Monarhia japoneză este una din cele mai vechi din lume. Linia domnitoare a împăraţilor (Tenno) merge neîntrerupt de acum 1700 până azi. O istorie presărată cu ceremonii fastuoase, vremuri glorioase şi conflicte colosale.
Ce se petrecea în culisele palatului, şi mai ales în interiorul familiei imperiale trebuia să rămână un secret pentru public. Aşa a fost dintotdeauna şi ideal ar fi ca situaţia să nu se schimbe, deşi în prezent s-au mai deschis porţile către public. În 2004 de pildă, când prinţul Naruhito este întrebat de ce printesa Masako nu îl însoţeşte în călătoriile sale prin lume, acesta răspunde că autorităţile încearcă pe cât posibil să o ţină în umbră şi ea, ca mulţi alţi membri ai familiei imperiale, au suferit din cauza asta. O critică la adresa curţii ar fi fost de negândit acum câteva decenii.
Împăratul Akihito este cel de-al 125-lea Tenno al Japoniei, ocupând tronul crizantemelor din 1989. Sediul monarhului se numeşte asa deoarece floarea o regăsim adesea în Asia ca simbol al desăvârşirii şi nemuririi, iar din secolul al 9-lea se celebrează chiar sărbătoarea crizantemelor. Din 1889 devine un simbol oficial al regalităţii.
Cu mai bine de 1000 de angajaţi, “agenţia” curţii imperiale veghează asupra împăratului şi a fiecărui pas al acestuia, precum şi a respectării regulilor de conduită şi ceremoniilor de la palat. Structura aceasta organizaţională, fondată în anul 701, este însă mereu supusă criticii. Putere politică nu mai deţine, în schimb îl controlează pe împărat. Şi pe toţi cei din jurul său. Prinţesei Masako i-a fost interzis să-şi vopsească părul, să intre în librării sau să discute cu mai vechile prietene.
Astfel de măsuri sunt explicate prin nevoia de a păstra misterul monarhiei japoneze, care trebuie protejat cu orice preţ. Cu alte cuvinte trebuie evitat orice ar submina tainele monarhiei şi abisul de netrecut dintre tenno şi lume. O astfel de concepţie afectează mult viaţa privată a împăratului. Tot o taină este şi tezaurul imperial, despre ale cărui origini se poate doar specula. Străvechea moştenire nu cuprinde nicidecum bijuteri sau nestemate, ci trei obiecte de uz cotidian: o oglindă, o sabie şi o amuletă. Dar fascinaţia pe care acestea o provoacă este imensă. În multe manga se povesteşte despre puterile lor magice, care ajută binele să triumfe. Sabia este păstrată în templul Atsutsa, iar amuleta în altarul central din palatul imperial. Oglinda se află în cel mai sacru loc din japonia, în altarul Ise. Piesele sunt înfăşurate în mai multe materiale scumpe şi doar învelişul exterior se înnoieşte.
O atmosferă la fel de misterioasă înconjoară şi mormintele Kofun. Vastele structuri funerare tumulare ating uneori şi 700 de metri lungime şi sunt amplasate pe câmpia Yamato în apropiere de Tokyo. Datează din secolele III-VII. Cercetarea lor ar putea oferi răspunsuri preţioase cu privire la începuturile monarhiei japoneze. Solicitările experţilor de a investiga zona s-au soldat însă mereu cu un refuz clar. Atitudinea rigidă este o expresie a tradiţiilor japoneze, dar şi a relaţiei speciale dintre japonezi şi Tenno.
Cuvântul Tenno înseamnă “lider ceresc”, ceea ce subliniază legătura dintre monarh şi zei. Legătura era, potrivit tradiţiei, de înteles la modul literal: Jimmu, primul Tenno, ar fi fost strănepotul zeiţei solare Amaterasu. Asta relatează şi cronicile din secolul al VIII-lea. Legitimitatea împăraţilor se întemeiază în primul rând pe descendenţa divină pe care o pretind de secole.
Abia în 1937 împăratul Hirohito declara că legătura cu poporul său nu se întemeiază pe o reprezentare imaginară. Totuşi, s-au păstrat până astăzi tainicele ritualuri pe care monarhul trebuie să le împlinească. De pildă, în noiembrie are loc Niiname sai, ceremonia recunoştintei. Îmbrăcat într-un kimono de mătase albă, Tenno se retrage în sala de rugăciune a palatului, pentru ca acolo să ia cina cu zeiţa soarelui. Pe masă sunt servite bucate produse din cea mai recentă recoltă, pregătite după nişte regului bine stabilite.
Istoria ne relatează însă o altă poveste a monarhiei japoneze, mai puţin magică, dar la fel de captivantă. Jimmu, la fel ca următorii 14 sau 15 Tenno, se pare că nu ar fi existat deloc. Iar dinastia nu se întemeiază în secolul al VII-lea a.Hr., după cum susţin cronicile. Este cu mult mai recentă. Începuturile sale sunt de găsit în câmpia Yamato de lângă oraşul Kyoto.
Acolo se va afirma din ce în ce mai mult un clan în perioada Kofun (250-538) şi treptat se va înstăpâni peste majoritatea teritoriului insulei Honshu, cea mai mare a Japoniei. Două dintre însemnele puterii deja sunt folosite de familia imperială, probabil cu un impact deosebit asupra publicului. Istoricii speculează că sabia şi oglinda de bronz deja erau pregătite şi poate importate din Coreea. Strălucirea metalului până atunci necunoscut de către japonezi trebuie să fi avut un impact imens.
Cu Nintoku, cel de-al 16-lea Tenno, începe perioada istorică a monarhiei japoneze, iar de atunci linia dinastică va continua fără întrerupere până la împăratul Akihito. Continuitatea a fost asigurată de prezenţa unui alai de doamne la curtea imperială, care în caz că împărăteasa nu putea oferi un urmaş, se ocupau ele de sarcină. Sistemul a fost abolit în 1923 de către Hirohito. Doamnele care îl serviseră pe tatăl său, Taisho, au trebuit să se amestece cu restul personalului palatului.
Cât de înrădăcinată este ideea concubinajului în tradiţionalismul japonez se poate deduce din evenimentele din 2001, când prinţului moştenitor i se naşte fiica, Aiko. Premierul se gândeşte la modificarea regulii descendenţei dinastice, pentru a se ralia la obiceiurile care deja prevalau de multă vreme în monarhiile europene. Dar în ochii tradiţionaliştilor moştenirea tronului de către o femeie înseamnă sacrilegiu.
Reintroducerea concubinajului stârnise un val de nemulţumiri, care se mai estompează odată cu naşterea prinţului Hisahito, un nepot al prinţului moştenitor. Acesta deci îi va urma, iar continuitatea este asigurată. Mamele împăraţilor sunt şi ele documentate, iar unele dintre ele au avut ocazia de a deveni împărătese, ca regente ale fiilor minori.
O astfel de neîntrerupere este unică în istoria lumii, dar de fapt ea există doar pe hârtie. De fapt istoria monarhiei japoneze este plină de intrigi la palat, războaie civile, uzurpări si lungi perioade în care Tenno deţine doar o putere simbolică, la fel ca şi azi.
Epoca de aur a monarhiei japoneze se numeşte epoca Heian (794–1192). Este o vreme relativ paşnică, remarcabilă prin gradul de rafinament la care ajunge viata de la curte, prin creaţiile culturale deosebite care mai impresionează şi acum. La palat se cântă, se scriu poezii, se practică caligrafia, iar dragostea este o artă cu propriile-i principii. La Katsura nobilii petrec nopţi în şir pe terase, într-o contemplare meditativă asupra lumii.
După epoca de aur urmează declinul instituţiei imperiale. Conducătorii cereşti devin prizonierii neputincioşi ai propriei funcţii. În jur de 700 de ani, din 1185 până în 1867, ultimul cuvânt îl au întotdeauna de spus shogunii, lideri militari care se sprijină pe nobilimea de sabie, samuraii. Primii shoguni se leagă de ascensiunea influentei familii Fujiwara, înrudită cu casa imperială. În perioada Edo (din 1603) puterea o deţin belicoşii shoguni din familia Tokugawa. Ei îşi vor stabili reşedinţa la Edo, Tokyo de azi, la 363 de km. de Kyoto. Pe locul vechii cetăţi se înalţă astăzi palatul imperial.
Niciun shogun nu se atinge de persoana impăratului. Divinitatea acestuia rămâne intactă, dar ţara este de fapt condusă de un regim militar, care cuprinde mai mult de 200 de principi provinciali. De teama pierderii puterii, shogunii Tokugawa taie toate legăturile Japoniei cu exteriorul. Străinii, mai ales misionarii creştini, sunt alungaţi sau ucişi. De permisiunea de a trazita teritoriul japonez se mai bucură doar reprezentanţii împăratului chinez şi negustorii olandezi. Izolarea radicală menţine o stare de relativă pace şi stabilitatea, dar totodată împiedică accesul la progresele tehnologice din vest, ceea ce va avea consecinte importante pentru ţară şi împăraţii săi.
Pe 8 iulie 1853 apar în zare patru nave de război uriaşe şi negre. Poporul timorat le crede semne apocaliptice. Şi într-adevăr, “Mississippi”, “Saratoga”, “Plymouth” şi “Susquehanna”, sub comanda lui Matthew Perry, vor pune în mişcare o serie de schimbări cu efect major pentru Japonia. Şi casa imperială trece printr-un moment de cumpănă, care în cele din urmă se va dovedi funest. Statele Unite, iar mai târziu Franţa şi Anglia, solicită sub ameninţarea armelor deschiderea frontierelor japneze şi semnarea contractelor comerciale. Tehnologiilor vestice samuraii nu pot să le opună decât săbii, suliţi şi tehnici de luptă învechite. Sistemul feudal al shogunilor se va prăbuşi în scurt timp. Odată cu Mutsuhito, cel de-al 122-lea Tenno, casa imperială îşi redobândeşte puterea şi autoritatea.
În decembrie 1926 îi urmează nepotul la tron: un tânăr fermecător, care în ultimii ani se ocupase de treburile părintelui său bolnav. Hirohito este un împărat al superlativelor: dintre toţi Tenno ai Japoniei, el va deţine cea mai mare însemnătate politică globală şi cea mai lungă perioadă de domnie, de 63 de ani. El este primul Tenno care întreprinde o călătorie în vest şi primul care îşi va împărţi întotdeauna camera matrimonială cu soţia sa, împărăteasa Kojun. Şi este cel mai controversat dintre toţi.
Hirohito se află la încoronare în fruntea unui stat care s-a transformat într-o forţă economică şi militară de temut. Câţiva sâmburi ai democraţiei sunt de găsit, ca de pildă libertatea presei. Dar puterea se concentra în mâinile împăratului şi ale armatei. Prin contactele cu vestul nu se importă doar idei progresiste sau inovaţii tehnice, ci şi atitudini spirituale. De exemplu ia naştere o mişcare naţionalistă mistică, ce subliniază statutul divin al persoanei imperiale şi superioritatea religiei japoneze străvechi (Shinto) faţă de budism. Iar naţionalismul se va răspândi şi odată cu el şi faţeta sa întunecată, imperialismul. Urmând exemplul vestului, Japonia a luat şi ea calea colonialismului, cucrind Corea şi părţi din China.
Dar în spatele avântului se resimte şi o traumă emoţională. În 1919 Japonia participă la tratativele de la Versailles, aliindu-se la finele primului război mondial cu puterile care vor avea câştig de cauză. Reprezentanţii săi vor avea de-a face cu dispreţul rasist al vesticilor. Niciuna din solicitările ca Asia să aibă un rol mai semnificativ în politica globală nu se face auzită.
Experienţele dezamăgitoare în relaţiile internaţionale provoacă elitei un sentiment de profund dezgust, considerând că Japonia trebuie să devină şi mai puternică şi agresivă. Şi împăratul împărtăşeşte aceeaşi părere. Ca motto de guvernare îşi alege Showa: era păcii luminate. Dar în timpul domniei lui, ţara va lua parte la cel mai nimicitor război din istoria sa, şi nu numai a sa.
În decembrie 1941 are loc atacul de la Pearl Harbor, când armata japoneză reuşeşte să nimicească 5 nave de război staţionate şi 200 de avioane. Tenno a aprobat atacul după ceva ezitări, invocând ca principal motiv embargoul asupra petrolului, prin care americanii doreau să slăbească Japonia în contextul exploziv al celui de-al doilea război mondial. Dar atacul va înăspri dramatic situaţia internaţională, mai ales cu Japonia de partea lui Hitler, iar urmările dezastruoase le ştim cu toţii: pe 6 august 1945 explodează “Little Boy” deasupra Hiroshimei, iar două zile mai târziu “Fat Man” nimiceşte Nagasaki. În faţa apocalipsei, împăratul capitulează cu o voce timidă pe care cei mai mulţi japonezi o aud pentru prima dată, pe 15 august la radio.
La intervenţia SUA, împăratul scapă de un proces care poate i-ar fi adus execuţia. Este probabil să fi contribuit şi carisma sa deosebită, căci generalul Douglas McArthur, care va guverna Japonia după capitulare, observa că acesta nu numai că era împărat, ci şi cel mai distins gentilom din ţară. Japoniei îi este dictată de către SUA o constituţie democratică, care reduce rolul lui Tenno la acela de simbol al unităţii naţionale. Hirohito va mai rămâne încă 44 de ani pe tronul crizantemelor. Modest şi binevoitor, îşi va respecat îndatoririle de “simbol” şi de mare preot al şintoismului.
Împreună cu soţia sa descoperă un domeniu care până atunci era necunoscut: se înfăţişează în public şi se implică în activitaţi filantropice oriunde era nevoie. Şi urmaşul său va proceda la fel, apropiindu-se foarte mult de popor după catastrofa de la Fukushima.
90% dintre japonezi sunt mulţumiţi de monarhia japoneză, care le arată compasiune şi înţelegere. Mai puţin de 10% vor ca aceasta să dispară. Tenno încă mai este considerat sufletul Japoniei, reprezentând ceva la care japonezii, în ciuda privirilor îndreptate spre viitor, încă mai ţin extrem de mult: spiritul Yamato, vechile virtuţi japoneze. Viitorul monarhiei este asigurat, în pofida certurilor de familie care în niciun caz nu sunt sinonime cu o criză a instituţiei.
sursa: pm-magazin.de
Niciun comentariu: