» » » » Sezonul nunţilor, după „ciuma lui Caragea”


Pe lângă scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, intitulată „Din vremea lui Caragea”, despre valul de nunţi stârnit în vechiul Bucureşti după ciuma din epocă s-au scris numeroase studii istorice, mai mult sau mai puţin inspirate. Scrisoarea amintită rămâne însă un text clasic, un veritabil „reportaj” al tragediei, urmate de bucuria din capitala Ţării Româneşti; aceasta, într-o vreme când nu existau încă la noi ziare tipărite, ci doar cronici scrise cu pana de gâscă muiată în călimară.

Durata de nouă ani, între 1812 şi 1821, cât timp Vodă Caragea s-a aflat pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti, reprezintă una dintre ultimele domnii fanariote şi, în mod sigur, una dintre cele mai dramatice perioade de la sfârşitul acelei epoci. Domnitorul „Iancu Caragea” – aşa cum îl numeşte, cu o ironică familiaritate balcanică, Ion Ghica – a intrat în Bucureşti, venind cu suita de la Stambul, pentru a-şi lua „în primire” domnia (pentru care plătise sultanului un peşcheş mare), exact în ziua de 12 decembrie 1812, când, în Valahia, creştinii prăznuiau pe Sfântul Ierarh Spiridon. Din acest motiv, înainte de-a ajunge la Curte, pentru a se aşeza în jilţul domnesc, Vodă s-a oprit la biserica „Sf. Spiridon-Nou”, pe Calea Şerban Vodă, ca să se închine la icoane. Dar în pofida unei asemenea atitudini cucernice – după cum au scris analele bisericeşti autohtone, citate de istorici mai târziu – se pare că acest Domnitor „nu îi era plăcut Celui de Sus”, dovadă tot ceea ce avea să se întâmple...

Un domnitor aducător de ghinion
Sosirea acestui domn în Târgul Bucureştilor, care numai a Cetate de Scaun nu arăta la acea epocă, a fost semnalul unor mari calamităţi pentru ţară. Chiar în noaptea instalării sale, în toiul petrecerii de la Curte, Palatul Domnesc, de la Mihai-Vodă, din Dealul Spirei, a ars până în temelie, motiv pentru care acea Curte Domnească a rămas cu numele de „Curtea Arsă”. A doua zi, pe 13 decembrie, ghinionul a fost încă şi mai mare, căci s-a ivit ciuma între oamenii alaiului domnesc, veniţi cu Vodă de la Ţarigrad, de unde pesemne o şi aduseseră... „A fost de multe ori ciumă în Valahia, dar istoriile Ţării Româneşti nu pomenesc de o epidemie mai cumplită decât «Ciuma lui Caragea»! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime printre bieţii români!... Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor din toată ţara a fost mai mare de 90.000 de suflete, de-a lungul anului 1813” – încheie Ion Ghica rezumatul acestei calamităţi petrecute exact acum două veacuri.

Scene dramatice în Bucureşti
„Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii, cuprinsă de disperare, iar bărbatul, ca să salveze propria viaţă, îşi abandona soţia în mâinile cioclilor, ce erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu.” Ion Ghica face referire aici la o adunătură de slujbaşi de ocazie ai stăpânirii, recrutaţi din rândul derberdeilor de pe uliţele târgului şi plătiţi cu ziua, care aveau sarcina periculoasă, deoarece se expuneau contaminării cu teribilul virus al bolii, de a aduna muribunzii sau cadavrele, pe care le transportau în căruţe pe câmpul Dudeştilor, la marginea oraşului. Acolo, cei încă vii erau lăsaţi să moară, iar morţii erau arşi, înainte de-a fi îngropaţi, pentru a se evita agravarea epidemiei. Majoritatea celor ce se ocupau cu această îndeletnicire oribilă, care permitea uneori abuzuri inumane, suferise anterior de forme uşoare de ciumă, cărora le supravieţuise, fapt care îi făcea acum imuni la cumplita boală.
„Toţi beţivii, toţi criminalii, toţi hoţii şi destrămaţii îşi atârnau de gât un şervet roşu (semnul distinctiv al „meseriei” de cioclu – n.r.) şi porneau din casă în casă, dintr-o curte în alta, pe unde vecinii strigau că apăruseră semnele ciumei. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele bolnavilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, bijuterii de aur, argintărie, îmbrăcăminte, stofe, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în carul cu boi, claie peste grămadă, şi îi duceau pe câmpul ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor... De cele mai multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile, fiindcă cioclii mai aveau de furat inele sau lanţuri de aur de la muribunzi. Dar poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi încă vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat, unde mai agonizau o vreme... Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaitele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor! În urma mai multor scene neomenoase şi chiar bestiale, petrecute între cei bolnavi şi cioclii, în care unul dintre aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma unei revolte a ciumaţilor, care au sărit cu parul şi au omorât zece cioclii, din dezesperare, Vodă Caragea a luat în sfârşit măsura de a organiza un fel de serviciu sanitar.” Ion Ghica precizează că grupurile de cioclii au început să fie însoţite de câte un vătăşel domnesc, ce scria un scurt „raport”, la finalul fiecărei zile, în care puteau fi întâlnite, uneori, aşa cum remarcă însuşi scriitorul, „observaţii” precum aceasta: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai prins”...

După tragedie, vine veselia!
Multe averi şi case mari s-au ridicat în Bucureşti, peste noapte, după ciuma lui Caragea, din bogăţia furată a bieţilor bolnavi răposaţi! „După un an, cam pe la decembre, boala a început a se domoli şi lumea s-a întors treptat în oraş. Acei care se regăseau vii, se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele, însetaţi de plăceri. Totdeauna, după o epidemie sau un război, oamenii caută a-şi recăpăta bucuria, căci viaţa devine mai lesne, iar averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri, după moartea fraţilor şi a surorilor cu care ar fi avut de împărţit averea părintească, dacă aceia ar fi trăit. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pâinea!” – exclamă clasicul, deşi această „cruzime balcanică” ascunde un adevăr universal...
„Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi cu o mare vioiciune şi nu s-a mai putut opri nimeni din petreceri până la postul Paştilor. Dar, pe atunci, nunta nu vrea să zică, precum azi, un petec de hârtie velină, tipărită frumos la Socec sau la Weiss (...), anunţând celebrarea cununiilor unor tineri la biserica Sărindar sau la Domniţa Bălaşa. Pe acea vreme, nunta era dandana mare! Mai întâi, peţitorii şi colăceii cu aldămaş (adică nişte covrigi săraţi, buni la băutură, însoţiţi de bani şi de carafe cu vin – n.r.), după aceea logodnă cu arhiereu, diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu lăutari, cu tot soiul de ţuici şi alaiuri de cârnaţi, într-un cuvânt cu mare zaiafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu vreo câteva zile înainte de cununie, dacă mirele şi mireasa erau din neam boieresc, să făcea «cherofilima» la Curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mâna lui Vodă şi a doamnei, cerându-le binecuvântarea. La cei de rând, când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui până la casa miresei. În ajunul cununiei, cam pe după masă, porneau «călţunăresele» (aducătoarele darurilor pentru mireasă, din partea viitorului soţ – n.r.), tot cucoane alese dintre rudele cel mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri ce aveau înhămaţi armăsari de preţ”. Primele trei intrau în casa miresei cu cele mai scumpe cadouri, respectiv blănuri, stofe sau „giuvaericale”, urmate de mai multe fete tinere (dar „sub cuvânt” că niciuna nu era mai frumoasă decât mireasa! – precizarea noastră), care purtau tăvi încărcate cu plăcinte, „cofeturi” şi băuturi. Se făcea o „clacă” în care erau admirate darurile desfăcute pe mese, răstimp în care sosea şi alaiul mirelui, după care toţi se puneau pe băut şi pe jucat, cu lăutarii alături, căci în acea seară mireasa îşi „lua ziua bună de la fete şi surate”, iar bătrânii şi cei deja căsătoriţi petreceau toată noaptea cu băutură şi mâncare.

„O nuntă se isprăvea şi alte zece începeau, încât Bucureştii tot într-o sărbătoare o duceau”
„Dar a doua zi, mai cu seamă, era ce era! Nunta începea chiar din zori... Nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui la casa miresei. Cununia se celebra după prânz, la biserica enoriei (adică a acelei comunităţi religioase din mahalaua respectivă – n.r.), de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, după slujbă, se punea în trăsură, împreună cu cei care purtau jerbele şi luau cu ei lumânările mari aprinse, pornind către locul petrecerei. Iar dacă era cununia a se face acasă la ginere, căci se prea putea şi astfel, atunci una dintre rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasă şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternuturi, cu zestre, cu tot, unde era aşteptată pentru slujbă de preoţii aduşi din vreme. Trăsura era înconjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, ce făceau tapaj în mahala, aducând ştire că soseşte mireasa. Cu puţin mai devreme de această clipă, momentul despărţeniei de părinţi fusese solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea peste pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior, pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul în acel moment, iar lăutarii cântau: «Taci, mireasă, nu mai plânge,/Căci la mă-ta mi te-i duce/Când a face plopul pere/Şi răchita vişinele!...» (...) După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul (boier de rang inferior, însărcinat cu supravegherea bucătăriei domneşti, el însuşi, de cele mai multe ori, chiar plăcintar sau cofetar – n.r.) Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de vanilie. Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau nunii, socrii şi nuntaşii mai de vază pe la casele lor cu trăsurile însoţite de alt rând de lăutari. Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi. O nuntă se isprăvea şi alte zece începeau, încât Bucureştii tot într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie, de parcă ciuma şi moartea nu trecuseră pe acolo niciodată!”
Historia.ro

Daniel Gorun

Adm. MISTERELE LUMII
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

1 comentarii: