Romul, dragostea piraţilor

Istoria coloratã a romului ne poartã înapoi cu patru secole, în vremea aventuroaselor explorãri maritime care poartã sãmânţa confruntãrilor dintre marile puteri navale. Tehnic vorbind, romul se obţine din sucul fermentat de trestie de zahãr, sirop fermentat, melasã sau orice alt produs de zahãr distilat la o tãrie sub 190 de grade. Romul se distileazã oriunde se gãseşte zahãr. Doar Insulele Caraibe produc rom pentru export în întreaga lume. Fiecare insulã produce un tip specific de rom datoritã ingredientelor folosite, tehnicilor de distilare sau duratei de maturare. În genere, insulele vorbitoare de spaniolã produc un rom alb, sec, în vreme ce acolo unde se vorbeşte engleza romul este negru şi are un gust greu.

Bãuturile fermentate pe bazã de trestie de zahãr sunt de gãsit chiar şi în antichitate, în India sau China, dar pirma distilare propriu-zisã se realizeazã în Caraibe în secolul al XVII-lea. Etimologia cuvântului este incertã, o ipotezã aducând în discuţie originea de la latinescul ”saccharum” (zahãr), o alta cuvântul franţuzesc ”arome”, şi o a treia normandul ”rombollion”, care ar fi desemnat alcooluri distilate din cidru de mee sau pere. Romul a jucat un rol important în dezvoltarea coloniilor nord-americane. În anii 1600-1700 zahãrul brut era transportat din Caraibe în Noua Anglie, unde era distilat şi exportat apoi în Europa. Ciudat este cã trestia de zahãr nu este originarã din America, ci din Asia, arabii find cei care au rãspândit-o în zonã prin secolul al VIII-lea. Cristofor Columb este cel care o aduce în Caraibe, în 1493. Prima menţiune certã legatã de producerea tumultoasei bãuturi care a cauzat chiar o mare rebeliune în Australia prin 1808 dateazã din 1657, când General Court of Massachusetts scoate în afara legii vânzarea de bãuturi alcoolice.

Cele mai colorate poveşti ale romului provin din rolul sãu în istoria maritimã. Corsarii şi piraţii se îndeletniceau cu contrabanda, furtişagurile şi marea lor iubire...bãutura, de cele mai multe ori în exces. Totuşi romul întreţine cea mai durabilã (poate nu cea mai intensã) legãturã cu forţele navale engleze. În 1655, dupã capturarea insulei Jamaica, britanicii modificã raţia de alcool pentru marinari, înlocuind brandy-ul franţuzesc cu romul. La început primeau câte o jumãtate de pintã de rom nediluat în fiecare zi, dar când s-a constatat cã de multe ori pãstrau porţiile pentru chermeze, amiralitatea a diluat bãutura. Romul începuse sã cauzeze ”rumbullion” printre oameni, care uitã de ordine şi disciplinã, ceea ce îl provoacã pe vice-amiralul Edward Vernon (poreclit ”the old grog”, de unde şi denumirea noului amestec alcoolic) sã emitã în 1740 un ordin prin care se cere diluarea.

Şi cum apa ţinutã prea mult pe corãbii cãpãta un gust stãtut, se folosea lãmâia pentru a-l masca. Aceastã mãsurã s-a dovedit beneficã pentru mateloţi din moment ce acum îşi primeau şi porţia de vitamina C. Porecla de ”limey” (de la lime-limetã) încã se mai foloseşte uneori cu referire la britanici. Tradiţia ca marinarii sã-şi primeascã zilnic duşca de rom a persistat 300 de ani, pânã în secolul al XX-lea. Între timp a devenit o ceremonie destul de elaboratã pe galerele engleze, pânã ce sã fie abolitã pe 31 iulie, 1970, zi cunoscutã drept ”Black Tot Day”.

Istoria romului are un parfum romantic şi datoritã înfrângerii armatei lui Napoleon la Trafalgar de cãtre echipajul ameţit dar curajos al amiralului Nelson sau asocierii cu viaţa rebelã piratereascã. Povestea cu Nelson, care primise titlul de Sir pentru...tâlhãriile de peste oceane, are şi o laturã puţin mai macabrã. Corpul sãu a fost conservat într-un butoi cu rom pentru a rezista pânã în Anglia, dar marinarii au gãsit butoiul şi au bãut romul amestecat cu sângele comandantului, de unde a rãmas sintagma ”sângele lui Nelson” ca sinonim pentru rom.

MAI MULTE PE http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romul-dragostea-piratilor