Pe 15 aprilie 1912, la ora 2:20 noaptea, RMS Titanic, cel imposibil de scufundat, dispărea sub valuri, luând cu sine 1.500 de suflete. O sută de ani mai târziu, noile tehnologii au dezvăluit cele mai complete - şi mai intime - imagini ale celebrei epave.
Epava doarme în întuneric, o încâlceală de oţel corodat împrăştiat pe vreo 400 de hectare pe fundul Atlanticului de Nord. Ciupercile se hrănesc cu ea. Forme de viaţă ciudate, incolore, fără să se sinchisească de presiunea zdrobitoare, îşi caută prada printre meterezele sale zimţate. Din când în când, începând cu descoperirea epavei în 1985 de către exploratorul-rezident Robert Ballard şi Jean-Louis Michel, un submersibil robotizat sau cu echipaj uman a examinat feţele mohorâte ale Titanicului, a emis o undă sonică în direcţia lui, a făcut nişte fotografii, apoi a plecat.
În ultimii ani, exploratori precum James Cameron şi Paul-Henry Nargeolet s-au întors cu imagini tot mai detaliate ale epavei. Cu toate acestea, am zărit locul ca prin gaura cheii, vederea fiindu-ne limitată de deşeurile suspendate din apă şi de puterea luminilor submersibilului. Niciodată nu am putut înţelege legăturile dintre toate fragmentele disparate ale epavei. Niciodată n-am avut întreaga măsură a tot ce este acolo jos.
Până acum. Într-o rulotă doldora cu echipament high-tech, aflată pe un teren viran al Institutului Oceanografic Woods Hole (WHOI), William Lange stă aplecat peste o hartă mărită, realizată cu ajutorul sonarului, a locului unde se află Titanicul – un mozaic alcătuit cu meticulozitate, a cărui compunere a durat luni întregi. La prima vedere, imaginea fantomatică seamănă cu suprafaţa Lunii – nenumărate striaţii pe fundul oceanului, precum şi cratere provocate de bolovanii căzuţi de-a lungul mileniilor din aisbergurile care s-au topit.
În ultimii ani, exploratori precum James Cameron şi Paul-Henry Nargeolet s-au întors cu imagini tot mai detaliate ale epavei. Cu toate acestea, am zărit locul ca prin gaura cheii, vederea fiindu-ne limitată de deşeurile suspendate din apă şi de puterea luminilor submersibilului. Niciodată nu am putut înţelege legăturile dintre toate fragmentele disparate ale epavei. Niciodată n-am avut întreaga măsură a tot ce este acolo jos.
Până acum. Într-o rulotă doldora cu echipament high-tech, aflată pe un teren viran al Institutului Oceanografic Woods Hole (WHOI), William Lange stă aplecat peste o hartă mărită, realizată cu ajutorul sonarului, a locului unde se află Titanicul – un mozaic alcătuit cu meticulozitate, a cărui compunere a durat luni întregi. La prima vedere, imaginea fantomatică seamănă cu suprafaţa Lunii – nenumărate striaţii pe fundul oceanului, precum şi cratere provocate de bolovanii căzuţi de-a lungul mileniilor din aisbergurile care s-au topit.
Însă la o privire mai atentă, locul pare presărat cu un detritus antropic – o puzderie de linii şi sfere, resturi şi cioburi, ca într-un tablou de Jackson Pollock. Lange se întoarce spre calculatorul lui şi arată o porţiune a hărţii adusă la viaţă prin suprapunerea datelor optice pe imaginea obţinută de sonar. Măreşte imaginea o dată, încă o dată şi încă o dată. Acum putem distinge clar prora Titanicului, o gaură neagră căscată în locul prin care odată ieşea coşul din faţă, capacul gurii de magazie care zace în nămol la o sută de metri spre nord. Imaginea este foarte detaliată: într-unul dintre cadre putem chiar distinge un crab alb care râcâie o balustradă.
Aici, prin mişcarea unui mouse, apare toată epava Titanicului – fiecare bolard, fiecare gruie, fiecare cazan. Harababura de la locul scufundării, în mare măsură indescifrabilă, a devenit o fotografie de înaltă rezoluţie a scenei accidentului, cu forme clare ce ies la iveală din întuneric. „Acum ştim unde este totul – spune Lange. După o sută de ani, s-a făcut în sfârşit lumină.“
Bill Lange este şeful Laboratorului de Vizualizare şi Imagistică Avansată, din cadrul WHOI, un fel de studio foto high-tech al adâncurilor. Situat câteva clădiri mai încolo de portul pitoresc de la Woods Hole, în partea sud-vestică a Capului Cod, laboratorul este o peşteră cu panouri acustice, plină cu monitoare HD şi grupuri de calculatoare bâzâitoare. Lange a făcut parte din prima expediţie a lui Ballard care a descoperit epava, iar de atunci a îndreptat camere tot mai sofisticate spre sit.
Aceste imagini, rezultatul unei ambiţioase expediţii, în valoare de multe milioane de dolari, întreprinsă în perioada august-septembrie 2010, au fost surprinse de trei vehicule robotizate de ultimă generaţie, care au survolat câmpia abisală la diferite adâncimi, pe trasee lungi, prestabilite. Înarmaţi până-n dinţi cu sonare cu scanare laterală şi fascicule multiple, precum şi cu camere optice de înaltă definiţie care fac sute de fotografii pe secundă, roboţii „au tuns gazonul“, cum este denumită tehnica, sistematic, parcurgând înainte şi înapoi, în toate direcţiile, pe fundul oceanului o zonă-ţintă de cinci pe opt kilometri. Aceste şiruri de date sunt acum îmbinate digital, pentru a alcătui o imagine uriaşă de înaltă definiţie, în care totul a fost trecut pe hartă şi geolocalizat cu precizie.
„Asta schimbă situaţia – spune arheologul James Delgado, de la Administraţia Naţională pentru Ocean şi Atmosferă (NOAA), cercetătorul-şef al expediţiei. În trecut, să încerci să înţelegi Titanicul era ca şi cum ai fi încercat să înţelegi Manhattanul la miezul nopţii, pe furtună, cu o lanternă. Acum avem un sit care poate fi înţeles şi evaluat, care ne poate spune lucruri precise. În viitorii ani, această hartă istorică ar putea da glas acelor oameni reduşi la tăcere, aparent pentru totdeauna, atunci când apa rece i-a acoperit.“
Aici, prin mişcarea unui mouse, apare toată epava Titanicului – fiecare bolard, fiecare gruie, fiecare cazan. Harababura de la locul scufundării, în mare măsură indescifrabilă, a devenit o fotografie de înaltă rezoluţie a scenei accidentului, cu forme clare ce ies la iveală din întuneric. „Acum ştim unde este totul – spune Lange. După o sută de ani, s-a făcut în sfârşit lumină.“
Bill Lange este şeful Laboratorului de Vizualizare şi Imagistică Avansată, din cadrul WHOI, un fel de studio foto high-tech al adâncurilor. Situat câteva clădiri mai încolo de portul pitoresc de la Woods Hole, în partea sud-vestică a Capului Cod, laboratorul este o peşteră cu panouri acustice, plină cu monitoare HD şi grupuri de calculatoare bâzâitoare. Lange a făcut parte din prima expediţie a lui Ballard care a descoperit epava, iar de atunci a îndreptat camere tot mai sofisticate spre sit.
Aceste imagini, rezultatul unei ambiţioase expediţii, în valoare de multe milioane de dolari, întreprinsă în perioada august-septembrie 2010, au fost surprinse de trei vehicule robotizate de ultimă generaţie, care au survolat câmpia abisală la diferite adâncimi, pe trasee lungi, prestabilite. Înarmaţi până-n dinţi cu sonare cu scanare laterală şi fascicule multiple, precum şi cu camere optice de înaltă definiţie care fac sute de fotografii pe secundă, roboţii „au tuns gazonul“, cum este denumită tehnica, sistematic, parcurgând înainte şi înapoi, în toate direcţiile, pe fundul oceanului o zonă-ţintă de cinci pe opt kilometri. Aceste şiruri de date sunt acum îmbinate digital, pentru a alcătui o imagine uriaşă de înaltă definiţie, în care totul a fost trecut pe hartă şi geolocalizat cu precizie.
„Asta schimbă situaţia – spune arheologul James Delgado, de la Administraţia Naţională pentru Ocean şi Atmosferă (NOAA), cercetătorul-şef al expediţiei. În trecut, să încerci să înţelegi Titanicul era ca şi cum ai fi încercat să înţelegi Manhattanul la miezul nopţii, pe furtună, cu o lanternă. Acum avem un sit care poate fi înţeles şi evaluat, care ne poate spune lucruri precise. În viitorii ani, această hartă istorică ar putea da glas acelor oameni reduşi la tăcere, aparent pentru totdeauna, atunci când apa rece i-a acoperit.“
Text: Hampton Sides natgeo.ro
Niciun comentariu: