» » » » Căderea regimurilor comuniste din Europa


Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit. Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup al regimurilor comuniste; eșecul lor devenise de multă vreme evident, dar nimeni – nici specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și nici măcar disidenții – nu credea că ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă liberă de comunism.
Pentru mulți, e suficient să explicăm prăbușirea regimuilor comuniste prin lipsa lor de legitimitate. „Aceste regimuri au fost ilegitime de la bun început și era normal ca ele să dispară” - acest argument, deși conține o doză de adevăr, e însă insuficient. Într-adevăr, regimurile comuniste din Europa au fost ilegitime, dar cu toate acestea ele au rezistat mai bine de patruzeci de ani. Și atunci, de ce tocmai în anii ’80, aceste regimuri dispar unul după altul? Principalul motiv, potrivit specialiștilor, a fost eșecul economic, devenit evident nu doar în ochii populației, ci și al liderilor comuniști. Se adaugă la acesta cauze de natura politică, geopolitică, socială și ideologică.
În privința ilegitimității regimurilor, acest argument e valabil, să spunem, doar la nivel teoretic – cu excepția Cehoslovaciei, comuniștii au ajuns la putere prin alegeri falsificate și prin amenințările Uniunii Sovietice. Dar de fapt, toate regimurile comuniste din Europa au fost, într-o formă sau alta, acceptate la un moment de populație și și-au câștigat, prin aceasta, legitimitatea. De cele mai multe ori, este vorba de o legitimare economică, obținută prin satisfacerea nevoilor materiale ale populației. Cel mai bun exemplu în acest sens este Ungaria lui Janos Kadar. După valul de represiune ce urmează Revoluției Maghiare din 1956, Kadar inițiază un plan de reforme economice care au revitalizat economia ungară și au făcut ca, în cele din urmă, el să fie privit de maghiari nu ca „omul sovieticilor care ne-a trădat Revoluția”, ci ca un comunist reformator care se îngrijea de bunăstarea și prosperitatea populației.

Cauzele prăbușirii regimurilor comuniste - câteva teorii
Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste europene. Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe care aceasta și le subordonase după Al Doilea Război Mondial.
A doua cauză este o consecință directă a primei: eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa de legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și armonie socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului: intelectuali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul.
O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze țin de factori externi: mai întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov. Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat (prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau („so the East European conservatives bargained for everything except a liberal Soviet leader”).
Dacă Brown vine cu o explicație ce ia în considerare mai mulți factori, alți istorici au preferat să se concentreze doar pe anumite cauze. Robin Okey, spre exemplu, pune accentul pe importanța pierderii legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care arată că independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele imperialismului sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura care a umplut paharul: regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor socialiste devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost pecetluită.
Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem. Acest proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot fi identificate și în cazul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa: mai întâi, creșterea voinței și/sau a puterii celor conduși de a contesta legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție) și, în paralel, descreșterea puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei comuniste de a mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în țările comuniste din Europa, pe parcursul anilor '80 (cu excepția, nefericită, a României): opoziția și societatea civilă se dezvoltă treptat și capătă din ce în ce mai multă putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele din urmă, cedează.
Vladimir Tismăneanu explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până și ele și-au pierdut încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu gravele probleme economice (la acest capitol, doar Cehoslovacia stătea ceva mai bine) și cu schimbările radicale de la Moscova, liderii comuniști au încetat să mai vadă în ideologia comunistă o sursă de inspirație și motivație. Odată ce și-au pierdut angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să sprijine, cu prețul reprimării violente a opoziției populare, sistemul comunist.


Bibliografie:

J.F. Brown, Surge to freedom. The end of communist rule in a Europe, Duke University Press, 1991
Robin Okey, The demise of communist East Europe, Londra, Ed. Arnold, 2004
Vladimir Tismăneanu, The revolutions of 1989: causes, meanings, consequences, în „Contemporary European history”, vol. 18, p. 271-288


Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply