Vlad Tepes, cronicarul bizantin relatează că domnul Moldovei, "trimitând soli la împăratul Mehmet, îl chema să vină si spunea mereu că e gata să se ridice cu război si el. Împăratului îi părea bine de vorbele acestui domn si l-a îndemnat să facă asa, încât generalul său comandant să se unească pe fluviu cu comandantul flotei si să împresoare orasul numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului. Asadar, acest domn, adunându-si oastea tării, a plecat în grabă spre flota împăratului de-a dreptul la orasul Chilia, cu gândul să facă legătura cu comandantul flotei. Si după ce s-a unit cu oastea împăratului, au împresurat amândoi orasul si bătându-l mai multe zile, au fost respinsi si au pierdut câtiva oameni.

Dar cum nu le mergea bine cu cucerirea orasului, s-au retras acum amândoi" . Un al doilea set de informatii referitoare la atacul moldo-otoman asupra Chiliei provine dintr-un raport adresat la 28 iulie 1462 de bailul venetian la Constantinopol, Paolo Barbarigo, autoritătilor Serenissimei. În raportul său, bailul venetian consemnează că "flota sultanului, împreună cu domnul Valahiei Inferioare (Moldovei, n.n.), merse să lovească cetatea Lycostomo, în jurul căreia stătu opt zile, si n-au putut face nimic, si au murit multi azapi si s-au întors cu rusine si învinsi" .

Majoritatea istoricilor români care au abordat problema asediului Chiliei din iunie 1462 au respins orice colaborare moldo-otomană în scopul cuceririi cetătii de la gurile Dunării. Argumentele lor, în general derivate din politica antiotomană a lui Stefan cel Mare, nu sunt, după părerea noastră, suficient de convingătoare. Mai mult chiar, unii dintre contestatarii colaborării moldo-otomane la asediul Chiliei în iunie 1462 au mers până acolo încât au emis ipoteza că trupele otomane care asediau cetatea au fost respinse de trupele lui Stefan, care a încercat apoi să o cucerească.

Principalul artizan al acestei teze este istoricul N. Grigoras, care sustine: "În prima jumătate a lunii iunie, detasamente din oastea Moldovei, aflate în apropierea Chiliei au respins infanteria marină turcească debarcată în apropierea portului. Atacul turcesc a durat opt zile, dar cu ajutorul ostasilor moldoveni, garnizoana cetătii i-a respins .... După respingerea infanteriei marine turcesti de sub zidurile Chiliei, Stefan cel Mare a încercat să cucerească cetatea, dar a trebuit să se retragă neavând armament de asediu si pentru că la un atac personal, dat în fruntea ostasilor, a fost rănit de o armă la glezna piciorului stâng (22 iunie 1462)".

În opozitie cu specialistii care contestă o colaborare politico-militară moldo-otomană în iunie 1462 există însă si unii istorici care sustin existenta unei colaborări moldo-otomane, dinainte stabilite, îndreptate împotriva lui Vlad Tepes. Unii dintre acestia, cum este cazul lui A. Decei, o afirmă direct, altii - S. Papacostea sau I. Toderascu -, indirect.

După părerea noastră, pentru a oferi un răspuns pertinent la această problemă, considerăm că se impune, cel putin, o succintă analiză, atât a informatiilor de care dispunem, cât si a evenimentelor politice si militare consumate în primăvara-vara anului 1462 la Dunărea de Jos. În ceea ce priveste sursele, considerăm că, dacă informatiile oferite de Laonikos Chalkokondylas pot fi suspectate de lipsă de veridicitate, nu acelasi lucru se poate afirma însă si despre raportul bailului venetian Paolo Barbarigo, care este un act oficial, redactat de diplomatul venetian pe baza unor informatii obtinute de la o sursă sigură si directă: cancelaria sultanului. În favoarea veridicitătii raportului bailului venetian pledează însăsi seriozitatea si scrupulozitatea diplomatilor republicii în redactarea actelor oficiale, care nu-si permiteau să-si dezinformaze superiorii oferindu-le informatii false sau neverificate.

Pe baza acestor informatii pe care le considerăm ca fiind absolut veridice, luând în calcul faptul că Stefan era parte a întelegerilor turco-polone si că domnul Moldovei si-a sincronizat perfect actiunile împotriva Chiliei cu cele ale corpului expeditionar otoman care a atacat cetatea, considerăm că teza colaborării acestuia cu turcii în vara anului 1462 apare ca absolut plauzibilă. De altfel, angajarea lui în cadrul aliantei polono-otomane nu face decât să-i sporească veridicitatea.

În sfârsit, un simplu paralelism între actiunea lui Stefan din iunie 1462 si cucerirea Chiliei, în aceeasi calitate de vasal al polonilor si turcilor, în ianuarie 1465, conferă si mai multă consistentă tezei privind o colaborare moldo-otomană în iunie 1462. Analiza celor două evenimente ne premite constatarea că nici actiunea din iunie 1462, nici cea din ianuarie 1465 nu au fost dezaprobate de Imperiul Otoman, iar domnul Moldovei nu a avut de suferit nici o repercusiune din pricina lor din partea turcilor. Dacă cele două actiuni ale sale ar fi fost ostile otomanilor, considerăm că o ripostă otomană ar fi fost de neevitat. Mai mult chiar, Mehmed al II-lea nu a revendicat Chilia atât timp cât Stefan a continuat să-i rămână, cel putin formal, vasal fidel, respectiv până în jurul anului 1470.

Mai multe in..