Batalia pentru Iwo Jima

Batalia de pe Iwo Jima a fost considerata de fortele aliate ca fiind un pas necesar in razboiul din Pacific care urmarea infrangerea Japoniei. Aliatii bombardau Japonia in raiduri zilnice din Insulele Mariane; Iwo Jima, controlata de japonezi servea ca o statie de unde se emiteau avertismente din timp, care trimitea rapoarte inapoi in Japonia continentala prin intermediul radio-ului. Atunci cand bombardierele aliate ajungeau in Japonia, acolo erau asteptate de aparari antiaeriene, iar avioanele americane defecte care incercau sa plece acasa constituiau niste tinte facile pentru pilotii inamici care zburau pe Iwo. Dat fiind ca Iwo Jima servea ca o baza aeriana, bombardierele de acolo intreprindeau raiduri de hartuire aproape in fiecare noapte pe teritoriul aerian al Saipan-ului. Daca raidurile de bombardamente ale aliatilor aveau sa continue, amenintarea reprezentata de Iwo Jima trebuia sa fie neutralizata. Desi aliatii aveau in vedere in esenta alte tinte strategice – in special Okinawa – se pare ca acele invazii urmau sa aiba loc peste cateva luni, iar Iwo Jima constituia o tinta imediata. Iwo Jima a devenit prima batalie care a avut loc pe teritoriul japonez in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Statele Unite au declansat un puternic atac aerian si maritim in 16 februarie 1945 asupra celor 22.000 de soldati care aparau insula. Trei zile mai tarziu americanii au invadat insula.

In batalia pentru castigarea insulei, primul pas a fost cucerirea punctului cel mai inalt de pe insula: Muntele Suribachi, care masura 546 de picioare si se afla in sudul insulei. Cand au aterizat pe plaja unde a avut loc invazia, cei 30.000 de soldati au fost supusi unor tiruri continue cand au inconjurat Muntele Suribachi. (alti 40.000 de soldati din marina urmau sa vina in zilele urmatoare). Batalia pentru munte a fost una dura, insa pana in 23 februarie, soldatii au cucerit Suribachi si au inaltat steagul acolo (de doua ori).

In urmatoarele 31 de zile, Statele Unite si Japonia au ramas impotmolite in lupta pentru insula. Soldatii din marina au luat-o spre nord pentru a captura spatiile aeriene; trupele japoneze luptau pe viata si pe moarte pentru a-si mentine controlul. Pana in 26 martie batalia devenise costisitoare, mai ales pentru Japonia. Din aproximativ 22.000 de soldati, au supravietuit numai 1.083; 6.821 de americani si-au pierdut de asemenea vietile, printre ei fiind trei din cei care au inaltat steagurile (sergentul Michael Strank, Harlon Block si Franklin Sousley). 20.000 de americani au fost raniti in lupta.

Batalia a durat 36 de zile.

Faimoasa  bătălie s-a încheiat cu victoria americanilor, însă ambele tabere au plătit un greu preţ de sânge. Astfel, din partea americană, aflată într-o netă superioritate tehnică şi numerică, din 100.000 de soldaţi au pierit 6.821, iar 19.217 au fost răniţi. De partea cealaltă, din 18.591 de militari japonezi, apărători ai insulei, au murit 18.375, iar 216 au fost capturaţi. Trupele care s-au înfruntat au fost conduse de amiralul Raymond A. Spruance, comandant suprem al forţelor navale şi terestre americane, şi generalul locotenent Tadamichi Kuribayashi, care şi-a aflat sfârşitul pe această insulă.

A fost fără îndoială o luptă pe viaţă şi pe moarte, care a durat mai bine de o lună de zile – 36 de zile de bătălie neîntreruptă –, în care fiecare tabără a luptat cu bravură şi eroism, până la ultimele resurse de rezistenţă: asediatorii americani au cucerit insula metru cu metru, pas cu pas, în timp ce apărătorii niponi, ascunşi cu viclenie şi dibăcie în bunkere şi mai ales în tuneluri şi vizuini săpate sub pământ (au existat aproximativ 18 km de tuneluri subterane), au rezistat eroic, până la moarte.

Dacă americanii aveau numărul şi puterea de foc net superioare, de pe apă, de pe uscat şi din aer, japonezii aveau controlul insulei, pe care o cunoşteau în cele mai mici detalii, precum şi tactica luptei subterane, acestea fiind dublate de fanatismul şi determinarea de a muri mai degrabă decât să cedeze. Aşadar, din start s-a ştiut a cui urma să fie victoria: a americanilor, fireşte, însă o victorie scump plătită.

Două steaguri pe muntele Suribachi

Un episod semnificativ al bătăliei, imortalizat şi rămas în istorie, petrecut chiar la începutul campaniei, în dimineaţa zilei de 23 februarie, l-a reprezentat capturarea masivului vulcanic Suribachi şi arborarea steagului american „Stars and Stripes“ pe vârful acestuia. Practic, au fost două asemenea momente, şi nu unul, aşa cum s-ar putea crede.

Primul episod, petrecut la orele 10.20 ale dimineţii, este cel din relatarea soldatului Scott Tank, din care prezentăm alături un fragment. Steagul american fotografiat de sergentul Lou Lowery era însă prea mic. În consecinţă, s-a decis înfigerea unui steag mai mare. Peste patru ore, un alt steag, mai impunător, a fost ridicat şi fotografiat de către fotograful Joe Rosenthal, de la „Associated Press“, fotografie care va face înconjurul lumii şi îi va aduce autorului ei Premiul Pulitzer pe anul 1945.

Zece ani mai târziu, la 19 noiembrie 1954, momentul va fi imortalizat de sculptorul Felix de Weldon, care, lângă Cimitirul Naţional Arlington, va înălţa un celebru monument al steagului victoriei de la Iwo Jima, sculptat în bronz

„Capturarea  muntelui Suribachi era treaba regimentului 28, divizia nr. 5. În după-amiaza zilei de 21 februarie (1945 – n.tr.) ei au ajuns la baza muntelui şi, a doua zi, la căderea nopţii, aproape că au înconjurat-o. Făcând parte din grupul infanteriei marine, caporalul de 24 de ani Charles Lindbergh, veteran al campaniilor din Guadalcanal şi Bougainville, privea bombardamentul intens al insulei Iwo Jima şi a realizat astfel că debarcarea pe plaja Red Beach One (Plaja roşie unu) va fi oricum, numai uşoară nu.

Japonezii o goliseră complet. Se trăgea cu putere mai cu seamă dinspre muntele Suribachi. Acest munte era înconjurat de stânci mari şi ascuţite, tuneluri, mine, capcane, râpe şi prăpăstii. Terenul ostil al muntelui s-a dovedit a fi un inamic la fel de puternic şi dur ca şi japonezii care îşi săpaseră tranşee şi puncte de tragere în el.

În ziua de 23 februarie, o patrulă de 40 de oameni din plutonul nr. 3, compania E, din batalionul 28 Infanterie Marină, condusă de locotenentul Harold G. Schrier, s-a adunat, gata de luptă, la baza muntelui Suribachi. Misiunea plutonului consta în capturarea vârfului muntelui Suribachi şi înfigerea steagului american în acel loc.

În calitate de membru al primei patrule de escaladare a muntelui, caporalul Lindbergh şi-a agăţat aruncătorul de flăcări 72 şi a început, secondat de oamenii lui, sinuoasa ascensiune pe creasta aspră şi netedă a muntelui, urmărind să ajungă în vârf cu toţii, teferi şi nevătămaţi. Atunci când au ajuns în vârf, membrii patrulei au ocupat poziţii în jurul craterului, căutând să depisteze pungi de rezistenţă ale inamicului.

O altă parte a patrulei căuta un loc propice pentru înfigerea drapelului. Pe creastă s-au aflat şase din cei 40 de membri ai patrulei. Aceştia erau: locotenentul Schrier, sergentul Thomas, sergentul Hansen, soldat clasa I Charlo, soldat clasa I Michaels şi caporalul Charles W. Lindbergh.

La ora aproximativă 10.20 a.m., steagul a fost înălţat într-o ţeavă de oţel, deasupra insulei. Vederea micului steag american fluturând dinspre vârful muntelui Suribachi i-a înfiorat pe toţi cei aflaţi pe insulă. Şi, pentru prima oară de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, un steag american flutura deasupra a ceea ce era considerat un teritoriu tradiţional japonez. Simbolul victoriei a trimis un val de energie şi putere în toţi oamenii de jos, angajaţi într-o năprasnică încleştare cu inamicul, şi le-a dat în acelaşi timp apărătorilor japonezi ai insulei o puternică lovitură morală.

Sergentul din infanteria marină Lou Lowery a apucat să filmeze steagul fluturând tocmai în momentul în care un japonez a aruncat o grenadă în direcţia lui. Evitând grenada, Lowery s-a aruncat peste vârful crestei şi a căzut aproximativ 50 de picioare. Dacă lentilele aparatului au fost distruse la contactul dur cu solul, sergentul şi filmul său au supravieţuit impactului, nepăţind nimic.
După cum avea să remarce mai târziu caporalul Lindbergh, „Suribachi a fost uşor de capturat. Drumul până acolo a fost însă foarte greu de străbătut“.

Din patrula de 40 de oameni, 36 au fost ucişi sau răniţi în luptele de la Iwo Jima care au urmat, inclusiv caporalul Lindbergh, care va fi împuşcat în cap şi în stomac la 1 martie 1945. Pentru bravura şi eroismul de care a dat dovadă, Lindbergh a fost decorat cu distincţia Purple Heart (Inima Purpurie) şi medalia Silver Star (Steaua de Argint).“ (Traducere de Andrei Alexandru Căpuşan din „Steagul flutură la Iwo Jima“,
de Scott Tank, puşcaş marin)

http://www.2012en.ro/?p=4429