Cleopatra, de la regină la sex-simbol

Dintre toate figurile feminine ale antichităţii, cu sigurantă că cea care a primit cea mai multă atenţie din partea modernităţii este Cleopatra. În istoria cinematografiei personajul său ocupă un loc de cinste, făcându-şi strălucitoarea apariţie în nenumărate genuri, de la dramă la comedie, fiind alături de Iulius Caesar cel mai popular şi de succes personaj antic pe scena contemporană.

Încă din prima decadă a secolului al XX-lea apar periodic adaptări ale faimoaselor piese semnate de Shakespeare şi G.B. Shaw, dar nici satirele nu lipsesc. Anii ’20-’30 abundă diverse abordări ale personajului, mai ales în perioada interbelică. În epoca de glorie a filmului epic rulează cele mai notabile producţii. Puţin înainte de sfârşitul războiului apare producţia britanică Caesar and Cleopatra (1945), o adaptare a lui Shaw.

În Italia se ivesc filme de tradiţie neomitologică precum Serpent of the Nile (1953), Le legioni di Cleopatra(1959), Antonio e Cleopatra (1959). Blockbuster-ul absolut aparţine însă Hollywood-ului: versiunea din 1963, cu Elizabeth Taylor în rolul principal. În 1965 avem pe tărâm italian un sequel, Il figlio di Cleopatra (1965), care îl transformă pe fiul acesteia, Ptolemeu al XV-lea, într-un fel de Robin Hood egiptean. În următoarele două decenii se înmulţesc versiunile, dar şi ţarile care le produc. Exemple recente includ miniseria din 1999 sau comediaAsterix&Obelix: Mission Cleopatre (2002), după benzile desenate semnate de Rene Goscinny şi Albert Uderzo.

Ce au în comun toate aceste variante este că regina este reprezentată unui model corespunzător receptării Orientului de către Occident prin secolul al XIX-lea. Cleopatra, şi deci Egiptul şi Orientul, includ stereotipii precum extravaganţa, erotismul şi viciul. Regina devine un simbol al pasiunii, al hedonismului, al spiritului dionisiac, opus raţionalismului şi spiritului apolinic roman. Cine cade în mrejele reginei este ca şi pierdut...Desigur, există nuanţe ale imaginii sale, uneori comice: Oh, Oh, Cleopatra! (1964), Toto e Cleopatra(1963), Carry on Cleo (1964), alteori copilăroase: Cleopatra (1934), Caesar and Cleopatra (1945), dar de cele mai multe ori atitudinea de femme fatale primează: producţiile din 1917, 1963, 1999.

Şi acum să ne concentrăm puţin asupra variantei din 1963, cea a lui Joseph Mankiewicz, care explorează atât relaţia Cleopatrei cu Caesar, cât şi pe cea cu Marcus Antonius. Venind în Egipt în căutarea lui Pompei, Caesar se indignează când află de uciderea acestuia şi se pregăteşte pentru o posibilă confruntare cu egiptenii. Cleopatra soseşte pe ascuns la reşedinţa lui Caesar şi, după un dialog aprins, începe să nutrească sentimente pentru el. Îl avertizează în legătură cu planurile fratelui său, iar Caesar ordonă incendierea flotei. Când incendiul se extinde şi la Biblioteca din Alexanria, regina vine să-i ceară socoteală, dar cei doi se lasă cuprinşi de pasiune şi se aliază. Cleopatra îşi doreşte ca Egiptul şi Roma să conlucreze pentru a îndeplini misiunea globală a lui Alexandru cel Mare.

Îi dăruieşte un fiu, Caesarion, cu care ajunge la Roma pe fondul unui spectacol fastuos, după ce Caesar devine dictator. Treptat Cesar se satură să tot ceară aprobarea Senatului, dar veleităţile sale de putere îi aduc moartea. Se formează cel de-al doilea triumvirat, dar conflictele sunt departe de rezolvare. Pentru a-şi susţine financiar campaniile, Antonius se vede nevoit să recurgă la ajutorul reginei egiptene, care îl seduce şi îi susţine pretenţiile la puterea în Roma. Dar pactul cu Octavian care presupune căsătoria lui cu Octavia o înfurie, iar după mai multe certuri pasionale Antonius cedează în faţa ei.

Cleopatra pretinde o treime din imperiu ca preţ al alianţei sale. La Roma Octavian manipulează Senatul prin propaganda împotriva rivalului, despre care spunea că şi-a abandonat familia pentru o metresă orientală. Cei doi se vor înfrunta în marea bătălie navală de la Actium, pe care Antonius o pierde. Crezând că iubita sa l-a abandonat, acesta îşi pune capăt zilelor, asta după ce şi trupele sale îl părăsesc. La rândul ei, regina se otrăveşte după ce îşi da seama că fiul ei e mort, strigând numele lui Antonius în agonie.

Despre Cleopatra aflăm de la Plutarh şi de la Suetonius. Nu era o femeie foarte atrăgătoare, imaginea noastră despre ea fiind mai degrabă asociată cu frumuseţea lui Elizabeth Taylor decât cu monedele pe care este reprezentată cu bărbia ţuguiată, nasul încovoiat şi pomeţii prea ridicaţi...La vremea sa, Egiptul era foarte bogat, dar şi foarte nesigur din punct de vedere politic. Guvernând împreună cu fratele său după moartea lui Ptolemaios Auletes (51 a.Hr.), încearcă să se apropie de Roma trimiţând trupe în ajutorul acesteia în Siria, dar este acuzată de colaboraţionism. Cel care ţinea de fapt frâiele puterii era eunucul Pothinus, cel care îl va ucide pe Pompei pentru a câştiga sprijin de la Caesar. Dar Caesar se încurcă, atât politic cât şi personal, cu abila Cleopatra şi îl învinge pe generalul Achillas cu ajutorul micii sale legiuni şi a legiunilor trimise de Mithridates din Pergam.

Coroana Egiptului le revine Cleopatrei şi altui frate, Ptolemeu al XIV-lea, dar de facto doar reginei. Deşi se presupune că i-ar fi dăruit un copil lui Caesar, acesta nu l-a recunoscut niciodată în public. După asasinarea lui Caesar, care mai degrabă s-ar fi datorat popularităţii sale care ştirbea interesele senatorilor, decât intenţiei sale de a distruge republica, Celopatra iar trebuie să se orienteze către unul dintre pretendenţii la putere. Lăsându-i pe Octavian şi Antonius în expectativă, se decide abia după ce Antonius le zdrobeşte armatele lui Cassius şi Brutus. Potrivit lui Plutarh (Vita Antonii 26), regina îşi expune ostentativ bogăţiile şi senzualitatea când călătoreşte spre Tarsus, iar acolo cei doi devin amanţi. În pofida propagandei negative a lui Octavian, Cleopatra era un politician abil şi un lider plin de energie, căutând să-şi apropie supuşii învăţând demotica şi practicând vechea religie egipteană.

Administrarea sa fiscală a avut drept rezultat ştergerea datoriilor tatălui său şi finanţarea flotei de război pentru Antonius. Acesta, după o seder de câţiva ani la Athena, se reîntâlneşte cu Cleopatra la Antohia, unde îşi reiau relaţia. Iarăşi, în pofida propagandei lui Octavian, care spunea că se lasă sedus de Cleopatra şi îi cedează teritorii, acţiunile lui Antonius urmau strategia generală de guvernare a provinciilor din est, prin intermediul alianţelor cu regatele clientelare. Campaniile sale însă au eşuat, air refuzul lui de a-i accepta ajutorul Octaviei îl provoacă şi mai tare pe Octavian, care încearcă să convingă Senatul că rivalul său urmăreşte să îşi creeze propriul imperiu în est. Antonius este prea popular ca să fie declarat inamic al poporului, dar Cleopatra nu era văzută cu ochi buni. Asta mai ales după ce Antonius cucereşte Armenia şi pune regatele clientelare din est sub sceptrul ei. Ba mai mult, îl recunoaşte pe Caesarion drept fiul lui Caesar, o sfidare directă a autorităţii lui Octavian.

Se presupune că Octavian ar fi citit testamentul lui Antonius în faţa senatorilor, confirmându-i intenţiile de a-şi lăsa teritoriile moştenire copiilor săi cu regina egipteană (Suetonius, Vita Augusti 17). Adevăr sau minciună, Octavian câştigă războiul propagandistic, dar şi pe cel naval, mai puţin spectaculos decât se crede. Cei doi iubiţi încearcă să-l mituiască , dar el nu cedează. După moartea Cleopatrei, Octavian ajunge cel mai bogat om al statului roman şi anexează Egiptul.

Cleopatra a fost dintotdeauna o figură controversată, încă din antichitate. În literatura romană, la Horatius sau Vergilius, ea îl simboliza pe “celălalt”, străinul barbar fără cultură, şi pe deasupra mai era şi femeie. Istoriografia romană are un rol decisiv în crearea imaginii sale de depravată, acre la rândul ei simboliza un Orient corupt, efeminat şi sinistru. Dar imaginea sa va evolua odată cu trecerea secolelor, instrumentalizată ideologic şi politic. În Anglia elisabetană devine o metaforă a iubirii tragice şi a fragilităţii civilizaţiei. În discursul orientalismului din secolul al XIX-lea, ea reprezintă un est exotic şi încântător, dar şi erotic şi luxos.

Romanticii o privesc în dimensiuni tragice şi violente. Încă de la primele reprezentări cinematografice, de pildă Marcantonio e Cleopatra (Enrico Guazzoni, 1913) sauCleopatra (Gordon Edwards, 1917), valenţele acestea se păstrează şi aici. Şi totuşi, nuanţa preferată a filmelor pare să fie aceea de femeie independentă, care vrea cu orice preţ să rămână stăpâna destinului său.

