Comoara cu cifru magic

A fost îngropată într-o zonă rurală din Anglia. E de origine anglo-saxonă. Cine a ascuns-o acolo şi de ce?

Un articol de Caroline Alexander
Cu fotografii de Robert Clark şi ilustraţii de Daniel Dociu

Într-o bună zi, sau poate noapte, de pe la sfârşitul secolului al VII-lea, un grup de necunoscuţi călătorea pe un vechi drum roman, peste un câmp pustiu, de-a lungul pădurii din Regatul anglo-saxon Mercia. Poate că erau soldaţi sau poate hoţi, căci această zonă izolată avea să rămână faimoasă secole de-a rândul pentru tâlharii de drumul mare –, cert este că nu erau nişte călători oarecare. Ieşind de pe drum, lângă o culme nu prea înaltă, ei au săpat o groapă şi au îngropat o comoară.

Timp de 1.300 de ani, comoara a rămas acolo, netulburată. În cele din urmă, locul a devenit din luminiş izlaz şi apoi ogor. După o vreme, vânătorii de comori echipaţi cu detectoare de metal – pe care le găseşti peste tot prin Anglia – au început să-l viziteze pe fermierul Fred Johnson, cerându-i permisiunea să caute pe terenul lui. „I-am spus unuia dintre ei că-mi pierdusem o cheie fixă şi l-am rugat să mi-o găsească“ – spune Johnson. Dar în loc de asta, pe data de 5 iulie 2009, Terry Herbert a venit la uşa fermierului ca să-l anunţe că găsise comoara anglo-saxonă.

Comoara din Staffordshire, cum a fost denumită foarte curând, a înflăcărat deopotrivă publicul larg şi pe istorici. În siturile funerare anglo-saxone mai fuseseră făcute descoperiri spectaculoase, cum ar fi vestigiile regale găsite la Sutton Hoo, în Suffolk. Dar cea de pe terenul lui Fred Johnson era o noutate absolută – obiecte din aur, argint şi granate din perioada anglo-saxonă timpurie şi dintr-unul dintre cele mai importante regate ale vremii. Mai mult, calitatea şi stilul filigranului şi cloisonné-ului care decorau obiectele erau extraordinare, făcându-i pe specialişti să le compare entuziast cu alte comori legendare, precum Evangheliile din Lindisfarne sau Cartea din Kells.

Tezaurul cuprindea, pe inventar, circa 3.500 de piese, reprezentând sute de obiecte complete. Cele care puteau fi clar identificate prezentau o tipologie frapantă. Erau peste 300 de plăsele de spadă, 92 de capete de mâner de sabie şi 10 decoraţiuni pentru teci. De remarcat: nu existau monede sau giuvaeruri femeieşti, iar din întreaga colecţie, cele trei obiecte religioase păreau a fi singurele din afara sferei marţiale. Curios şi faptul că multe piese păreau îndoite sau rupte. Această comoară era, deci, un morman de echipamente militare de elită distruse, ascunse cu 13 secole în urmă, într-o regiune plină de turbulenţe politice şi militare. Comoara din Staffordshire era incitantă, istorică şi, mai presus de toate, o enigmă.

Celţii, coloniştii romani, năvălitorii vikingi, cuceritorii normanzi – toţi au venit şi au plecat, lăsându-şi amprenta asupra peisajului, limbii şi caracterului britanic. Dar ceea ce defineşte cel mai bine Anglia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, sunt cele şase secole de dominaţie anglo-saxonă, începute curând după plecarea romanilor, pe la 410 d.Hr., şi încheiate prin cucerirea normandă, în 1066.

Triburile barbare migrau spre vest, străbătând Europa, încă de la jumătatea secolului al III-lea, când e posibil să fi făcut incursiuni şi în Insulele Britanice. La începutul secolului al V-lea, triburile în continuă mişcare ameninţau Roma, obligând-o să-şi retragă garnizoanele din Britania, provincia pe care o guvernase 350 de ani, ca să facă faţă pericolelor de lângă casă. După plecarea romanilor, scoţii şi picţii, triburi de la vest şi de la nord, au lansat raiduri peste graniţă. Nemaiavând apărători romani, britanii au angajat ca mercenari trupe germanice de pe continent. Beda Venerabilul – a cărui Istorie ecleziastică a poporului englez, scrisă în secolul al VIII-lea, este cea mai valoroasă sursă de informaţii pentru acea epocă – fixează anul fatidicei invitaţii în jur de 450 şi descrie soldaţii ca provenind din „trei triburi germanice foarte puternice: saxonii, anglii şi iuţii.“ Cercetătorii moderni spun că ei se trăgeau din Germania, Nordul Olandei şi Danemarca.

Soldaţii din primele trei corăbii au fost urmaţi de mulţi alţii, stimulaţi de veştile despre bogăţia ţinuturilor şi „delăsarea britanilor“ şi, în scurt timp – consemnează Beda –, „pe insulă s-au năpustit hoarde întregi de germani, iar numărul străinilor a început să crească atât de mult, încât au devenit o sursă de teroare pentru localnici.“ Călugărul Gildas, al cărui tratat de secol VI, Despre decăderea Britaniei, este cea mai veche cronică rămasă despre această perioadă tulbure, descrie sângeroasele tactici ale năvălitorilor, care pârjoleau pământurile în calea lor: „Iar focul răzbunării... s-a întins de la o mare la alta... şi nu s-a stins până ce, spulberând oraşe şi ţinuturi învecinate, n-a ajuns până în cealaltă parte a insulei.“

După Gildas, mulţi dintre „nefericiţii supravieţuitori“ britani au fugit sau au fost luaţi în sclavie. Însă mărturiile arheologice sugerează că au existat cel puţin câteva aşezări postromane care au adoptat stilul germanic în olărit, îmbrăcăminte şi practici funerare; cu alte cuvinte, cultura britonilor a dispărut, cel puţin parţial, prin asimilare. Măsura în care anglo-saxonii şi-au însuşit Britania reiese puternic din cea mai longevivă moştenire lăsată de ei: limba engleză. Dacă în cea mai mare parte Europa a ieşit din epoca postromană vorbind limbi romanice – spaniola, italiana şi franceza derivă din latină –, limba care avea să definească Anglia era germanică.

http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/9695-comoara-cu-cifru-magic-