Dacomania sau cum mai falsificãm istoria

Încã din a doua jumãtate a secolului trecut, când comuniştii reinventau biografia lui Burebista pentru a crea o legãturã fictivã cu Ceauşescu din nevoia de legitimitate carismatico-miticã prin descendenţa dintr-un veritabil ‘erou’ antic autohton, un instrument propagandistic eficace, se remarcã un fenomen care ia amploare tot mai mult şi dupã democratizarea istoriei survenitã odatã cu prãbuşirea regimului în ’89.

Curentul cultural dacologic, care vrea sã repunã în drepturi ‘marea civilizaţie dacã’, uitã adesea sã mai facã diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã. Istoria a fost întotdeauna un instrument de putere, iar legitimarea prezentului şi viitorului prin trecut nu este o logicã mitologicã inventatã de dacomani. O configuraţie miticã a istoriei, mai ales a celei a începuturilor, are menirea de a consolida o conştiinţã comunã printr-un mit fondator care sã ofere un reper esenţial unei civilizaţii. Începutul unei civilizaţii este însã o chestiune de alegere, în funcţie de contextul politico-ideologic al prezentului care determinã o anumitã viziune asupra trecutului. Umbra naţionalistã aruncatã istoriografiei implicã alegerea unor mituri universale individualizate care sã creeze o poveste despre origini compatibilã cu nevoile prezentului de a gãsi un rãspuns în trecut, un sens transcendent care sã-l justifice şi în acelaşi timp sã-l arunce într-un viitor luminos.

Problema este cã aceastã învãluire în mit, fenomen general dacã stãm sã ne gândim şi la celtomania francezã, tracomania bulgarã, germanicismul neopãgân, revendicarea moştenirii sumeriene de cãtre Irak sau a celei persane de cãtre Iran, şi explicabil prin prisma istoriei imaginarului (aşa cum arãta şi Lucian Boia) tinde sã degenereze în ipoteze dintre cele mai ridicole şi fanteziste care neagã cu obstinaţie trecutul în favoarea unor teorii fulminante care din perspectiva dacomanã vor sã demonstreze adevãrata valoare a civilizaţiei româneşti, descendentã a ‘imperiului pelasgic’, ba poate chiar a Atlantidei. Sã fie oare aici izvorul unui sentiment de inferioritate acut, a unui complex patologic faţã de culturi mai mari care se încearcã depãşit prin expunerea unor teorii fãrã baze ştiinţifice, dar care afirmã sus şi tare cã dacii sunt leagãnul civilizaţiei europene, ba poate chiar planetare? Astfel de teorii, elaborate în numele patriotismului, satisfac, ce-i drept, orgoliul, dar nimicesc orice urmã de spirit critic şi ştiinţific. Pentru cã pânã la urmã patriotismul nu înseamnã hranã din minciuni, ci acceptarea trecutului la modul cel mai obiectiv, fãrã balast politic şi ideologic.

Un mit fondator

Mai exact, cum s-a ajuns la o exacerbare atât de mare a cultului dacoman, propovãduit în principal de Napoleon Sãvescu în lucrarea “Noi nu suntem urmaşii Romei” şi orgenizaţia “Dacia Revival International Society”? Totul porneşte de la nevoia unei rãdãcini. Înainte de dacomanie a fost latinismul. Miron Costin, Grigore Ureche, dar mai ales Scoala Ardeleanã au argumentat, mai mult pe fond sensibil decât ştiinţific, fãrã izvoare autohtone, în favoarea originii romane pure, nobile, mit fondator tradiţional care valorificã elemental civilizator extern. Petru Maior insistã asupra rãzboiului de exterminare a dacilor, August Treboniu Laurian asimileazã istoria poporului român cu cea romanã, Simion Bãrnuţiu pledeazã vehement pentru eliberarea de toate influenţele nelatine chiar şi în domeniul instituţional. Apogeul romanomaniei se realizeazã în Dicţionarul limbii române (1871-1876), care latinizeazã pânã la artificialitate limba românã. Romanomania impinge pânã la idei despre o colonizare aristocraticã a Daciei şi o utilizare a unui dialect Italian care este româna. Veleitãţi daciste încep sã aibã romanticii. Kogãlniceanu vorbeşte despre Decebal ca despre cel mai important rege barbar, care este “mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât mişeii urmaşi ai lui August”. Şi totuşi, se precizeazã cã am moştenit pãmântul nu sângele, deci romanii rãmân în postura de strãmoşi singulari. Dupã 1859 se mai tempereazã latinsmul cu nobleţea lui, poate pentru cã are loc o vindecare de complexe. Îşi face loc siteza daco-romanã.

Un moment fundamental este publicarea de cãtre B.P. Hasdeu a studiului “Pierit-au dacii?” în Foiţa de Istorie şi Literaturã. Încearcã o istorie mai criticã, bazându-se şi pe argument lingvistice cu care identificã 84 de cuvinte de origine dacã şi 15 toponime. Dar ce nu se poate afirma despre etimologii dacice din moment ce însãşi limba dacã e o problemã obscurã? B.P.Hasdeu, în “Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice”, care identificã o etnogenezã balcanicã bazatã pe suprapunere de straturi, începând cu misterioşii ‘pelasgi’, autohtonismul şi dacismul câştigã teren fiind introduce în schema de dezvoltare istoricã. Bolliac susţine şi el în studiul “Despre daci” din 1858 cã principalul scop al arheologiei trebuie sã fie definirea culturii dacice. Viziunea romanticã atribuia dacului un spirit eroic şi transcendent, corespunzãtor idealului de regresiune din, sã zicem, “Rugãciunea unui dac” eminescianã. Totuşi latinismul nu poate fi depãşit, nici chiar de Tocilescu, care întocmeşte o lucrare de doctorat cu titlul “Dacia înainte de romani” în 1876, în care susţine teza colonizãrii intense. Dimitrie Onciul, în “Din istoria României”, prezintã doi fondatori în persoana lui Traian şi Carol I. Xenopol şi Iorga pledeazã pentru o fuziune, mizând pe o continuitate dacicã, respectiv o fuziune în contextul mai larg al întregii romanitãţi orientale. Valul autohtonist loveşte însã cu putere dupã reîntregirea din 1918, când naţiunea se poate redescoperi fãrã sã exacerbeze latinisimul care i-a servit drept justificare în deceniile trecute.

Imaginea dacilor dobândeşte o importanţã crescândã de la Pârvan, care o aseamãnã cu cea a civilizaţiei tradiţionale româneşti şi prezintã Dacia drept un mare regat cu o bazã etnicã omogenã, o tradiţie istoricã şi o structurã socio-economicã bine defintã. Dar el mai crede şi în romanizare, preromanizare, romanizarea teritoriilor neanexate, formulând astfel un echilibru între cele douã elemente etnice. În 1935 C.C. Giurescu, în “Istoria românilor”, se centreazã pe romanizarea unei populaţii majoritar dacice. Treptat dacii încep sã-şi ia revanşa. De aici la naţionalismul autohtonist nu mai e decât un pas. Echilibrul lui Pârvan nu poate supravieţui politizãrii istorice. Unul dintre elemente trebuie sã iasã în faţã, iar romanii nu mai aveau acum importanţã în construcţia identitãţii care se dorea a fi originalã. În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cãrei titlu vorbeşte de la sine:”dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevãratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsã de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sunt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistoricã” din 1913 ne prezintã imperiul ‘pelasgic’, care se extinde din Dacia începând cu 6000 a.Hr., ajungând sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul României devine nucleul unui mare imperiu, dacii sunt strãmoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacã derivã toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic. Dupã cum aratã şi doi fondatori ai arheologiei: "Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizaţie a omenirei arată că avem a face cu un product al şovinismului şi nu cu unul al ştiintei" (A. Xenopol), "romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă, care la apariţia sa deşteptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie" (V. Pârvan), teoria lui Densuşianu este o mitologizare şi o falsificare crasã a istoriei, dar de mare succes în perioada interbelicã şi în regimul comunist datoritã imaginii superioritãţii locuitorilor carpatici, imagine cu puternice accente naţionaliste. Raţionalismul pierea în faţa unei presupuse intuiţii a non-specialistului, fapt la care au contribuit şi M. Eliade, V. Lovinescu sau Romulus Vulcanescu, primul îndemnând chiar “cãtre un nou diletantism” pe motiv cã non-profesionistul are o viziune de ansamblu mai bunã.

Fabulatia dacismului

Şi ajungem la produse din cele mai spectaculoase, gen “Din Preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” (gen. Nicolae Portocalã, 1932), care spune cã latina e o românã stricatã; “Originea daco-tracã a limbii române” (Marin Bãrbulescu-dacu, 1936), ba chiar şi Al.Brãtescu-Voineşti susţine cã romanii sunt descendenţii traco-geţilor (protolatinism). Iatã cum brusc toţi ne tragem din Bucegi şi vorbim aceeaşi limbã din timpuri imemoriale…ba mai mult, suntem şi creştini de mult datoritã lui Zalmoxis. Mitul lui Zalmoxis a fost cel mai uşor de exploatat, neavând decât o singurã sursã scrisã şi nicio reprezentare figurativã certã, de “valorificat etic şi metafizic” (M. Eliade despre drama “Zalmoxe” a lui Blaga). De altfel toatã istoria dacilor a putut fi instrumentalizatã din cauza carenţelor informaţionale, hiperbolizându-se puţinele izvoare scrise (un Strabon sau Iordanes) sau nescrise (urmele arheologice din Munţii Orãştiei) pentru crearea unui mit care sã legitimize o speranţã a renaşterii şi a recuperãrii trecutului glorios. Mitul dacic ocupa un loc important în doctrina legionarã, care împãrtãşea un naţionalism similar celui din anii ’70 ai comunismului. Dacã în prima fazã comunistã se punea accent pe statul sclavagist dac şi lupta de clasã a dacilor împotriva cotropitorilor romani, în cea de-a doua extrema stângã pluteşte în acelaşi naţionalism deformator ca şi extrema dreaptã. “Analele de istorie”, revista Institutului de Istorie a Partidului, retuşeazã istoria veche cu elucubraţii de tipul originii preromanice a limbii trace. Ba mai mult, câţiva profesionişti, de pildã Ion H. Crişan, propune o monografie a limbii dace…o pseudolingvisticã ultranaţionalistã.

