Frica de moarte în Moldova medievală

Lumea medievală, spre deosebire de celelalte epoci, a fost cu certitudine una profund religioasă, dar, în acelaşi timp, urmărită de frică şi de superstiţii, de un sentiment acut de nesiguranţă. Concret, atât în Evul Mediu românesc, cât şi în cel occidental, secolele XV-XVIII erau caracterizate de o „teamă exacerbată”[1], provocată de epidemii, războaie, hoţi, criminali, dar şi de apropierea Judecăţii de Apoi. Într-o asemenea societate în care sentimentul fricii era omniprezent, atitudinea omului în faţa morţii era prioritară, devenind chiar un principiu de viaţă; iar sosirea pe neaşteptate a ceasului despărţirii crea panică, aşa cum reiese din analiza mai multor documente din Moldova secolelor XV-XVIII. Mai multe categorii de surse creează un portret al moldoveanului medieval, încercat de temeri şi ţinând să-şi pregătească, scrupulos, viaţa de dincolo.

Oamenii Evului Mediu, cugetând mereu la ceea ce se va întâmpla cu sufletele lor după încheierea existenţei mundane, încercau din timpul vieţii să pregătească toate cele necesare pentru mântuire. Deşi aranjamentele minuţioase întreprinse atât de micii boieri şi orăşeni, cât şi de elite par să sugereze că moartea era privită cu seninătate, asemenea unui prag menit să deschidă calea spre fericirea eternă, o serie de mărturii redau teama cu care era aşteptată încheierea existenţei pe pământ. Spaima credincioşilor poate fi interpretată prin prisma neputinţei în faţa destinului, ceea ce făcea ca momentul final să fie descris drept unul înfricoşător. De aici, şi preocuparea obsesivă pentru stabilirea tuturor detaliilor ritualului funebru şi a modului în care urma să se facă pomenirea.

Astfel, în diata unor simpli orăşeni, Hârja Fărcăşoaie şi Farcaş Ioanăş, din 18 iulie 1638, sunt exprimate dorinţele la „săvârşitul sufletelor noastre”, lăsând cu „limbă de moarte” toate bunurile de care dispuneau pentru săvârşirea pomenirii[2]. Ajunşi pe patul de suferinţă şi neputându-se împotrivi destinului, soţii fac precizările necesare cu privire la împărţirea bunurilor. Un act cu conţinut asemănător este cel din iunie 1640, dat de o văduvă, fata lui Constantin din Dolheşti, care, „sosându la ceasul acestu de svârşit” lasă întreaga avere „copilului meu, Apostol”, pentru a pleca în lumea de dincolo cu sufletul liniştit[3]. Gândul morţii era unul înfricoşător tocmai din acest motiv, deoarece nimeni nu ştia „nici ora, nici ziua, nici locul”[4] când se va despărţi sufletul de trup. Şi, de aceea, pregătirea atât pentru mântuire, cât şi pentru orânduirea bunurilor trebuia făcută încă din timpul vieţii.


„Am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte”

Dacă unii moldoveni erau preocupaţi de împărţirea bunurilor numai în momentul apropierii morţii, alţii, bolnavi, trăiau permanent cu sentimentul fricii de a nu trece la cele veşnice fără a lăsa pregătită rânduiala săvârşirii parastaselor. De pildă, într-un document din 26 ianuarie 1641, Ion, ficiorul Condrii vameşul, îşi exprimă teama că „am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte şi am adus duhovnic… înaintea dumilorsale scriu şi mărturisăsc”[5]. Văzându-se bolnav şi neştiind când înfricoşatul ceas al morţii va veni, orăşeanul cheamă de îndată duhovnicul pentru a face cele necesare în vederea plecării în lumea de dincolo. Obiceiul de a dărui unele bunuri în ceasul sfârşitului este subliniat şi în dispoziţia testamentară dată de Strătulat biv aga, din 29 noiembrie 1642, prin care lasă, „eu, cu gura mea, la danie şi săvârşenie me”[6], întreaga avere pentru a înlesni calea către mântuire.

Deşi sentimentul morţii şi teama erau prezente în viaţa oamenilor medievali, mulţi râvneau după adevărata fericire dorind să scape de chinurile Iadului. Astfel, clucerul Dumitraşco Iaralis îşi exprimă această dorinţă încă de la începutul diatei din 17 mai 1646, afirmând că, atunci când „va veni Domnul Atoţiitorul să mă cheme la El, mă rog să primească sufletul meu în Sfintele Lui lăcaşuri şi, cu obişnuita Lui milostivire, să ierte mulţimea greşelilor mele”[7]. Neştiind când va sosi ceasul de pe urmă, clucerul Dumitraşco, bolnav fiind, cugetând la temerile din preajma încheierii vieţii de pe pământ, face aceste pregătiri minuţioase nădăjduind astfel la fericirea eternă. Ştiind că păcatele sunt considerate „pată a sufletului şi piedică în calea mântuirii”[8], acesta cere de la Dumnezeu să-i fie iertate mulţimea greşelilor.



Pregătiri „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”

Dar nu doar cei bolnavi aveau sentimentul fricii faţă de moarte, ci şi cei care erau „încă întru bună şi tocmită a trupului meu sănetate, şi întru totă întregimea minţii mele”. Astfel, logofătul Solomon Bârlădeanul, trimis la alte neamuri pentru trebuinţele ţării, îşi scrie testamentul la 5 august 1670. Cu gândul la moarte şi cu nesiguranţa reîntoarcerii în ţară, acesta lasă printr-un înscris toate bunurile sale. Testamentul începe astfel: „privegheaţi şi vă rugaţi, zice Domnul nostru Iisus Hristos, că nu şciţi ziua şi ceasul când va sosi”[9].

Frica în faţa morţii este observată şi în diata Casandrei postelniceasca din 20 august 1777 care, spune ea, „întru car(e)le moarte asupra noastră va vini, aceasta şi eu socotind ca nu cumva ceasul acila înfricuşat al morţii fără veste şi ne nădejduind viindu îl va faci păgubiri suflitului şi trupului, socotit-am dreptuacie, fiindu în viiaţă şi cu minte întreagă ca să aşăz şi s(ă) orânduiescu toate ale mele după sfârşitul vieţii mele”[10]. Această pregătire încă din timpul vieţii este pusă în evidenţă şi în testamentul lui Vasile Ciuntuleac din 20 octombrie 1798 prin care îşi arată slăbiciunea bătrâneţii şi totodată faptul că „ceasul morţii este neştiut”[11]. Punându-se astfel accentul pe ultimele clipe ale vieţii, se dorea o apropiere de Dumnezeu, fapt observat atât la omul bolnav şi bătrân, cât şi la cel tânăr şi sănătos. Momentul trecerii spre cele veşnice era necunoscut atât de oameni, cât şi de îngeri, după cum ne spune şi Iordachi Manole în diata sa din 25 februarie 1799: „de vreme ce întâmplare ce viitoare este nevăzută şi însuşi îngerilor necunoscută pentru că numai la Dumnezeu toate sunt cunoscute”. Aşa că Manole hotărî să lase toate bunurile „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”[12].



Mai multe pe historia.ro