Este o extrapolare a noului ideal de femeie din anii ’20-’30, care începe să beneficieze de mai multe libertăţi politice, economice şi personale. Cecil deMille în versiunea din 1934 oferă modelul: confruntarea dintre o Romă masculină şi un Egipt feminizat, expresie a unei lumi în care femeia este încurajată să-şi exploateze abilităţile.

În iunie 1963, studiourile 20^th Centuty Fox  lansează fastuoasa producţie, care a costat mai bine de 40 de milioane de dolari. Alături de Elizabeth Taylor apar staruri la fel de mari: Rex Harrison (Caesar) şi Richard Burton (Marcus Antonius). Scopul lui Mankiewicz a fost acela de a portretiza o femeie remarcabilă, neînfricată, care nu se sfieşte să se folosească de bărbaţi atunci când interesul o cere. Taylor, proaspăt laureată a Oscarului (Butterfield 8, 1960) creează un personaj foarte convingător, la care poate contribuie puţin şi aventura reală cu Richard Burton, care a provocat un scandal în jurul filmului, unul care ce-i drept i-a crescut popularitatea. Iar presa avea de vorbit despre două iubiri legendare care s-au împletit într-una singură.

Dincolo de fascinanta şi controversata idilă, filmul, realizat la Cinecitta, se remarcă printr-o extravaganţă neîntrecută în ceea ce priveşte costumaţia, design-ul şi concepţia artistică. Numai intrarea magnifică în Roma, pentru care s-a reconstituit în studio forumul, inclusiv anacronicul arc al lui Constantin, a costat peste un milion de dolari. Toate locaţiile se remarcă printr-un minimalism elegant şi veridic, de la luminosul port din Alexandria la umbrele mausoleului regal. Între ele ni se clătesc ochii cu o splendidă paletă de culori. Coloana sonoră cu armonii avangardiste se potriveşte de minune cu poveştile romantice ale protagoniştilor.

Cleopatra urmăreşte tradiţia filmelor precedente, construind o opoziţie care va avansa spre seducţie politică şi apoi spre dragoste autentică. Puţin se explorează alte relaţii interpersonale, în afara iubirilor reginei, ea fiind şi cea care simbolizează ambiţiile politice ale amanţilor săi. Elizabeth Taylor, care are multe în comun cu Cleopatra în materie de celebritate şi dorinţă de afirmare, este o prezenţă impunătoare, dar pe alocuri, în scenele mai emoţionale, este uşor stângace poate şi din pricina aspectelor personale.

Premiata cu patru Oscaruri, producţia a fost adesea criticată deoarece costurile colosale ar fi provocat apusul erei glorioase a filmului epic. Dar personajul renaşte imediat în versiunea lui Charlton Heston din 1973. Filmul ne oferă câteva posibilităţi interesante de interpretare din perspectiva contextului social-politic. Ideea unei femei puternice, cu spirit vizionar şi de lider, este relevantă mai ales în momentul ascensiunii Goldei Meir în Orientul Mijlociu. Putem găsi în Cleopatra retorica unei unităţi globale, căci discursul său către Caesar aminteşte oarecum de discursul lui Kennedy privind unitatea şi libertatea. Aminteşte şi de activismul politic al lui Martin Luther King, visând la o lume împăciuită şi stabilă.

Oferă şi un punct de vedere provocator despre feminitate în anii ’60, atunci când Jaqueline Kennedy creează o atmosferă sofisticată în jurul Casei Albe şi când Marilyn Monroe uimeşte cu imensul sex-appeal. Taylor la rândul ei, împânzită de extravaganţe şi picanterii amoroase, este tot un exemplu al contestării valorilor feminine tradiţionale, de aceea îşi şi integrează personajul atât de bine în propria personalitate. Dezbaterile publice despre libertatea femeii erau în toi, se vorbea despre disoluţia moralităţii, despre extinderea sexualităţii.

Apariţia revistei Playboy sau a contraceptivelor orale aprindeau şi mai mult discuţiile, iar conservatorii se temeau pentru valorile familiale. Temerile şi controversele se pot lega destul de uşor de un spectacol cinemtografic luxuriant despre politică şi sex în antichitate. În Cleopatra, interesul principal se centrează pe femeie, pe frumuseţea sa seducătoare, pe capacităţile sale de conducător. Dar imaginea nu părăseşte complet valorile feminine tradiţionale, căci alături de senzualitate apar şi fertilitatea, maternitatea, afecţiunea sinceră.

Dar prin ea Egiptul capătă o dimensiune masculină, iar imaginea femeii iese din tiparele celorlalte filme epice din epocă, devenind din obiect subiect. Prin rolul lui Taylor Cleopatra a mai urcat o treaptă de la istorie la mit.