Departe de a se fi încheiat, acest protocronism, curent pseudo-istoric, naţionalist si fundamentalist care idealizeazã trecutul trecând peste regulile cercetării ştiinţifice şi recurgând la date şi surse îndoielnice, abundã în cercuri patriotarde şi speculative-vizionare care încearcã sã transbordeze în trecut nişte deziderate ale prezentului. Dacã prezentul nu e satisfãcãtor, sã nu uitãm cã strãmoşii noştri au civilizat lumea, motiv de mândrie sau mai degrabã o autocompãtimire pentru lipsa de importanţã pe scena istorie mondiale şi o nevoie acerbã de retuşare a unui trecut pe care nu vrem sã-l vedem. Patriotismul, la fel ca în anii ’40-’50 este confundat cu o afirmare virulentã a valorilor autohtone. În 1974 Edgar Papu publică un eseu intitulat "Protocronismul românesc", susținând prioritatea cronologică românească în cazul unor inovaţii europene. Foloseşte ca exemple “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care ar fi anticipat literatura barocă europeană, îl consideră pe Dimitrie Cantemir ca pe un scriitor romantic avant la lettre iar pe Mihai Eminescu, ca pe un predecesor al existenţialismului şi sociologiei. Concluzia lui Papu este că “protocronismul este una din trăsăturile dominante şi definitorii ale literaturii noastre în context mondial”. Au început să se accentueze glorioasele realizări sau descoperiri românești, primele în cele mai diverse domenii. Tendinţa a persistat.

Dacismul, care citeazã autori precum Iosif C. Drãgan, fost legionar, apoi comunist, cu lucrãri pseudo-istorice care propovãduiesc ideea existenţei acum 100000 de ani a populaţiei dace. Majoritatea protocroniştilor nu au studii de istorie, ignorã scrierile istorice, scot din context idei, hiperbolizeazã surse incerte şi izolate(Tãbliţele de la Sinaia, de la Tãrtria, codicele Rohonczy), apeleazã la argument logice care nu sunt decât speculaţii şi îi anatemizeazã pe istorici pentru cã ar ascunde adevãrul. Mania conspiraţiilor îi determinã sã afirme cã nu se doreşte cunoaşterea adevãratã a trecutului care de fapt a fost plin de glorii nebãnuite. Nu se aseamãnã oare cu îndoctrinãrile din Magazinul Istoric sau Cutezãtorii? Domnul Napoleon Sãvescu, de meserie medic, întreţine nevoia de mitizare şi senzaţional prin tot felul de speculaţii: scrisul l-au inventat dacii; dacii erau crestini inainte Cristos; aheii, grecii, etruscii, latinii, celţii erau de fapt urmasi ai pelasgilor, poporul strã-dacic, Traian era dac; românii sunt urmaşii exclusiv ai dacilor; izvoarele îndoielnice confirmã de fapt teoriile; existã o conjuraţie universal care vrea dispariţia naţiunii; ne ‘simţim’ daci. Pavel Coruţ, Adrian Bucurescu sau Paul Lazãr Tonciulescu
amestecã ficţiunea speculativã cu parapsihologia, ocultismul, misterele sau teoriile conspiraţioniste trimiţând istoria undeva la periferia ştiinţificã. Absenţa formaţiei de istoric nu împiedicã abordarea de subiecte legate de arheologie, lingvisticã, etnografie, un evantai de probleme neelucidate de ochiul ştiinţific dar cu succes exploatate de pseudoştiinţã. Dacologii coboarã în istoria localã pânã la glaciacţiuni, atribuind romãnilor ancestrali zborul spaţial, populând cu daci China, Asia, Gallia, Troia, Grecia, Ierusalimul şi fãcând conexiuni improbabile între basic şi români. Zalmoxianismul dacic devine prima religie monoteistã din lume şi baza filosoficã a ortodoxiei româneşti. Civilizaţia sumerianã şi cea etruscã sunt strâns înrudite cu ‘noi, dacii’.

Din ţara Luanei la Tãrtãria, din Dacia magicã în Dacia divinã, de la atlanţi în Carpaţi, poveştile acestea atrag, iar curentul tinde sã devinã o disciplinã în adevãratul sens al cuvântului. Napoleon Sãvescu, preşedinte al “Dacia Revival International”, organizeazã şi finanţeazã numeroase congrele de dacologie, publicând şi o multitudine de articole în propriile publicaţii. “Noi nu suntem urmaşii Romei” se inspirã masiv din Dacia lui Densuşianu, din care preia idei, înflorite, care se contureaza în jurul teoriei unui spaţiu privilegiat care ar fi generat un popor primordial, focar din care îşi trage seva cultura lumii. Dacii puri sunt coloana vertebralã a istoriei lumii contemporane. Tribuna propagandisticã cuprinde şi periodice gen “Dacia Magazin” sau mult mai folositele site-uri de profil: dacia.org, dacii.ro, zamolxis.ro, gebeleizis.org. parcurgerea bazelor de date relevã extinderea fenomenului, care se vrea o alternative a istoriei oficiale care nu ar promova adevãrul. Sţiinţei oficiale, acuzatã de limbaj prea academic şi lipsit de anvergurã naţionalã, i se opune o serie întreagã de documente ‘redescoperite’ şi galerii tematice, realizate aleatoriu şi neprofesionist. Mişcarea sãvescianã poate a avut o intenţie bunã: dorinţa de a sluji neamul. E frumos, e un exerciţiu personal agreabil, dar în niciun caz un demers ştiinţific. Tot despre balast politic şi ideologic este vorba, despre un fel de ‘revoluţie culturalã’ despre care dacologii presupun cã ne va schimba percepţia asupra a ceea ce suntem. De dragul unui patriotism desuet, care nu va îmbunãtãţi nici viaţa ştiinţificã, nici personalã.

De la latinism la dacism, intruziunea masivã a factorului politic şi abordare unor teme fãrã pregãtire de specialitate au condus la o mitologizare excesivã a istoriei, folositã ca instrument de putere şi legitimare. Prin teorii insuficient sistematizate si slab verificabile prin metode ştiinţifice, prin exploatarea nevoii de identitate şi lacunelor din cercetare s-a ajuns la o vulgarizare a istoriei care are un impact psihologic profund. Nici reacţia lumii academice nu este pe mãsurã. Sunt puţine lucrãri ştiinţifice care sã popularizeze istoria anticã, accentul se pune pe spectacol, şocant şi esoteric. Adeseori informaţia veridicã rãmâne în cercurile închise ale specialiştilor, în timp ce dacologii organizeazã congrese şi simpozioane. Comunitatea ştiinţificã pare sã pãstreze distanţa faţã de manifestãrile de deformare a istoriei, neobservând nocivitatea fenomenului care în loc sã ne ajute în problema identitãţii, ne-o distruge prin falsificare.

Este adevãrat cã nu se poate face istorie în mod obiectiv, pentru cã avem mereu un filtru al conştiinţei care transformã istoria în discurs, dar acesta necesitã totuşi doza maximã, nu absolutã, de obiectivitate. Mitul în istorie, pe filonul protocronist, degenereazã în fabulaţii care hrãnesc pretenţii etnocentriste. Priza la o populaţie fãrã o culturã istoricã de bazã este enormã, pentru cã adesea învinge setea de legitimare a unui discurs periferic cu pretenţii de ştiinţificitate. Demersul protocronist se plaseazã in zona extremismului, mai ales când trateazãun fragment istoric puţin cunoscut. Popularizarea unor date din cercetare ar putea stãvili tentaţia manipulãrii istorice. Hiperspecializarea istoricului şi entuziasmul amatorului conduc la o polarizare neproductivã a cercetãrii, care ar trebui sã se deschidã publicului îmbãtat de subiectivisme naţionaliste. Defalsificarea istoriei presupune un spirit critic care sã anihileze subiectivismul local şi politizarea, care sã implice mai mult publicul în cunoaşterea ştiinţificã. Cum? Prin interesul atât a publicului faţã de informaţii cu caracter ştiinţific, cât şi a cercurilor ştiinţifice de a oferi aceste informaţii, pentru a scãpa de vicii politruce precum protocronismul fantasmagoric şi cultul dacic.

Autor: Irina Manea
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dacomania-cum-mai-falsificam-istoria

Referinţe:
Mircea Babeş, “Renaşterea Daciei?”, în Observator Cultural, nr. 185, 2003;
Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa româneascã”, Bucureşti, 1997;
Alexandra Tomiţã, “O istorie glorioasã. Dosarul protocronismului românesc”, Bucureşti, 2007.