În numai 20 de minute, transatlanticul german Steuben s-a scufundat cu 4.500 de suflete, după ce torpilele sovietice i-au spintecat carena, în 1945. A fost nevoie însă de 60 de ani ca rămăşiţele navei naziste să fie descoperite în Marea Baltică.
Pe măsură ce al doilea război mondial se apropia de sfîrşit, Armata Roşie a invadat Prusia Orientală. Într-o retragere disperată, circa 5.200 de refugiaţi germani şi soldaţi răniţi s-au îngrămădit la bordul lui Steuben. Lovit de un submarin sovietic, acesta s-a scufundat în apele îngheţate – una dintre cele mai teribile tragedii din istorie.
Marea Baltică era la fel de cenuşie ca norii de furtună atunci cînd patru dintre noi au sărit în apă. Fiecare aveam cîteva butelii umplute cu diferite amestecuri de gaze, pentru a respira la adîncimi de pînă la 72 de metri – de peste două ori mai mult decît în scufundări obişnuite în ape libere. În timp ce înotam, valurile ne aruncau în toate părţile, aşa că, atunci cînd am atins baliza de marcaj, ne-am scufundat cît de repede am putut, iar echipamentul ni s-a părut mai uşor.
Ne îndreptam spre recent descoperitele rămăşiţe ale lui Steuben, un vas german scufundat în timpul celui de-al doilea război mondial, cu pierderea a probabil 4.500 de vieţi – de trei ori mai mulţi morţi decît în cazul Titanicului. O echipă suedeză privată şi, mai tîrziu, Marina Poloneză au scanat fantomatica epavă cu sonarul. Însă doar cîţiva scafandri au fost primii oameni care au văzut-o după 10 februarie 1945, cînd fusese lovită de două torpile lansate de pe un submarin sovietic. Cînd am atins 21 de metri, marea era întunecată ca noaptea: Chiar şi cu puternicele noastre lumini subacvatice, puteam vedea doar cablul care cobora de la baliză. Cu cît coboram mai mult, cu atît era mai sumbru. În cele din urmă, la 50 de metri, din întuneric s-a conturat o siluetă imensă – greu de recunoscut la început, pentru că zăcea pe o parte. Cînd am ajuns însă să înotăm mai aproape, am putut desluşi conturul corpului său graţios, încununat de o elegantă balustradă şi de şirurile drepte ale hublourilor.
Construit în 1923, Steuben a fost transformat în 1944 pentru a transporta soldaţi răniţi. Echipat cu tunuri antiaeriene, vasul, cu o lungime de 168 de metri, era ticsit cu peste 5.000 de oameni, dintre care cel puţin 1.000 de refugiaţi civili, atunci cînd a fost atacat, la 65 de kilometri în largul coastei germane. Doar 659 de oameni au fost salvaţi din apa rece ca gheaţa.
Gînduri despre teribilele scene de acum 60 de ani îmi trec prin minte în timp ce înot peste puntea superioară. Îmi imaginez mulţimea de oameni înghesuiţi pe coridoarele înguste, luptîndu-se să ajungă pe puntea de la pupă cît mai rapid, pentru a găsi loc într-o barcă sau pe o plută. Cînd privesc înăuntru prin ferestrele largi, distruse, ceea ce mă surprinde cel mai mult este pustietatea totală: nici urmă de aparatură, de bagaje aruncate de-a valma – nimic.
Forţa apei care invada punţile trebuie să fi fost teribilă, încît a măturat totul, lăsînd doar pereţii goi. Trecînd peste puntea superioară, văd intrarea sălii de concerte, care fusese înţesată de soldaţi nemţi răniţi, şi ştiu că înăuntru trebuie să fie rămăşiţele a mii dintre ei. Îmi amintesc ce mi-au povestit ofiţerii Marinei Poloneze după ce au cercetat epava la sfîrşitul lunii mai, 2004. Cu ajutorul unui vehicul teleghidat, ei au putut obţine imagini ale fundului mării pe întreaga zonă din jurul epavei, pe care au găsit-o „plină de resturi umane, de cranii şi oase“.
N-am înotat şi în interiorul vasului. Nu numai pentru că ar fi fost periculos – pentru că ne-am fi putut încurca în plase, rămînînd fără aer înainte de a ne putea elibera –, dar şi pentru că am considerat că acest mormînt subacvatic merită respect. Auzind, eu însumi, povestirile unora dintre ultimii supravieţuitori încă în viaţă, era uşor să-mi imaginez dramele petrecute aici. Şi, în ciuda celor făcute de nazişti ţării mele, pe cînd le ascultam, aveam lacrimi în ochi.
Marea Baltică era la fel de cenuşie ca norii de furtună atunci cînd patru dintre noi au sărit în apă. Fiecare aveam cîteva butelii umplute cu diferite amestecuri de gaze, pentru a respira la adîncimi de pînă la 72 de metri – de peste două ori mai mult decît în scufundări obişnuite în ape libere. În timp ce înotam, valurile ne aruncau în toate părţile, aşa că, atunci cînd am atins baliza de marcaj, ne-am scufundat cît de repede am putut, iar echipamentul ni s-a părut mai uşor.
Ne îndreptam spre recent descoperitele rămăşiţe ale lui Steuben, un vas german scufundat în timpul celui de-al doilea război mondial, cu pierderea a probabil 4.500 de vieţi – de trei ori mai mulţi morţi decît în cazul Titanicului. O echipă suedeză privată şi, mai tîrziu, Marina Poloneză au scanat fantomatica epavă cu sonarul. Însă doar cîţiva scafandri au fost primii oameni care au văzut-o după 10 februarie 1945, cînd fusese lovită de două torpile lansate de pe un submarin sovietic. Cînd am atins 21 de metri, marea era întunecată ca noaptea: Chiar şi cu puternicele noastre lumini subacvatice, puteam vedea doar cablul care cobora de la baliză. Cu cît coboram mai mult, cu atît era mai sumbru. În cele din urmă, la 50 de metri, din întuneric s-a conturat o siluetă imensă – greu de recunoscut la început, pentru că zăcea pe o parte. Cînd am ajuns însă să înotăm mai aproape, am putut desluşi conturul corpului său graţios, încununat de o elegantă balustradă şi de şirurile drepte ale hublourilor.
Construit în 1923, Steuben a fost transformat în 1944 pentru a transporta soldaţi răniţi. Echipat cu tunuri antiaeriene, vasul, cu o lungime de 168 de metri, era ticsit cu peste 5.000 de oameni, dintre care cel puţin 1.000 de refugiaţi civili, atunci cînd a fost atacat, la 65 de kilometri în largul coastei germane. Doar 659 de oameni au fost salvaţi din apa rece ca gheaţa.
Gînduri despre teribilele scene de acum 60 de ani îmi trec prin minte în timp ce înot peste puntea superioară. Îmi imaginez mulţimea de oameni înghesuiţi pe coridoarele înguste, luptîndu-se să ajungă pe puntea de la pupă cît mai rapid, pentru a găsi loc într-o barcă sau pe o plută. Cînd privesc înăuntru prin ferestrele largi, distruse, ceea ce mă surprinde cel mai mult este pustietatea totală: nici urmă de aparatură, de bagaje aruncate de-a valma – nimic.
Forţa apei care invada punţile trebuie să fi fost teribilă, încît a măturat totul, lăsînd doar pereţii goi. Trecînd peste puntea superioară, văd intrarea sălii de concerte, care fusese înţesată de soldaţi nemţi răniţi, şi ştiu că înăuntru trebuie să fie rămăşiţele a mii dintre ei. Îmi amintesc ce mi-au povestit ofiţerii Marinei Poloneze după ce au cercetat epava la sfîrşitul lunii mai, 2004. Cu ajutorul unui vehicul teleghidat, ei au putut obţine imagini ale fundului mării pe întreaga zonă din jurul epavei, pe care au găsit-o „plină de resturi umane, de cranii şi oase“.
N-am înotat şi în interiorul vasului. Nu numai pentru că ar fi fost periculos – pentru că ne-am fi putut încurca în plase, rămînînd fără aer înainte de a ne putea elibera –, dar şi pentru că am considerat că acest mormînt subacvatic merită respect. Auzind, eu însumi, povestirile unora dintre ultimii supravieţuitori încă în viaţă, era uşor să-mi imaginez dramele petrecute aici. Şi, în ciuda celor făcute de nazişti ţării mele, pe cînd le ascultam, aveam lacrimi în ochi.
Niciun comentariu: