„Statuile umblau“ – spun locuitorii Insulei Paştelui.

Anul trecut, José Antonio Tuki, un artist de 30 de ani de pe Insula Paştelui, a făcut ce-i place cel mai mult: a ieşit din casa lui cu o singură cameră de pe coasta sud-vestică şi a plecat pe jos spre nord, străbătând insula, spre plaja Anakena. Legenda spune că primii colonişti polinezieni şi-au tras canoele pe mal la Anakena cam acum o mie de ani, după o călătorie de peste două mii de kilometri peste apele Pacificului. Sub aceleaşi stele şi lună ca ei stătea şi Tuki pe nisip, privind direct statuile colosale din faţa lui – moaii. Se crede că figurile umane cioplite din tuf vulcanic cu secole în urmă întruchipau spiritele deificate ale strămoşilor. Cântau cocoşii fără somn; lătrau câinii fără stăpân. Un vânt rece bătea în rafale dinspre Antarctica şi îi dădea fiori lui Tuki. El e un rapanui, polinezian indigen care trăieşte pe Rapa Nui, numele dat de localnici Insulei Paştelui; probabil că şi strămoşii lui au cioplit la unele dintre sutele de statui presărate pe dealurile înverzite şi pe coastele franjurate ale insulei. Pe plaja Anakena stau drepţi şapte moai cu stomacul rotund, pe o platformă de piatră de 16 m lungime – cu spatele la Pacific, cu braţele pe lângă corp, cu capetele acoperite cu pukao înalte, din scorie roşie, o altă rocă vulcanică. Veghează insula izolată din vremuri străvechi, dar, când le priveşte feţele, Tuki simte o conexiune. „E ceva ciudat, ca o energie – spune el. Sunt produse ale culturii mele. Sunt rapanui.“ Tuki dă din cap. „Cum au reuşit?“



Insula Paştelui are doar 164 km2. Se află la 3.500 km spre vest de America de Sud şi la 2.000 km spre est de insulele Pitcairn, cel mai apropiat vecin locuit. După colonizare, a rămas izolată secole întregi. Toată energia şi resursele investite în moai – care au între 1 şi 10 m înălţime şi pot cântări peste 80 de tone – au venit doar de pe insulă. Dar în 1722, în Duminica Paştelui, când au poposit aici exploratorii olandezi, au găsit o cultură aflată în epoca de piatră. Localnicii ciopleau moai cu unelte de piatră, de obicei dintr-o singură carieră, apoi îi transportau, fără animale de povară sau roţi, la platformele masive de piatră, numite ahu, la distanţe de până la 18 km. Întrebarea lui Tuki – cum au reuşit? – i-a frământat pe nenumăraţi vizitatori în ultima jumătate de secol.
Însă în ultima vreme moaii au devenit parte dintr-o dezbatere mai largă, care opune două perspective diferite asupra trecutului Insulei Paştelui şi al omenirii în general. Prima, expusă cu elocvenţă de Jared Diamond, laureat al Premiului Pulitzer, prezintă insula ca pe o parabolă îngrijorătoare: cazul cel mai grav, în care o societate se autodistruge fără motiv, pustiindu-şi mediul. Poate întreaga planetă să evite aceeaşi soartă? – întreabă Diamond. Cealaltă perspectivă îi prezintă pe rapanui ca modele de perseverenţă şi ingeniozitate omenească – de pildă, pentru performanţa lor de a face statuile uriaşe să meargă, în poziţie verticală, pe kilometri întregi de teren denivelat.
natgeo.ro