Cum au ajuns ploieştenii să înlocuiască „Bună ziua” cu salutul „Ce bei?“

În Ploieştiul interbelic, era o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori. Aici se discutau negoţuri şi se aşteptau legături feroviare. Istoricii apreciază că de aici i se trage urbei şi renumele de oraşul lui „Ce bei?“

Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.

De asemenea, istoricii spun că este o reminiscenţă a unei perioade în care viaţa economică explozivă se desfăşura în jurul unui pahar de vin, la o cârciumă, dar şi că este particularitate a oamenilor locului, mari petrecăreţi, cu sau fără motiv.

Această „poreclă“ a fost asumată treptat de ploieşteni cu lejeritate şi cu un strop din autoironia la care apelau la orice eveniment care le construia o imagine cât mai originală, mai apropiată de cea a „capitaliştilor“ din Bucureşti, aflaţi la doar o aruncătură de băţ.

„Tâmpit ca un cârciumar falit“

Denumirea se conturează în perioada interbelică, dar indicii despre un anume fel de viaţă al locuitorilor există încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Diverşi autori ai unor studii economice se arătau miraţi de numărul mare al cârciumilor şi, prin ceea ce consemnează, fac un prim pas în definirea renumelui de oraşul lui „Ce bei?“.

La 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.

Aproape jumătate de secol mai târziu, statistica oraşului din 1913, citată de geograful Ion Th. Simionescu, număra 287 de crâşme, câte una la aproape 200 de locuitori. Creşterea a fost continuă, astfel că, în 1934, în Ploieşti erau 353 de cârciumi şi de bodegi. La recensământul din 1912, Ploieştiul avea o populaţie de aproape 57.000 de locuitori, iar la cel din 1930, de aproape 80.000 de locuitori.

Tot pe atunci, a fi cârciumar la Ploieşti devine sinonim cu succesul. Astfel, în lucrarea „Ploescii în 1881“, Sabin Nicoriţă se arată şi el contrariat de numărul mare al bodegilor şi afirmă, anecdotic, că „la Ploieşti, cine nu ştie să facă ceva se face cârciumar“.

„Un celebru avocat ploieştean de la începutul secolului al XX-lea, Nic Pârvulescu, avea şi o expresie devenită proverbială: «Tâmpit ca un cârciumar falit», aluzie la faptul că în acest gen de afaceri nu ai cum să eşuezi la Ploieşti, datorită clientelei numeroase şi diverse, care garanta succesul“, spune istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

Stabilit la Ploieşti, compozitorul, pilotul şi scriitorul Ionel Fernic (1901-1938) lasă „imagini“ memorabile ale unui oraş care trăieşte pentru localurile sale, scriind despre cârciumari celebri ai Ploieştiului, la vremea aceea: Manasache, Kalderimi, Ion pe Regală, la Hambrea, Nae Vârtej.

Cot la cot cu primarul

Personajele lui Fernic au fost evocate apoi de criticul literar şi profesorul Dan Gulea în monografia culturală a oraşului, „Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploieşti (2012)“: „Fauna e la apel, prin personaje dublate adesea de note de subsol: un moş, un actor, Sulică (un beţiv îndrăcit din Ploieşti), «un bun pilangiu, însă fraier, cu cioc şi cu ghete de lac», conu’ Vlădoiu («decanul beţivilor ploieşteni»), Sinescu Bazil («unul care nu cunoaşte apa…»)“.

Într-o astfel de atmosferă cheflie, boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, semn că petrecerile ţin, cu siguranţă, de o anumită psihologie şi un comportament al locuitorilor. „Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian (1840-1897), vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“, povesteşte Dorin Stănescu.

Această atmosferă a oraşului de la începutul secolului al XX-lea este sintetizată perfect de criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. „Petrecerea – cheful – reprezintă un ritual social pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu, mai ales, pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic“, scrie Iorgulescu în „De neamul ploieştenilor“.

La Ploieşti, ca la Liverpool

„Treptat, denumirea se conturează şi se consacră, iar marele călător Mihai Tican-Rumano puncta într-un text din 1927 că a fost surprins de marea abundenţă de alimente şi băuturi din oraş, vin, must şi pastramă de capră, care se găseau pe toate străzile. De asemenea, vorbeşte despre faptul că în oraş circulă o întrebare frecventă: «Ce bei?», ceea ce a făcut ca Ploieştiului să i se mai zică «Ce bei?» şi să se creadă că sugacii sunt înţărcaţi cu cherci“, spune scriitorul Dan Gulea. Cherciul era denumirea scrumbiei sărate şi conservate, care mergea foarte bine cu un pahar de vin.

Mihai Tican-Rumano a notat şi cum, la restaurantul „Berbec“ – aflat pe atunci în centrul oraşului, la parterul Hotelului Europa – i s-a cerut un preţ exagerat pentru un litru de vin şi a pus pretenţiile patronului pe seama orchestrei clasice a localului care, prin cântecele ei, niciunul din repertoriul românesc, te făcea să te simţi mai degrabă la Liverpool decât în România.

O perspectivă economică

Prezenţa neobosită a ploieştenilor în numeroasele cârciumi din oraş nu are, însă, o vină absolută pentru infamul renume. „Cred că explicaţia cea mai la îndemână a acestui tip de comportament, a ritualului social, nu constă, aşa cum probabil mulţi s-ar aştepta, într-o aplecare exagerată spre cultul zeului vinului. Ba chiar, locuitorii oraşului nu sunt cei mai importanţi adepţi ai lui Bachus din spaţiul românesc. Descifrarea acestui tip de comportament – aparent omniprezent – îşi are răspunsul în dispunerea geografică a oraşului, la marginea dealurilor cu viţă-de-vie şi în amprenta dominantă a economiei locale: comerţul“, crede istoricul Dorin Stănescu.

Primele consemnări ale renumelui de oraşul lui „Ce bei?“ coincid, într-adevăr, cu o viaţă intensă a oraşului, marcată de negoţ, care devine ramura economică locală cea mai importantă, extinderea rafinăriilor şi deschiderea atelierelor meşteşugăreşti de tot felul.

Comercianţi din toată ţara, cu interese în Ardeal şi în Moldova, se întâlneau la Ploieşti, la confluenţa acestor drumuri, şi încheiau afacerile în cârciumi, la un păhărel. Lor li se adăugau muncitorii veniţi să lucreze în fabricile din Ploieşti, călătorii care aşteptau câteva ore pentru a prinde o legătură feroviară, dar şi ţăranii din jurul oraşului intraţi în afaceri cu petroliştii. Totul a asigurat un vad bun afacerilor cu restaurante sau cârciumi, ceea ce putea crea impresia unei „fieste continue“.

„Cârciuma şi restaurantul deveniseră un loc important de socializare, dar şi de perfectare a unor afaceri, iar cetăţeanul cosmopolit şi dornic de a face bani îşi petrecea timpul căutând oportunităţi de afaceri în discuţiile şi în întâlnirile cu cei aflaţi în tranzit sau sosiţi cu afaceri în oraş“, explică Dorin Stănescu.

În perioada interbelică, în Ploieşti are un succes temporar şi renumele de „oraşul celor 200 de cârciumi“, abandonat definitiv pentru oraşul lui „Ce bei?“ scris şi „Cebei“, ca un nume propriu.

Urbea de astăzi îşi veghează renumele

Acum, la Ploieşti există aproximativ 160 de bodegi, cârciumi, restaurante, baruri, pizzerii, locuri în care poţi consuma, pe îndelete sau la botul calului, băuturi alcoolice şi unde poţi petrece pe cinste. Cam una la 1.300 de locuitori, evoluţia demografică explozivă făcând trecerea de la cei aproximativ 30.000 de locuitori din 1862 la aproape 210.000, potrivit ultimului recensământ. Şi încă mai există la Ploieşti cârciuma Berbec, unde, în 1927, Mihai Tican-Romano a băut un vin cam scump şi s-a crezut la Liverpool.

Chiar dacă a fost mutată, după Al Doilea Război Mondial, la parterul Hotelului Central, nu există nimeni în oraş, ba chiar şi mai departe de el, care să nu fi auzit despre crama Berbec, semn că o cârciumă poate fi un reper, la fel de bun ca oricare altul, al unui oraş. Cu atât mai mult al unui oraş care îşi veghează renumele şi unde nu este neobişnuit, atunci când te întâlneşti cu cineva, să-l întrebi mai întâi ce bea, poate doar o cafea, şi abia apoi te pui la poveşti.

„Cariera“ în literatură

Dincolo de posibile explicaţii psihologice şi economice, renumele s-a lipit de ploieşteni ca timbrul de scrisoare şi a făcut, chiar din perioada interbelică, şi o adevărată „carieră literară“.

„Lucrurilor încep «să li se spună pe nume» şi în literatură, dincolo de impresii de călătorie sau de comentarii pe statistici economice. Apar epigrame, scenete, proză, aluzive sau cu referiri directe la această denumire“, spune profesorul de limba română de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazu“, din Ploieşti, Dan Gulea, care a cercetat fenomenul.

Astfel, în 1942, epigramistul local F. Voican îi face boemului poet Şt.V. Ionescu un portret: „Înalt, slăbuţ, lavalieră / El singur a rămas poet / În tot Ploieştiul / Că tot speră / Să ia un şpriţ pe un sonet / Gândeşte respectând poteca: / Oraşul şi-a pierdut porecla!“.

Unui Dumitrescu Sfeteşti îi spune direct: „E singurul ce-n piticie / Mă-ntrece în urbea lui ce bei / E profesor şi are lei / Şi poate mi-o dădea şi mie / Nu-i cer nimic anticipat / Dar zic aşa – şi şaua bat“.

„În 1945, apare şi o scenetă în versuri, semnată de un literator local, Dignic, numită chiar «Ce bei?», în care sunt personaje de tipul Andrei Însurăţeanu şi Jean Pilangeanu, unde fiecare laudă vinul şi îşi bârfesc nevestele“, spune profesorul Dan Gulea.

În perioada comunistă, apar multe referiri în proză ce evocă atmosfera interbelică. „De reţinut Ioan Dan Nicolescu şi personajul grotesc al profesorului de matematici Sorescu din «Rana statuilor», care, în timpul liber, voia să scrie un roman despre oraşul lui «Ce bei?». Din perspectiva profesorului, oamenii acestui oraş, dominat de legile economice, sunt mereu grăbiţi, adunând bani şi risipindu-i fără să creeze monumente, temuţi în ţară datorită limbii ascuţite şi gândului vioi, superficiali pentru că se află mereu în criză de timp“, spune Dan Gulea.

N. Rădulescu-Lemnaru, un alt autor din perioada comunistă, vorbeşte despre Ploieşti prin vocea unui personaj, activist de partid, care îi ţine o pledoarie unui proaspăt profesor repartizat în oraşului lui „Ce bei?“: „Fereşte-te de boemia asta maladivă a oraşelor de provincie, de chefuri cu acei romantici rataţi care nu fac altceva decât să-şi petreacă nopţile prin localuri. Acest romantism desuet a făcut ca urbea cu pricina să fie botezată oraşul lui «Ce bei?», ceea ce îi defineşte oarecum carenţele!“.

Tudoran şi definitiva publicitate naţională

„Renumele oraşului este însă definitiv descris şi consacrat de Radu Tudoran, prin naratorul din «Retragerea fără torţe». Tabloul oraşului lui «Ce bei?» este fără dubiu“, explică Gulea.

Tudoran îi „compromite“ iremediabil pe ploieşteni: „Capitala judeţului meu, unde am mers prima oară să învăţ carte, era supranumită oraşul lui «Ce bei?». «Ce bei?», spuneau oamenii, în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Şi intrau la cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemaţi de tejghea, ca să nu piardă timpul cu aşezatul la masă, bând în picioare, vin sau ţuică, la botul calului, aşa se spune. De la marginea oraşului până la şcoală, aproape de centru, întâlneam 17 bodegi şi cârciumi. Una dintre ele se numea «La furnica», nu ştiu de unde până unde, iar alta «La băieţii veseli», aşa da, puteam înţelege. Într-un timp, m-am apucat să număr sistematic cârciumile din tot oraşul, cifra exactă am uitat-o, cred că erau peste 100 de cârciumi la 40.000 de oameni, numărul populaţiei. N-ar fi fost prea mult, una la patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii nenărăviţi încă, săracii care n-au bani de băutură, atunci se schimbă proporţia...“.

Sursă: adevărul.ro